LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

Terapie epistolară*

Bohumil Hrabal e unul dintre piscurile nu doar ale literaturii cehe, ci ale întregului peisaj literar mitteleuropean. El a devenit de mult un familiar al cititorului român cultivat, care îi străbate cu delicii cărările abrupte, ceţurile enigmatice, contemplându-i priveliştile insolite, descifrându-i mesajele tulburătoare, savurându-i umorul foarte personal. Principalele sale opere au apărut şi la noi, iar o editură a iniţiat chiar şi o serie de autor, care sperăm să ajungă la 19 volume, cât însumează în ţara de origine. Am însă impresia că niciuna dintre cărţile sale n-a provocat o rumoare atât de admirativă ca aceste, recent traduse, Scrisori către Dubenka, adunate într-un volum de aproape 500 de pagini de o ameţitoare diversitate, în care Hrabal realizează, printr-o tehnică aparent aleatorie, performanţa reconstituirii procesului osmotic dintre propria viaţă şi epoca cea mai dramatică a patriei sale, percepută tot timpul ca inimă a Europei.

Scrisorile acestea, care n-au fost de fapt expediate destinatarei, se dovedesc a fi nişte soluţii terapeutice, întrucât, cum însuşi măr­turiseşte de câteva ori, l-au ajutat să supravieţuiască în ultima parte a vieţii sale. O viaţă consumată de altfel, de la un capăt la altul, sub semnul dramei, al stresului, al aşteptării unor rezolvări care aproape niciodată n-au fost pe măsura aşteptărilor. Bohumil Hrabal s-a născut în 1914. A trăit, aşadar, toate evenimentele tragice care s-au succedat după Primul Război şi pe care le-a perceput ca agresiuni directe asupra Europei Centrale, fatalmente şi asupra propriei vieţi, prin implicarea tinerei şi vulnerabilei sale patrii, Cehoslovacia, în interesele conflictuale care o vizau şi din Vest, şi din Est. A asistat la Olimpiada de la Berlin, din 1936, şi, în momentul când Hitler a refuzat să stea de faţă la premierea atletului de culoare Jesse Owens, a simţit vibraţia surdă a dezastrului care se apropia. Au urmat agresiunea şi raptul nazist din 1938, războiul, invazia sovietică, dictatura, lucruri bine cunoscute şi de noi, dar, ca stil, şi unele mai străine nouă, cum au fost Primăvara de la Praga şi apoi Revoluţia de Catifea. Şocul traumatizant cel mai violent, şi din care nu şi-a mai revenit, a survenit însă în 1987, când şi-a pierdut soţia. Avea pe atunci 73 de ani şi amintirea iubitei sale Pipsi rămâne în permanenţă activă în aceste scrisori, iar umbra singurătăţii creşte în jurul său odată cu alte dezastre succesive: casa i-a dispărut într-un program de demolări, i-a murit şi fratele şi apoi cel mai bun prieten. A rămas să poarte de grijă celor 12 pisici (număr variabil!) pe care le avea la o casă rustică, la Kresko, lângă o pădure. Eminenta profesoară, romanistă şi românistă, Libuše Valentová de la Universitatea Carolina din Praga, povesteşte („Rom. lit.”, 16/2002) că neputând suporta viaţa şi singurătatea din apartamentul de bloc, Hrabal îşi petrecea vremea din urmă între mâţele de la Kresko şi beţivanii de la cârciuma, devenită datorită lui celebră, „Tigrul de Aur”. De fapt, pisicile, cârciuma şi Praga de Aur sunt cei trei piloni pe care se întemeiază tot ce Hrabal îi povesteşte Dubenkăi în aceste epistole. Dar cine e Dubenka?

Dubenka e numele de răsfăţ pe care Hrabal i l-a dat tinerei boemiste americane April Gifford, care l-a vizitat la Praga după ce a învăţat ceha pentru a-l putea citi în original. Ideea sau impulsul nu doar de a traduce ludic numele April în corespondentul cehesc duben, ci şi de a-l diminutiva, transformându-l astfel într-un hipocoristic – Dubenka – învestit cu o, poate, subliminală tandreţe, mi se pare în cel mai înalt grad semnificativ pentru geneza acestor scrisori. Intrarea destinului său în conjuncţie cu cel al admiratoarei boemiste uşor exaltate, s-a produs din iniţiativa ei şi, printr-o fericită întâmplare, tocmai într-un moment de maximă criză existenţială – dramatica despărţire de Pipsi – venită pe fondul unei efervescenţe istorice, care va culmina în 1989-90, captându-l în vârtejul ei. Graţie apariţiei neaşteptate a Dubenkăi în orizontul său, începe din nou să scrie după un răstimp de tăcere abulică şi produce aceste extraordinare scrisori, „reportaje lirice”, cum însuşi le numeşte, care îi resuscită salutar interesul pentru exprimare, implicare şi supravieţuire, rămânând totodată cântecul său de lebădă. Dacă ţinem seama de diferenţa de vârstă dintre ei, am putea fi tentaţi să identificăm în relaţia lor un sindrom Goethe-Ulrike von Levetzow. Până la un punct analogia s-ar susţine prin seducţia pe care prospeţimea şi luminozitatea energiei vitale a tinereţii o exercită asupra senectuţii însingurate. Cu atât mai mult atunci când este potenţată de o admiraţie afectuoasă, cum a fost cea cu care a irupt Dubenka în viaţa obosită a lui Hrabal. Dincolo de asta însă, analogia nu rezistă. În primul rând pentru că Goethe era total lipsit de spirit ludic şi de umor. Ca urmare n-a sesizat incompatibilitatea unei astfel de relaţii, clamându-şi eşecul în patetica Elegie de la Marienbad, în care profesorul Nicolae Râmbu vede un act de exorcizare a unei pasiuni percepută de poet ca demonică (vd. „Limba Română”, nr.1-2/2012). Or, Hrabal, realist şi sensibil la ridicol, se afla într-o imposibilitate organică de a comite enormitatea unei cereri în căsătorie, iar scrieri precum elegia goetheană nu erau genul lui. Erau, în schimb, scrisorile. După întâlnirea pasageră de la Praga, Dubenka a rămas pentru el un miraj transoceanic, o imaginară confidentă numai bună de a-i satisface nevoia acută de comunicare şi defulare a tensiunilor existenţiale care nu-l cruţau. S-a spus că Dubenka a fost muza sa târzie. Muză nu mi se pare însă cuvântul cel mai potrivit. Muza este inspiratoare, dar Dubenka nu l-a inspirat, ci l-a stimulat, i-a trezit elanul creator amorţit, i-a reactivat insaţiabilul apetit narativ din „vremurile bune” şi a devenit interlocutoarea virtuală, pe care o simţea afectuoasă, tandră şi înţelegătoare, căreia îi putea împărtăşi toate aiurelile şi disperările, toate previziunile şi aşteptările, toate satisfacţiile şi prăbuşirile, de la evenimentele petrecute în comunitatea celor 12 mâţe de la Kersko până la amintirea Primăverii de la Praga, de la vizita în Anglia sau Statele Unite – cărora, printr-un joc de cuvinte cehesc, care-şi are schepsisul său, le zice doar „Statele Mulţumite” – până la propriile laşităţi şi implicări, culminând cu Revoluţia de Catifea. Aşa s-au născut Scrisori(le) către Dubenka, în care destinatara virtuală a devenit o parteneră ideală în lupta surdă cu singurătatea. Nici nu se putea altfel de vreme ce Pipsi rămâne inubliabilă în golul devastator pe care l-a lăsat, ceea ce trebuie neapărat şi mereu mărturisit şi Dubenkăi: „...eu m-am sălbăticit şi am devenit indiferent de când a murit Pipsi.” Cui altcuiva decât Dubenkăi i le-ar fi putut încredinţa, mărturisi, povesti toate astea? Fie că îi zice „fetiţo”, fie că, mustăcind, i se adresează cu „domnişoară”, prezenţa ei imaginară e permanent receptivă, calmantă, gata să-i asculte mărturisirea amintirilor, a spaimelor şi disperărilor: „Trebuie să fac ceva cu băutura asta, trebuie, pentru că am [avut] deja un scurt episod de delirium, iar asta e rău, fetiţa mea. Măcar de dragul dumitale, Dubenka, trebuie să fac ceva [...] sunt pe fundul prăpastiei şi îmi pun în minte să încep o altă viaţă, asta de dragul dumitale, care lucrezi ca vânzătoare într-un magazin de la Stanford şi după-amiaza predai limba rusă, ca să-ţi câştigi existenţa, ca să-ţi poţi hrăni câinele pe care l-ai găsit...” Şi aşa mai departe, pe acest ton de totală indiferenţă pentru cronologie, se revarsă în lungi fraze, niciodată confuze, relatarea prezentului care se răsuceşte brusc când în evocare a marilor evenimente, când revărsându-se, fluvial şi pe neaşteptate, în mărturisirea fricii, a laşităţilor şi compromisurilor celor uzuale şi de obşte până în 1989, dar care au rămas în conştiinţa sa ca apăsătoare umbre amintitoare a celor ce nu ar trebui niciodată făcute. Cum cu scrisorile către Dubenka în prezent, tot astfel se salva atunci prin scris: „...am continuat să mă tem, dar şi să scriu, pentru că singura apărare împotriva fricii în ultima instanţă era literatura mea, maşina mea de scris.” Totuşi se subapreciază, răsfăţându-se, dar sigur n-are vanităţi de „maestru”, împăcat în tainica-i idee că reala Dubenka i-a intuit corect valoarea, ceea ce îi era de ajuns: „...sunt scriitor şi mă şi ruşinez un pic din cauza acestei profesii [...] de fapt, sunt mai degrabă un cronicar, un reporter literar, dar îmi place şi mistificarea, şi asta este flecăreala mea, aceasta este apărarea mea împotriva politicii, modul meu de a scrie.” Politica totuşi nu-l evită, nu i se poate sustrage şi oricât i-ar povesti Dubenkăi de una, de alta, se surprinde brusc deturnat de amintirea gravă a celor ce s-au petrecut sau chiar se petrec în Praga de Aur şi atunci se întoarce şi le evocă sau le relatează reportericeşte, de la firul ierbii, pe toate, aşa cum îi sunt aduse de fluxul memoriei: cum au plecat scriitorii în Occident, de ce el n-a vrut să plece, ce s-a întâmplat cu Jan Palach, cu studenţii, cu tineretul care a schimbat faţa Mitteleuropei, cum reuşeau securiştii să-i bage frica-n oase, cum a fost la învestitura prietenului său Václav Havel, care avea pantalonii prea scurţi: „Dubenka, iartă-mă că divaghez, dar mereu mă abate ceva din drum, aşa că să nu te miri că uneori scrisul meu este când hăis, când cea, uneori dau şi înapoi, aşa cum trebuie că făceau şi sărmanii armăsari care trăgeau carele cu bere.”

Dar tocmai imprevizibilul tramei sale narative captivează în aceste exorcisme epistolare – căci asta şi sunt scrisorile către Dubenka: expresia aspiraţiei chinuitoare de a se elibera de sub imperiul demonilor care l-au însoţit o viaţă, aducându-l la astfel de abrupte mărturisiri: „Sunt la capătul forţelor mele, beau mai mult decât am, mă trezesc în situaţii delirante şi mi-e frică de oameni.” Întotdeauna a detestat ipocrizia, menajarea propriului eu, iar acuitatea autoscopică şi francheţea cu care-şi divulgă descoperirile din adâncurile intimităţii sunt o permanenţă a scrisului său, dar în faza aceasta, când în ultimele scrisori se simte conştientizarea unui capăt, ele devin în cel mai înalt grad tragice: „Ajung la situaţia în care, năucit şi bezmetic, mă prefac că sunt normal şi glumeţ, deşi adevărul este exact invers, sunt candidat la ceea ce joc: delirium tremens.” Sau, altădată: „Dubenka, roagă-te pentru mine, să mai zăbovesc pe lumea asta numai pentru pisicile astea...” Dar, dincolo de aceste tumulturi interioare pe care se încumetă să i le împărtăşească unei fete inteligente, sensibile şi cultivate, se simte tumultul parcă diabolic întreţinut de forţe exterioare, niciodată pe deplin ostoit, al acestei părţi de lume – Mitteleuropa – a cărei inimă Bohumil Hrabal o simte bătând în Praga de Aur.

Mi s-a conturat în timp o convingere pe care am încercat s-o minimalizez, reducând-o la valoarea unui moft, a unei superstiţii şi anume aceea că cuvintele au puterea enigmatică de a atrage realitatea. Ea mi s-a confirmat însă din nou acum, prin modul abrupt în care a sfârşit acest tragic şi „glumeţ” scriitor. Încă din primele pagini, într-un fel îngrozitoare prin mărturisirea durerii întregii lumi pe care o simte vibrând în fiecare fibră a propriului trup, găsim această frază premonitorie: „...mă doare întreaga lume şi mă doare şi îngerul meu, de câte ori am vrut să mă arunc de la etajul cinci, din apartamentul meu, unde mă doare fiecare încăpere, dar întotdeauna îngerul păzitor mă salvează în ultima clipă, aşa cum a vrut să sară de la etajul cinci şi doctorul meu, Franz Kafka, din Maison Oppetl, care dă în Piaţa Oraşului Vechi.” În paranteză fie zis, nu e singura sa premoniţie: a prevăzut cu luciditate de analist politic şi secesiunea Slovaciei din 1993, „Divorţul de Catifea”. Dar etajul cinci a fost una dintre obsesiile sale recurente din aceste epistole scrise, la urma urmelor, pentru sine, ceea ce aruncă o lumină stranie asupra împrejurărilor morţii sale. În ziua de 3 februarie 1997, internat fiind în Clinica de Ortopedie a Spitalului Bulovka din Praga, deci nu la psihiatrie, a căzut de la...etajul cinci. Versiunea oficială este că s-a aplecat prea mult, încercând să hrănească nişte porumbei. Doamna Libuše Valentová ne spune însă că nimeni dintre cunoscuţii şi prietenii lui nu creditează această încercare de edulcorare a unui sfârşit care, oricum, îşi păstrează misterul său.

Scrisori(le) către Dubenka cred că sunt, după criteriile şi gustul meu de cititor veteran şi prin capacitatea lor de cuprindere, opera capitală a lui Bohumil Hrabal. Impresie la care a contribuit şi faptul că, dincolo de palierele ideatic, epic, intim, ele îşi dezvăluie şi o forţă de seducţie stilistică a cărei specificitate ne-a devenit perceptibilă, chiar fără a cunoaşte limba cehă, graţie traducerii, mereu atentă la nuanţe şi subtilităţi, realizată de doamna Anca Irina Ionescu.

* Bohumil Hrabal, Scrisori către Dubenka. Traducere din limba cehă şi note de Anca Irina Ionescu. Bucureşti, Curtea Veche Publishing [ Byblos ], 2014.