LECTURI PARALELE
Iulia Gajea
Cartea-situaţie. Exactităţi şi închipuire*
Prin Nisipul de sub picioare („Tracus Arte”, 2014), Grigore Chiper îşi invită cititorii să ia parte la un vibrant melanj de proze scurte, în prima parte, şi proză documentar – în cea de-a doua. Astfel, autorul îşi aduce cititorii pe terenul lui, urmând ca în final să treacă el pe terenul cititorilor. Citind, ai impresia de autobiografie cu implicaţii în operă, de amestec fructuos de fantezie şi exactităţi. Pornind de la un birou, o stradă, o vizită la medic, o comunitate rusofonă, o sală de curs (textele au şi o tentă de campus novel fără prejudecăţi didactice) şi ajungând la discuţii agitate, atitudini anti-faustiene: „japonezii fotografiază centimetru cu centimetru. Poţi opri clipa? Merită efortul?” (p.153), nelinişti iscoditoare şi realităţi naturale, Nisipul de sub picioare ne trece prin sita cuceritoare a ironiei: „De multe ori îi spunea lui Marian: «Seara nu ies nicăieri. Deseori pur şi simplu citesc.» Şi atunci Marian a început să-i vorbească despre literatură. Îl propaga pe Eminescu. I-a recitat Stelele-n cer. Lucrurile mergeau ca într-o iubire între doi tineri de naţionalităţi diferite. Adică unul trebuie să facă un compromis radical” (p. 57). Intertextualitatea jucăuşă a cărţii are rol de a deschide discuţii despre situaţii actuale. Inclusiv de natură teoretică, pentru că din carte nu lipsesc nici Eros-Erasmus şi nici Lanoirfoucault, nici intelectualul care, ca să treacă timpul mai repede, „mai notează câte ceva despre Cioran, despre Ortega y Gasset. Bovarizează.” (p.21). Altfel spus, cartea are personalitatea unui profesor înţelept care îţi dă un ghiont. Participarea afectivă a cititorului este asigurată, iar evenimentele din carte se redimensionează în el.
Printr-o restrângere abia perceptibilă a spaţiului şi timpului narativ – dată de succesiunea de texte –, Grigore Chiper elimină o potenţială confuzie a cititorului şi permite personajelor să intre şi să iasă dintr-un background descriptiv fără a se întortochea. Oferind cititorului un factor declanşator – sub formă de acţiune – al imaginatiei, personajele nu riscă să îşi piardă distinctivitatea, în ciuda unicei întâlniri pe care o au cu cititorul. Perpetuă pare a fi doar vocea din spatele cărţii, vocea care împinge povestea mai departe.
Frazele vin degajat, parcă acolo le-ar fi locul, ca şi cum ar fi rezultatul direct al unor contacte şi împrejurări. Evenimentul e încrucişat cu detaliul, iar fiecare descriere formează un cuplu cu un eveniment, chiar şi atunci când partea activă este spusă in retrospectivă, iar când nu, efectul de microscop creează oricum o reflexie a legăturii dintre eveniment şi stare: „simţi în gură un gust şters de coacăză, ca şi cum ai fi mestecat o frunză. Te ridici în capul oaselor pentru a privi de la etajul opt cum picăturile de apă creează jos pe iaz un desen pointilist monoton” (p. 37).
Partea a doua, constând în „Proza documentară/ Jurnal”, pare un tablou oil in canvas care nu iroseşte spaţiu sau cuvinte. Prin această parte, scriitorul îşi transformă cititorii în martori ai exploziei amintirilor sale spre sine însuşi. Escale la Iaşi, Neptun, Bucureşti, înainte de aderarea României la UE, vacanţe în staţiuni balneo-climaterice sau Paris, ca şi inserţii de Ezra Pound, Kiev, România Liberă, Piaţa Unirii, cărţi în bagaj şi cultură, toate sunt fondul pe care autorul îşi aşază experienţele trăite ca basarabean într-o Europă încă imprecisă, în care „cei cu paşapoarte ucrainiene şi ruseşti nu achită taxa de tranzit, iar – adăugând pe ton emfatic – cei cu paşapoarte moldoveneşti plătesc”(p. 160) şi în care atitudinea vameşilor este pledoarie clară în chestiunea identităţii: „«Sunteţi români?» «Da». Se uită, un moment în paşapoarte. «Cum români?» «Români din Basarabia», îi răspund eu. «Ce fel de români», nu mă lasă vameşul. «Sunteţi moldoveni. Clar? »” (p. 183).
Problema unei literaturi într-o astfel de vreme este şi ea adusă în discuţie: „scrisul la noi e în derivă sau poate ceea ce a existat în perioada sovietică revine la o normalitate care va arăta altfel, fără exagerări şi excese inutile” (p.162), iar autorii sunt împărţiţi în „scriitori proveniţi din familii înstărite şi pentru care scrisul e o adevărată delectare, nestingherită de nicio împrejurare; scriitori fanatici şi asceţi, scriitori pentru care creaţia interesează deopotrivă cu onorariile de care depind măcar parţial. Primele două categorii sunt mai mult virtuale decât reale. Contează de fapt cea de a treia categorie, care se şi află în impas. Cum vor rezolva scriitorii problema într-un stat erodat, suplimentar, de probleme identitare?” (p. 162).
Se simte în text o anumită dezolare, ea nu este neapărat acută, dar e implicită şi nu e mai puţin adevărat că sugerează probleme reale: „La Iaşi viaţa literară este în decădere. Nu au unde publica ieşenii, darmite noi. Iaşiul a rămas un târg şi este o mare metropolă moldovenească doar în nostalgiile pe care le răvăşesc unele vestigii. Cam aşa ar fi şi Chişinăul dacă ne-am imagina că masa de ruşi care a hipertrofiat oraşul s-ar întoarce în patria lor istorică. La Iaşi poţi traversa nepăsător o stradă sau alta ” (p. 187).
Grigore Chiper i-a atribuit cărţii sale un viciu incurabil: sinceritatea. I-a dat deziluzie, cam ca atunci când la Musée Picasso, în locul unui hotel în stilul epocii, găseşti un buncăr de beton, (p.153), i-a dat identitate, tensiune, criză şi stare. Astfel, Nisipul de sub picioare devine o carte-comunicare cu caracter interdisciplinar, o carte- situaţie.
*Grigore Chiper, Nisipul de sub picioare, Editura „Tracus Arte”, 2014