LECTURI PARALELE

Petru M. Haş

Traian Ştef – canonicul îmblânzit*

De-mi aduc bine aminte, era prin 1993-1994 când l-am cunoscut pe poetul Traian Ştef. Părea un canonic travestit în laic, sau, poate, viceversa. Venise atunci la Arad, cu Călătorie de ucenic (poeme, 1993), carte de poezie canonică, pe care am comentat-o cu entuziasm. Era împreună cu un alt poet de seamă, Ioan Moldovan, despre care criticul Al. Cistelecan susţine că este „mare”, şi nu-l contrazicem. Erau tineri de o elevată smerenie care impunea respect. Cu Ioan Moldovan, de atunci am mai fumat de vreo câteva ori. O viaţă de om, de-ar fi să ne gândim la Cârlova, N. Labiş sau Esenin.

Până în prezent, Traian Ştef a scris cam 14 cărţi, versuri şi proză. Poetul este şi exeget, scriitor epic, autor de epistole, om de atitudine, seismograf etc. Ne-a impresionat în mod deosebit, între altele, Povestirea Ţiganiadei (2010).

Laus (2015) este a opta carte de poeme a lui Traian Ştef. De dimensiunea unei antologii. Structurată în cinci părţi: Un pic de frică; Lumea cea dragă şi îngerul; Fotografii în sepia; Fericiri lângă zidul cu iederă şi Laus. După cum ne arată autorul într-o Întâmpinare, Laus reia o „mare parte din textele din Cardul de credit.” Autorul recomandă ciclul final, Laus, ca pe „un poem mai altfel, un fel de microepopee ironic-faustică, dar şi eroicomică”. Descendentul lui Budai-Deleanu nu se dezminte. Ni se atrage atenţia că laus (în engleză) este „păduche”, iar în latină „laudă”. Un fel de a ne pune în temă.

Cartea beneficiază de o prefaţă generoasă, foarte aplicată, adevărat studiu introductiv, exegeză, introducere în opera lui Traian Ştef. Autorul studiului este Al. Cistelecan, unul dintre criticii literari de mare probitate profesională, afirmat încă din secolul trecut.

Al. Cistelecan identifică în opera lui Traian Ştef trei feluri de a scrie în versuri şi trei feluri de a scrie în proză. Adevărat „poeta cives”, Ştef este stimulat de „exasperarea cotidiană”, scrie „elegii cu piper” şi „cronici cu ţepi”.

Aproape în ordine naturalistă, regretatul Gheorghe Crăciun îmi mărturisea mai demult că el nu are imaginaţie, scrie fără imaginaţie şi mi-l dădea în acest sens ca exemplu pe marele scriitor francez Denis Diderot. Analizându-l pe Traian Ştef, criticul Cistelecan utilizează termenul „non-imaginativitate”, afirmă chiar că autorul în cauză „n-are imaginaţie”. Fără ca faptul subliniat să fie neapărat o carenţă. Fără a ne ambala în demonstraţii, deoarece nu aceasta ne este intenţia, am susţine altă versiune, după care poetul are alt fel de „imaginaţie”. Că imaginează diferit şi, uneori, derutant, este sigur.

Între altele Al. Cistelecan, spre a indica afinităţi moderne şi contemporane, îi desenează lui Ştef un triunghiu T I D: Traian, Ivănescu, Dimov, accentuând într-o anumită măsură pe afinitatea cu Mircea Ivănescu, absolut decelabilă în unul dintre poeme, aproape calchiere afectivă.

Mai mulţi critici au sesizat arta simplităţii la acest poet. Un gen personal de adresare directă ca într-o poveste/povestire a cotidianului punctată de portrete, amintiri. Nu întâmplător, în manieră recentă, poetul a insistat să rescrie cu folos povestirea Ţiganiadei, ca un heritier al Luminilor ce se află.

„Poveştile” simple, adesea emoţionante, din oameni, întâmplări şi imagini, se înseriază captivant: „Spuneam frumos altădată…”; „A fost înmormântată într-un minunat cavou…”; „A fost odată o fată…” etc. Mai puţin în cartierul „Laus”.

Un pic de frică, ciclul deschizător al acestui tom de poeme, este şi cartier al morţii, paradoxal, edificat într-o atmosferă tonifiantă. Vârsta şi moartea, toposuri ştefiene, sunt tratate cu reflexie şi surâs. Cardul de credit, poem inclus în acest capitol, încât eram tentat să citesc „Cardul de frică”, ne duce la idei, şi ce-ţi mai rămâne, ajuns acolo, decât: Doamne, fereşte! Meritul Odei constă în faptul de a transforma, printr-un surprinzător salt morfologic de număr şi persoană, versul iniţial „M-am săturat” într-un final decisiv al alterităţii: „Ne-am săturat”. Adică de tine, cel care zici că te-ai săturat. Mutare inteligentă.

Virtutea concentrării esenţiale, policromatice, face expresie duios-umoristică, cu implicaţii dramatice, în Totul e viceversa: „M-am culcat primăvara/ Şi m-am trezit iarna”. Au mai păţit-o şi alţii. Cuantumul de general-uman este regula versului.

„Căutătorul de umbre”, gratificat de autor cu atributul antepus „marele”, din poemul Un pic de frică, propune un formidabil model de comparaţie amplă, ademenitoare: „Caută umbre pe care nu le-a văzut/ Soarele/ Cum aş căuta eu decolteul/ Muncitoarelor de la fabrica de confecţii/ Închis în tinereţea lui Petre Roman”.

Adorabilă Frica de moarte, un text complice întru didactica morţii: „Dacă ai dormit noaptea în pădure/ În copilăria ta singur/ Şi nu ţi-a fost frică de fiarele sălbatice/ De şerpi furnici roşii păianjeni/ De alte vieţuitoare ce sfâşie sau otrăvesc/ Înseamnă că nici de moarte nu ţi-e frică”. În viziunea lui Ştef, moartea e o tânără cumătră şucară, care ispiteşte, „dă târcoale”, face cu ochiul: „O vezi cum dă târcoale pe la cei dragi/ Pe la prieteni parcă îţi face cu ochiul/ Parcă e o legătură ascunsă între voi”. Trecere clandestină îi comemorează pe cei plecaţi, amatori de „sticlă cu afinată”, „oală cu sarmale”, „jumări de slănină”, rabelaisianism românesc, via Ion Creangă.

Hărţuit de iminenţe misterioase, omului, totuşi, i se întâmplă să râdă copios cu „mogâldeaţa goală” care-l ridică „de subsuori”. Aşa-i povestirea ( Am râs amândoi ).

Poetul povesteşte cuiva, unui ascultător fidel, o ficţiune care, ulterior, va deveni cititorul. Inedit la poetul nostru este modul de a surprinde ipostaze umane pe care puţini sunt dispuşi a le lua în seamă sau, dacă le iau, o fac în felul lor. Umorul este în astfel de cazuri dureros, fie el real sau imaginat, ca în poemul Mama: „Te iubesc aşa/ De mult/ Îmi spune/ Că aş vrea/ Să te iau/ Cu mine/ Atunci când/ Voi muri.” Trăire perplexă. În cazul acesta, încetează orice reciprocitate: „Eu nu/ Te iubesc/ Aşa de mult/ Îmi spun/ Doar mie.” Dovadă că şi durerea poate părea cinic-înduioşătoare. Şi cotidianul devine tot mai „ceapă”, „morcovi”, „cartofi”, numai bune de curăţat, având în vedere că doar joia se duce pubela ( Cum trece timpul mai repede ).

Sensibil ataşat spaţiului geografic natal şi ariei sale lingvistice, Traian Ştef conferă propriei poezii o nouă undă de originalitate cu Fotografii în sepia. „Pantalonii de catifea” sunt o evocare a moşului. „Ca miezul de nucă”, pantalonii din „catifea reiată”, cumpăraţi de moşu, tot creşteau. Dar mai rar om ca moşu, care „ştia să pună în toate ceva nyelcoşag”. Complicatul maghiarism este de efect, asemeni „loitrelor de la cocie” din confesiunea fraternă cu „racul” ( Celălalt rac ) din Fericiri, capitolul în care ( Fericirea de a fi sărac cu duhul ) canonicul năpârleşte într-un laic sceptic: „Cât despre împărăţia cerurilor/ Tare săracă trebuie să fie/ Dacă lucrătorii ei n-au vrut/ Niciodată mai mult/ Decât să se facă voia/ Necunoscută a lui Dumnezeu.// Iar veşnicia nu ştiu/ La ce e bună acolo în ceruri.”

Convins că de la o anumită vârstă „începi să te raportezi şi la moarte”, poetul schiţează portrete de oameni care au dispărut cine ştie unde, oameni care nu mai sunt, dar care, lucru sigur, i-au fost cunoştinţe apropiate.

Capitolul Laus emite laude, când în serie, când foc cu foc: Laudă oţelului; Laudă pentru mintea cea proastă; Laus, Lauda cleştarului ş.a. Laus (pagina 148) este, nici mai mult nici mai puţin, un amplu poem epic, demn de a intra în manualele şcolare.

* Traian Ştef, Laus, Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2015, Prefaţă de Al. Cistelecan