LECTURI PARALELE

Dumitru Vlăduţ

Un critic în orizontul sintezei*

Împlinirea la începutul anului trecut a unei vârste rotunde de către Mircea Muthu a ocazionat alcătuirea unui volum dedicat unuia din reputaţii profesori ai universităţii clujene de azi, ca şi unuia dintre criticii şi teoreticienii de vârf ai literaturii române actuale. Volumul, realizat de Iulian Boldea, circumscrie pe cel cinstit în acest mod, la un prim nivel, prin titlul Mircea Muthu. În orizontul sintezei, ales aşa în credinţa exprimată în Argument de coordonator că autorul Balcanismului literar românesc ” este, înainte de toate, un teoretician al literaturii aflat mereu în căutarea unui orizont al sintezei, revelator pentru efortul său hermeneutic orientat atât spre spaţiul literaturii comparate, al criticii literare propriu-zise, cât şi spre domeniul esteticii şi teoriei literare” (p.8). Volumele consacrate personalităţilor academice, universitare au fost o practică obişnuită în România interbelică, întreruptă însă în ultimele decenii ale perioadei comuniste, căci ar fi eclipsat, probabil, pe cele omagiale, alcătuite cu mare risipă de tot felul pentru cel din vârful ţării. În aceeaşi vreme astfel de volume erau o obişnuinţă a vieţii academice şi universitare europene. Reluarea acestui uz şi în România după 1990 este de aceea un semn de normalitate.

Bun cunoscător al celui respectat prin acest gest editorial, Iulian Boldea a reuşit să reunească în primul rând nu mai puţin de douăzeci şi şapte de articole şi studii semnate de critici din generaţii diferite despre înfăptuirile criticului, esteticianului, comparatistului şi teoreticianului literar clujean. El a adăugat la începutul cărţii două fragmente din interviuri realizate de Nicolae Florescu şi Cristian Colceriu aşezate inspirat sub titlul Mircea Muthu par lui-même, iar la finele ei un alt capitol important, şi anume Repere bibliografice cuprinzând Bibliografia operei cu toate categoriile ei (volume, studii şi articole, traduceri, bibliografii, documente, confesiuni), Referinţe critice (în volume şi periodice, extrase din periodice),o addenda bio-bibliografică. Volumul se încheie printr-un dialog cu autorul Balcanologiei realizat de către coordonator.

Aşa cum se înfăţişează, cartea se deosebeşte de altele alcătuite pentru astfel de ocazii purtând titluri precum Omagiu Profesorului...,In honorem magistri..., evident îndreptăţite şi acestea.

Coordonatorul a optat în cea de a doua secţiune pentru studii şi articole de interpretare a individualităţii criticului şi operei, excluzând pe cele eminamente confesive, efuzive sau encomiastice. Există, fireşte, şi câteva care cuprind şi fragmente evocatoare sau confesive binevenite, însă sunt în general discrete, fără întindere deosebită, subordonate ideii de interpretare a personalităţii şi operei celui evocat. Are dreptate de aceea Iulian Boldea să spună în Argumentul cărţii că aceasta „este, mai mult decât un omagiu adus autorului Balcanologiei la inaugurarea unei vârste rotunde, o încercare optimă de situare în peisajul critic a uneia din figurile sale reprezentative prin constanţa efortului exegetic, prin erudiţie şi vervă a asocierilor şi disocierilor”(p.8).

Cartea luminează din perspective multiple o seamă de laturi ale particularităţii criticului şi teoreticianului literar clujean, ale operei sale îndestul de întinsă, personală şi adâncă încât să poată constitui chiar obiectul unor lucrări complexe, coerente, bunăoară teze de doctorat. Existenţa atât de multor studii şi articole semnate de critici şi cercetători din generaţii diferite care aduc interpretări în întregime favorabile arată, pe de altă parte, că opera celui analizat rezistă gusturilor şi exigenţelor critice de azi, că ea se situează în orizontul contemporaneităţii, dând seamă de actualitatea ei.

Un autoportret sugestiv, edificator, dezvăluind preferinţe, mobiluri, credouri intelectuale, ca şi date ireductibile ale alcătuirii spirituale aflăm din chiar prima secţiune a cărţii, Mircea Muthu par lui-même. El dezvăluie, de pildă, că scrie cu predilecţie în domeniul balcanismului întrucât chiar dacă alinierea la valorile occidentale supralicitată azi este firească, ea „nu poate totuşi recuza postulările noastre sud-dunărene”(p.11). Găsim aici exprimată deschis preferinţa pentru conceptualizare, pentru interdisciplinaritate şi conjugarea perspectivelor, pentru sinteză, pentru examenul morfologic al formelor literare şi al structurilor mentale. O precizare importantă sub raportul opţiunilor este că „universul ficţional, dar şi comentariul său (acest limbaj despre limbaj) trebuie văzute din unghiul poieticii”(p.13).

Definiri, circumscrieri, judecăţi şi aproximări asupra individualităţii intelectuale, asupra scrisului şi operei aflăm în multe din contribuţiile din cea de a doua secţiune, Interpretări. Pentru Cornel Ungureanu, criticul clujean ar fi scris cărţi de cea mai mare importanţă privind apartenenţa noastră la spaţiul de cultură sud-est european şi de aceea „Bibliografia lui Mircea Muthu pune unele lângă altele cărţile esenţiale şi cele provizorii, volumele «obligatorii» pentru înţelesurile acestui spaţiu, dar şi cele subordonate fericit sau nefericit istoriei”(p.18).

Constantin M. Popa vede în Mircea Muthu unul dintre puţinii „teoreticieni literari care reuşesc să-şi circumscrie un teritoriu propriu, având drept element referenţial un concept cu şansă reală de a se impune”(p.37), această încercare temerară aşezându-l între modele critice europene şi româneşti ilustre. Autorul articolului identifică şi dominanta scrisului autorului Balcanologiei, în ceea ce numeşte „alianţa acută între gravitatea excursului teoretic şi tentaţia eseului, a jocului revelator de idei” (p.37).

Pentru Irina Petraş, demersul criticului clujean este unul înalt recuperator, căci „cărţile sale comentează, interpretează şi reabilitează, măcar în intenţie, prin insistenţa bogat argumentată a enunţului «salvator» fenomene, realităţi, situaţii de cumpănă, extenuate, marginalizate, prost situate în cercetarea tradiţională” (p.19). Studiile de balcanistică în primul rând ar fi fost „demarate şi pentru a recupera miezul tare al unui concept cu descrieri tradiţional negative, slabe, joase, marginale”(p.19), iar interpretarea asupra basmului Tinereţe fără bătrâneţe este recuperatoare pentru sensurile actuale şi arhetipurile evidenţiate, după cum în Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, prin valorificarea textelor teoretice ale romancierului, scriitorul ar apărea ca un „îmblânzitor al haosului”(p.20), organizarea nefiind liniştitoare. O carte precum Dinspre Sud-Est (1999) este de asemenea recuperatoare prin descrierea constantelor unui spaţiu de destin comun care este unul al culturilor şi civilizaţiilor, fapt ce s-ar constitui într-o meditaţie sui generis „asupra statutului lui între al sud-est europeanului” (p. 24).

Un frumos portret intelectual, ca şi evaluări ale amplei construcţii critice, interpretări ale acesteia din perspectiva actualităţii ştiinţifice realizează Adriana Stan în Harta şi teritoriul. Plecând de la lecturile din volumul de interviuri Ochiul lui Osiris (2010), autoarea identifică etica impersonalizării şi, ca element definitoriu, ethosul muncii, care ar avea drept rădăcină vechea intelectualitate transilvană. Acest locus spiritual s-ar regăsi într-o seamă de alte trăsături ale activităţii profesorului. Cercetările criticului, departe de a fi tradiţionaliste şi pozitiviste cum sună clişeul despre transilvăneni, sunt, dimpotrivă, de mult timp europene, moderne prin anticiparea orientării culturaliste a studiilor literare din ultima vreme. Cercetătorul ar fi oferit „o altă cale spre Europa” (p.177), a redimensionat balcanismul literar, l-a eliberat de stereotipii, ba chiar l-a înnobilat împotriva privirilor superficiale pentru că „îl leagă de un fond dramatic, chiar tragic, nutrit de o întreagă «metafizică a Răsăritului»” (p.178). Sunt multe alte note ale actualităţii în demersul lui Mircea Muthu evidenţiate de autoarea articolului: meditaţia asupra relaţiei centru-periferie, asupra provinciei, asupra teritoriilor de interferenţă sau intermediare ş.a.

Iulian Boldea situează demersul ştiinţific al cercetătorului clujean „între exerciţiul analitic şi vocaţia generoasă a sintezei” (p.81), el fiind „sedus deopotrivă de geometria strictă a teoriei, dar şi de exerciţiul hermeneutic de amplă şi subtilă comprehensiune intelectuală” (p.81).

Plecând de la statutul lui între teoretizat de critic ca ipostază ori operator ontologic, Laura Lazăr Zăvăleanu foloseşte acest fapt ca prilej de a medita asupra stării criticului şi cercetătorului care, deşi trăiesc într-o istorie imediată, „pendulează totuşi între două lumi: cea reală, a trăitului, şi cea fictivă, a textului, cea prezentă, a imediatului, şi cea trecută sau viitoare, a istoriei ori a proiecţiei ei imediate. Cea a vieţii de zi cu zi şi cea a cărţii de zi cu zi, a fiinţei de carne şi a fiinţei de hârtie.”(p.174).

Aşa cum era de aşteptat, cele mai multe studii din secţiunea de Interpretări au în vedere domeniul predilect al criticului, şi anume cel al balcanismului. Despre astfel de înfăptuiri scriu cu o cunoaştere a subiectului, cu comprehensiune, în interpretări validate de realitatea tex telor, îndeosebi Ştefan Borbely, Mircea I.Diaconu, Andrei Terian, Angelo Mitchievici, Adriana Teodorescu, Dana Bizuleanu, Lăcrămioara Berechet, Călin Crăciun. Mulţi subliniază valoarea operatorie de concept-imagine a balcanismului, de care a vorbit de altfel chiar criticul în interviuri, consecvenţa sau obsesia creatoare permanentă, exemplară am spune, concretizată într-o operă de pionerat, devenită de succes. Pentru Mircea I.Diaconu, de pildă, e vorba nu „doar de o preocupare academică, ci o pasiune”(p. 59), nu „doar o temă de cercetare”(p.59), ci „un crez”. În câteva articole, nu numai ale acestor autori, se atrage numaidecât atenţia asupra originii transilvane a autorului acestei construcţii critice despre balcanism, ceea ce s-ar vedea şi în seriozitatea şi trăinicia edificiului critic, în europenitatea metodelor. Mircea I.Diaconu, de pildă, atrage atenţia că, „încăput pe mâna unui ardelean, balcanismul e explorat cu instrumentele şi atitudinea europeanului: nu e contemplat, ci studiat. Împotriva adorării stilistice, bisturiul analistului. Împotriva nostalgiei, ochiul sagace (...). Oricum, un ardelean vorbind despre balcanism? Nu e singurul” (p.59). Lăcrămioara Berechet observă la rându-i înţelegerea dinăuntru a fenomenologiei balcanice, spiritul solid al construcţiei bazat pe disciplină, sistematizare şi condensare sintetică, analiza fără „taifas levantin”, erudiţia impresionantă, convergenţa şi complexitatea metodelor de cercetare (comparatism, tematologie, imagio-logie, studiul mentalităţilor), aptitudinea de a promova „o sinteză salutară a informaţiilor istorice, geografice, etnice, politice şi culturale rezultate din confluenţa istorică a Bizanţului, a Imperiului Otoman şi a Europei de Vest” (p.136), în fine capacitatea de a investiga imaginarul care, „exprimă cu instrumentele esteticii, discursul identitar şi legile proprii de organizare” (p.137) şi arhivează conţinuturile mentale şi gândirea proprie unui timp. Astfel de aprecieri sunt de aflat în multe din articolele amintite.

Toţi comentatorii cărţilor despre balcanism remarcă drept merit incontestabil al autorului lor depeiorativizarea termenului, deconstrucţia unor negativităţi, înlăturarea unor puternice prejudecăţi de sorginte occidentală asupra unui spaţiu geografic, cultural şi de mentalitate. Ştefan Borbely exprimă foarte expresiv (p.54) stereotipiile occidentale puternic înrădăcinate privind zona Balcanilor, fiind vorba de „«deriva» conceptului de balcanism, diluarea sa până la derizoriu”(p.54),Adriana Teodorescu aproximându-l prin trăsături precum mahalagism, decorativism, comportament gregar, familiaritate extremă ş.a. În viziunea lui Mircea Muthu, balcanismul reabilitat înseamnă, observă Ştefan Borbely, „propensiunea pentru urbanitate (...), opţiunea pentru timpul curgător, de tip«mundus senescit» (...) şi, nu în ultimul rând, conceperea balcanismului ca «realitate politică şi etnică fragmentată»foarte apropiată de eterogenul substanţial al vieţii ca diferenţă» (nereductivă la un model unic, dominator) de care se vorbeşte la apusul modernităţii” (p.51).

Adriana Teodorescu vede, la rându-i, în balcanismul lui Mircea Muthu o „atitudine interogativ-stenică faţă de o realitate politică fragmentată”, „veritabilă strategie de cultivare a derizoriului şi a hazului de necaz”, „şcoală de stil artistic”, ca şi Constantina Raveca Buleu de altfel. De aceea, balcanitatea nu ar fi nici inerţială, antioccidentală, dat fiind că e marcată de urbanitate, deosebită, ca urmare, de curentele ruraliste. Această din urmă autoare, Constantina Raveca Buleu, discută în articolul său şi alte două componente importante ale balcanismului, anume bizantinologia şi bizantinismul cărora le expune (p.123-124) trăsăturile.

Unii autori, în special Angelo Mitchevici, cred că demersul despre balcanism al lui Mircea Muthu este „contemporan în perfectă sincronie cu o mişcare a ideilor privitoare la spaţiul de margine, al Europei periferiilor, o zonă-tampon de interferenţe culturale, o buffer-zone” (p.102). Am spune că prin primele cărţi, lucru văzut şi de Adriana Stan, chiar anticipează această mişcare. Acelaşi critic observă că prin prima carte, Literatura română şi spiritul sud-est european (1976), Mircea Muthu ar fi realizat un decupaj diferit asupra literaturii române, căci o judecă „din perspectiva unei geografii literare, dar şi a unei asociaţii de spirite şi teme comune care, privite cu atenţie, relevă o coerenţă semnificativă” (p.103).

Tocmai de aceea un critic precum Andrei Terian într-un studiu cu un titlu semnificativ, Aux portes de l'Occident, apropie proiectul lui Mircea Muthu de circumscriere culturală a spaţiului sud-est european de cel al analizei structurilor cultural-identitare ale Europei Centrale realizat de Cornel Ungureanu.

Unele comentarii la lucrări despre balcanism, cum este cel al Adria nei Teodorescu la Panoramic sud-est european. Confluenţe culturale din 2012, identifică în aceasta „o dublă demonstraţie a faptului că asumarea rădăcinilor, nicidecum un lucru facil, este un gest de maximă vitalitate, organică şi culturală” (p.132). Aceeaşi carte, în articolul altei comentatoare, Dana Bizuleanu, este „mai ales un proiect al memoriei, o relevare a funcţiei spaţiului în memoria europeană” (p.183), Sud-Estul apărând din toate aceste motive în cercetările profesorului clujean ca „filonul unei memorii culturale şi colective europene gata să fie redescoperit” (p.183).

Călin Crăciun îşi propune să stabilească raportul între balcanism şi spiritul românesc. Chiar dacă ţinta cercetărilor lui Mircea Muthu ar fi circumscrierea constantelor culturale balcanice ale spaţiului investigat, există în aceste cercetări şi un interes special pentru definirea specificului românesc prin investigarea imaginarului artistic care ar fi „cea mai bună diagnoză pentru psihologia etnică a unui popor”(p.163). În cazul literaturii este exclusă ideea unilateralizatoare potrivit căreia folclorul ar fi depozitarul „sufletului etnic”. Spiritul balcanic ar fi doar o componentă a românităţii, „manifestarea sa literară fiind una cu acoperire parţială în cadrul literaturii române” (p.164).În consecinţă, crede autorul articolului, demersul lui Mircea Muthu, unul de mare viabilitate în ciuda unor contestări, ar arăta că „balcanismul este una din componentele care concură, alături de cea arhaică – pe care nu o absoarbe în totalitate – şi de cea occidentală modernă, în evoluţia culturală românească”(p.168).

Să adăugăm la studiile din această categorie tematică micul articol (3 pagini) al lui Felix Nicolau, Balcanii văzuţi din inima Transilvaniei, alcătuit dintr-o seamă de evaluări entuziaste asupra subiectului abordat, invocând însă aspecte destul de diversificate. El începe astfel: „Puţini dintre intelectualii de o anumită etate, foşti directori de conştiinţă, mai rezistă în faţa noilor generaţii. Nici ca operă, şi cu atât mai puţin ca figuri publice. Mircea Muthu însă reuşeşte să persiste datorită anvergurii intelectuale a operei sale” (p.119). Ne bucurăm că Mircea Muthu „reuşeşte să persiste” „în faţa tinerelor generaţii”. Noi credem că va rezista timpului prin operă care este un „exegimonumentum aere perennius” şi prin alcătuirea sa umană şi intelectuală. Cum autorul articolului se include într-un grup ales în faţa căruia puţini din intelectualii generaţiilor anterioare mai rezistă prin operă, sugerăm autorului să-şi reevalueze nivelul de cunoaştere a sensului unor termeni folosiţi. El scrie, de exemplu, utilizând expresia latinească petitioprincipii: „Spre deosebire de fetişizatorii influenţei occidentale, Mircea Muthu încearcă să recupereze demnitatea funcţională a balcanismului. Acest lucru se poate realiza printr-o petitio principii, anume prin amintirea primelor influenţe bizantine” (p.119). Este evident că în afişarea unei ţinute intelectuale demne de un grup ales autorul recurge la termeni al căror sens nu-l cunoaşte, enunţul având urmări hazlii. Vom cita din câteva dicţionare specializate ce înseamnă petitio principii.

„Petitio principii, raţionament vicios care constă în a presupune ca fiind adevărat ceea ce rămâne de demonstrat ” ( Didier Julia, Dicţionar de filosofie, Larousse, traducere românească dr.Leonard Gavriliu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p.260);

„ Petitioprincipii, anticiparea principiilor, eroare în demonstraţie, constă în a lua ca premise propoziţii care cer ele însele să fie demonstrate” (Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Bucureşti, SC Editura Tehnică SA, 2003,p.367);

„ Petitio principii – Denumire latină pentru eroarea logică de a lua ca dat, într-un enunţ sau raţionament, tocmai ceea ce e în dispută „(Anthony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, traducere de D. Stoianovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.259).

Invităm autorul articolului să facă lectura temeinică a cărţii despre sofisme a Martei Petreu, Jocurile manierismului logic, ediţia a II-a, Iaşi, Editura Polirom, 2013, special paginile 122-128 unde se analizează noţiunea în discuţie. Să fie sigur Felix Nicolau că Marta Petreu rezistă „în faţa tinerelor generaţii”. Cum semnificaţia expresiei e cea amintită, oare Mircea Muthu „încearcă să recupereze demnitatea funcţională a balcanismului” printr-o astfel de „eroare logică”, „eroare în demonstraţie” etc.? Nici vorbă, autorul edificiului critic despre balcanism este logic în tot scrisul său. Amintesc cu acest prilej observaţia lui Erasmus potrivit căreia „lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte; cine nu are sensul clar al limbii va fi în mod fatal miop, halucinant şi delirant în judecăţile sale asupra lucrurilor”.

Aş fi destul de reticent şi în privinţa termenului versatil folosit cu sens pozitiv: „Mircea Muthu este cunoscut mai cu seamă datorită studiilor despre balcanism. Opera lui este însă mult mai versatilă (s.n.)” (p.119). Dicţionarele academice explicative româneşti oferă pentru versatil sensuri negative: „(Despre oameni) care îşi schimbă cu uşurinţă părerile; nehotărât, nestatornic, schimbător, instabil” ( DEX, 2012, p. 1194); „(despre oameni) nestatornic, schimbător, lipsit de fermitate” (Florin Marcu, Dicţionar actualizat de neologisme, Bucureşti, 2013, p.1030 ). La fel este situaţia şi în Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, mult mai permisiv, ca şi în Dicţionarul limbii române, tom XIII, partea a 2-a, LiteraV, 2002, p.375). Acesta din urmă oferă, ce e drept, şi sensul pozitiv prin extensiune de variabilitate, mobilitate însă pentru versatilitate.

În Dicţionarul de cuvinte recente din 2013 al Floricăi Dimitrescu nici nu este măcar amintit.

Cuvântul apare în vremea din urmă cu sensuri pozitive, după engleză, fiind folosit mai ales în limbajul publicitar, cum observă autorii cărţii 101 greşeli de lexic şi de semantică (2011), Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae care şi oferă exemple ca: „versatilitatea butonilor”, „cele mai versatile maşini”, „rochii versatile”, „alimente cu cea mai mare versatilitate” ş.a. Într-un limbaj de exegeză utilizări atât de familiare ale lui versatil sunt mai puţin adecvate, sensul său exact fiind dat de dicţionarele explicative academice.

Contribuţiile ştiinţifice se conturează după cunoaşterea serioasă a termenilor şi noţiunilor. O întrebare: chiar să fie „profesoral – sofisticate” în construirea mesajului, „cărţile ex – decanului clujean (...)” (p.119)?

Studiile din cea de a doua secţiune cuprind multe alte contribuţii dedicate celorlalte laturi ale activităţii creatoare a lui Mircea Muthu. Le remarcăm în primul rând pe cele consacrate exegezei blagiene prin cartea Lucian Blaga – dimensiuni răsăritene (2000, ediţia a II-a, 2002). Despre această carte scriu Constantin Pricop, Dorin Ştefănescu şi George Popescu. Pentru primul dintre aceşti autori, în informatul său studiu (S ubstratul operei lui Lucian Blaga ), cartea e o apariţie în logica cercetărilor lui Mircea Muthu, căci îi prelungeşte preocupările în legătură cu spiritualitatea răsăritului european. Cercetarea criticului clujean ar fi o contribuţie durabilă la clarificarea resorturilor filosofiei blagiene, căci prin ea se ajunge „la substratul profund care alimentează nu doar meditaţia, ci şi poezia sa sau scrierile sale narative” (p.155). O seamă de realităţi răsăritene precum lumea bizantină, creştinismul răsăritean, folclorul, pasărea sfântă alcătuiesc preocupări blagiene predilecte, în consonanţă cu atitudinea faţă de mituri a gândirii expresioniste, încât „Propensiunea lui Blaga pentru mituri nu vine aşadar dintr-o retragere într-o lume inactuală, ci, dimpotrivă, din descoperirea în mituri a unor posibilităţi expresive moderne, a expresionismului, identificat de pildă în arta bizantină” (p.155).

Despre importanţa cărţii se vorbeşte şi în celelalte două articole, Dorin Ştefănescu găsind că „ea înfăţişează creaţia lui Blaga drept un vast palimpsest dincolo de care se întrezăreşte lumina ec–statică a Răsăritului” (p.94).

Alte studii îl reliefează pe Mircea Muthu ca teoretician şi estetician. Remarcând înfăptuiri consistente de teorie literară şi estetică în opera celui analizat, Călin Teutişan crede că avem de a face cu un efort spre teoretizare programat, căci „Cercetările sale de istorie şi teorie literară, dar mai ales cele din sfera esteticii şi a studiilor culturale sud-est europene urmează ( cu o formulă teoretizată de Mircea Eliade în Prefaţă la romanul Şantier ), etapele devenirii unei conştiinţe teoretice” (p.112).

Despre realizările în estetică scrie mai întâi Corin Braga în Estetica încotro?, care află în Mircea Muthu un militant şi un fervent apărător al autonomiei esteticii ca disciplină, într-o vreme în care domeniul ei este primejduit fie de filosofie, fie de teoria literaturii, iar în învăţământ de nomenclatoarele ministeriale. Statutul ei ca disciplină ar fi ameninţat mai ales în lumea postmodernă când „esteticul şi-a pierdut autonomia de care se bucura în perioada clasică şi modernistă” (p.68), filosofia asupra frumosului nemaiavându-şi relevanţa de altădată. În acest cadru este examinată şi cartea lui Mircea Muthu Studii de estetică românească (2005), cu o primă secţiune alcătuită din portretele celor mai importanţi esteticieni români şi o a doua constituită „din mai multe meditaţii teoretice pe marginea esteticii şi a câtorva din categoriile ei principale, cum sunt cele de mimesis, poesis, semiosis etc.” (p.70).

Dan Eugen Raţiu, care scrie de asemenea despre volumul Studii de estetică românească, observă în contribuţiile de aici „o promisiune aurorară pentru estetică în general şi pentru cea românească în particular” (p.107), „temelia unei viitoare şi promiţătoare edificări” (p.111), o pledoarie pentru o rescriere pozitivă a destinului esteticii, căci „o meditaţie unitară, care să circumscrie achiziţiile parcelare e posibilă şi necesară în condiţiile schimbărilor de paradigmă” (p.111).

De contribuţiile comparatistului se ocupă Dumitru Chioaru în Profil de comparatist, dimensiune găsită în explorările ce îl identifică pe Mircea Muthu, şi anume cele privind literatura Sud-Estului european. Studiul în discuţie evidenţiază examinările din cele trei volume de Balcanologie şi îndeosebi din cele trei volume din Balcanismul literar românesc. Metoda critică a comparatistului este depistată însă încă în volumul de debut Orientări critice din 1972, unde, ca şi Adrian Marino, opta pentru analiza invarianţilor, a permanenţelor pe urmele lui Etiemble, apropriindu-şi însă arhetipologia preluată de Northrop Frye şi Gilbert Durand din psihanaliza lui Jung, aşa încât Mircea Muthu „se situează astfel pe principala direcţie de evoluţie a comparatismului mondial din a doua jumătate a secolului XX” ( p.83).

N-a fost uitată ipostaza de comentator al autorului Răscoalei vizibilă în cartea Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului din 1993 a criticului. De aceasta se ocupă Gheorghe Glodeanu ( Un remarcabil exeget al lui Liviu Rebreanu ) care identifică noutatea examenului critic în „abordarea operei lui Liviu Rebreanu din perspectiva consideraţiilor teoretice ale acestuia” (p.155). Criticul ar descoperi modernitatea romancierului dincolo de aparenţele scriitorului teluric, întreaga creaţie a acestuia „fiind discutată în contextul metamorfozelor cunoscute de proza europeană la începutul secolului XX” (p.56).

Poate că nu prea multă lume ştie de ipostaza de poet a lui Mircea Muthu, autor, totuşi a trei volume de poezie adevărată. Articolul lui Al. Cistelecan, Mircea Muthu, poet, este de aceea extrem de binevenit. Autorul acestuia, cu vocaţia cunoscută în critica poeziei, o încadrează în descendenţa criticilor creatori de lirică întrucât „Precum la Vianu sau Streinu, poezia e pentru el doar un violon d'Ingres, deşi cu palpitaţii rare, i-a însoţit tot drumul hermeneutic. Reflex discret al reveriilor sau melancoliilor de cărturar, poezia lui Mircea Muthu e din cea de rafinament intelectual, cu subtil şi încărcat strat livresc ce o leagă, aluziv sau direct, de o concentrată serie de poeţi de elecţiune” (p.32). Volumul de poezii din 2004 Grafii e găsit drept „caligrafii melancolice ale inefabilului, ecuaţii diafane ale unor imponderabile elegiace” (p.35).

Coordonatorul a inclus de asemenea două necesare articole despre volumul de interviuri Ochiul lui Osiris. Dialoguri din 2010 pe care cel sărbătorit le-a oferit unor periodice literare, culturale ori suplimente culturale ale unor cotidiene în deceniile postdecembriste. Despre acest volum scriu comprehensiv, la obiect, cu formulări juste Constantin Coroiu care apreciază interviurile amintite ca un „autoportret al omului şi intelectualului” (p.73) al celui ce s-a simţit „ardelean sută la sută”, precum şi Constantina Raveca Buleu care crede că acestea „sintetizează indirect un autoportret uman şi cultural multistratificat” ( p.127), fiind „dominate de ideea de echilibru şi înţelepciune detaşată” (p.127).

Exemplaritatea slujirii scrisului şi unui crez intelectual e ilustrată prin ultimul capitol al cărţii, Repere bibliografice, foarte necesar pentru un gest de cinstire printr-o astfel de lucrare. El este pilduitor, dând seamă de o activitate ştiinţifică şi de cercetare prodigioasă, intrată de mult timp în conştiinţa criticii de specialitate. Sunt aici nu mai puţin de 24 de volume de unic autor, 8 volume în colaborare, unele la lucrări fundamentale ale cercetării literare româneşti, 40 de studii în limba română sau în limbi de circulaţie în volume apărute în România sau în străinătate, ca să ne oprim doar la primele tipuri de contribuţii. Consultând capitolul, mă gândesc dacă nu ar fi fost chiar binevenite articole consacrate unor segmente semnificative ale activităţii lui Mircea Muthu, bunăoară cea de editor, căci Profesorul a alcătuit cu multă competenţă ediţii necesare din Henri Jacquier, Liviu Rebreanu, Anton Pann, Radu Stanca, Al. Dima ş.a.

Vom spune în încheiere că volumul consacrat lui Mircea Muthu este binevenit, căci dincolo de gestul de cinstire a unei individualităţi accentuate, reuşeşte, potrivit intenţiei coordonatorului, să o situeze în peisajul criticii româneşti actuale. Astfel de volume, precum cel alcătuit de Iulian Boldea, se înscriu într-o atitudine mai largă, cea de cinstire a valorilor culturale pilduitoare, în vremuri nu prea ştim cât de favorabile acestora.

* Iulian Boldea (coordonator), Mircea Muthu. În orizontul sintezei, Târgu-Mureş, Editura „Arhipelag XXI”, 2014.