logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Romulus Bucur

 

 

Centrul şi marginea marginalităţii*

 

logoOctavian Soviany este poet. În primul rînd poet. Deşi, după cum scrie la carte*, Viaţa lui Kostas Venetis l-a reinventat ca autor. Dacă ne luăm după litera aceleiaşi cărţi, ea îşi propune „o repunere în circuit a autorului şi, mai scurt, o familiarizare cu omul Octavian Soviany”. Ceea ce implică, din partea noastră, un decupaj şi o rearanjare a celor 109 pagini de text, în aşa fel încît să dea seama de întreprinderea comună a intervievatului şi intervievatorului.

Cu ce rămînem din plimbarea prin faţa rafturilor bibliotecii? Cu nişte nume adunate pe nişte cărţi. Ale unor autori vii sau, de cele mai multe ori, morţi. De asemenea, rareori cunocuţi personal, cel mai adesea nu. La fel cum ne-am plimba printr-un cimitir, citind numele, unele greu descifrabile, de pe cruci/ pietre de mormînt. O astfel de carte încearcă să ne spună un pic mai mult despre autor, ca om şi ca scriitor, să încerce să ne facă să-l înţelegem pe unul prin celălalt.

Astfel, la un prim nivel al ei, avem copilăria braşoveană, în anii '50-'60, cu percepţia unui copil singuratic, care vede lumea celor mari, chiar o explorează pe cît poate şi ne transmite cadre ale unui film neorealist, în alb-negru, despre anii aceia, cu imagini uneori comice, alteori uşor amuzante:

„Şi cam pe vremea asfaltatului s-a produs încă un eveniment senzaţional: pe strada Aurel Vlaicu şi-a făcut apariţia o doamnă înarmată cu nişte vopsele şi un şevalet, pe care l-a instalat exact sub fereastra bucătăriei noastre şi s-a apucat să picteze de zor, năzuind pesemne să-i mai dăruiască o capodopereă realismului socialist. Vestea acestei apariţii a făcut repede înconjurul străzii şi, la scurt timp, vreo cincizeci de persoane de toate sexele, vârstele şi naţionalităţile se adunaseră buluc în jurul nefericitei pictoriţe, pe care o împiedicau de la lucru, ba încă îi mai şi comentau opera, dându-şi cu părerea dacă zugrăveala de pe pânză seamănă sau nu cu realitatea. În cele din urmă femeia a fos nevoită să-şi strângă sculele şi să plece, iar arta anilor '50 a fost văduvită de o lucrare reprezentativă”.

„Bunăoară, o dată, la întoarcerea dintr-o asemenea aventură, am întrebat-o cu seninătate pe maică-mea: «Mamă, ce-i aia pizda mă-tii?» La care mama, uitându-se la mine cam pieziş, a spus: «Să nu mai zici niciodată aşa! E o femeie bătrânî, urâtă şi îmbrăcată întotdeauna în negru, care fură copii. Dacă îi spui numele, o să vină la tine.» Drept să spun, cam începuse să mă ia o furnicătură de frică pe şira spinării… Ei, şi nu la mult timp după asta, plimbându-mă cu taică-meu prin preajma căii ferate, am auzit că o bătrână, poate chiar o bătrână îmbrăcată în negru, fusese călcată de tren. Atunci am simţit că mi se ia o piatră de pe inimă. Am alergat într-un suflet acasă şi, încă de la poartă, i-am strigat cu satisfacţie maică-mii: «Mamă, mamă, pe pizda mă-tii a tăiat-o trenul!»”

Sau, un alt episod, experienţa culinară pricinuită de absenţa de acasă a unei vecine – se strecoară în camera acesteia, pune mîna pe diversele provizii ale ei (zahăr, făină, orez, griş, surogat de cafea) pe care le varsă într-o găleată cu apă şi începe să le frămînte din răsputeri:

„deodată m-am pomenit apucat de păr cu brutalitate şi jocul s-a încheiat: era maică-mea, care descoperise că am dispărut din curte şi izbutise să-mi dea de urmă! În ziua aceea am înţeles, prin intermediul muşchilor fesieri, că orice artă, până şi cea a gătitului, implică sacrificiu şi suferinţă”.

Din anii decisivi în formarea lui, cei ai adolescenţei şaguniste, pe lîngă prietenul de o viaţă Radu G. Țeposu, regăsim şi o seamă de alte figuri cunoscute:

„Cu Muşina n-am avut în timpul liceului relaţii foarte apropiate. Învăţam în clase diferite, iar el era un tip destul de retras, pe care nu-l puteam atrage în aventurile noastre goliardice […] Aici [„la aşa-zisul Club al Artelor Moderne”, n. n.] Muşina, care apărea, de obicei, cu o şarmantă eşarfă roşie la gât, susţinând făţarnic că este răcit) strălucea, impresionându-ne prin bogăţia lecturilor sale, dar mai ales prin inteligenţă […] Eram mai mulţi care visam la celebritate, dar cel mai bine cotat la bursa pariurilor literare era Andrieş [Alexandru Andrieş, n. n.]”.

De asemenea, vorbim de al doilea paradis din viaţa autorului, primul fiind strada pe care a copilărit, Aurel Vlaicu; sînt evocaţi profesorii buni, năzbîtiile, am spune, inerente vîrstei, diversele activităţi culturale·(„avea o revistă şi un cenaclu, organiza periodic întâlniri cu scriitori… de la barzii locali, peste care trona aura de poet blestemat a lui Darie Magheru, până la Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru”).

Şi ajungem la nucleul dur al cărţii, poezia. După evocarea relaţiei speciale cu Marin Mincu, cu suişurile şi coborîşurile ei, cu regretul ratării unei întîlniri la care să bea împreună o „bere a păcii”, Soviany îşi rezumă concepţia sa apocaliptică despre poezie:

„se referă la un model existenţial nihilocentric, la o cultură a dorinţei de moarte, dar şi a textului (înţeles ca ansamblu de semne ce actualizează serii infinite de sensuri posibile, care îi dezvăluie tocmai vidul semantic – de unde şi legăturile sale cu textualismul”

Şi care se împleteşte firesc cu istoria începuturilor lui poetice, în şcoala generală, o poveste cu, fireşte, morala ei:

„Profesorul de română a luat agenda, mi-a adus-o după două săptămâni, dar n-a spus nimic. În toată agenda era subliniată o singură chestie, greşeală de ortografie. Şi după ce mi-a dat profesorul agenda, a venit recreaţia. Colegii mei de clasă s-au prins că agenda era cu poezii. S-au repezit toţi la mine să-mi ia agenda. Şi eu nu voiam să le-o dau. Şi s-a lăsat cu scandal, cu bătaie, şi-a venit profesoara de serviciu în clasă şi-a zis, cînd a descoperit agenda: «Porcule, nu ţi-e ruşine, vii cu poezii la şcoală! Lasă că-ţi scădem noi nota la purtare!» Deci cine scrie poezii se poate-alege cu nota scăzută la purtare. Oamenii normali nu scriu poezii. Vor să câştige bani, îşi cumpără maşini, case, se duc la curve. Poezia o fac oamenii anormali”.

O poveste cu diverse alte episoade hazoase, cel puţin dacă le privim retrospectiv, cum ar fi o lectură în cenaclul condus de Ion Topolog:

„Citisem un ciclu de poeme intitulat Muntele Cenuşii, iar o anume doamnă (de profesie medic dermatolog) m-a onorat cu un comentariu care suna cam aşa: «Muntele Cenuşii… da… da… da… Munte este Ceahlăul… Munte este Retezatul… Munte este Sadoveanu… Muntele literaturii române, nu-i aşa? Dar un munte de cenuşă? Şi mai ales un munte de cenuşă în zilele noastre? Nu ştiu ce vrea tovarăşul să insinueze…» […] Nu peste multă vreme aveam însă să fiu răzbunat. În urma unei lecturi din opera personală, doamna în cauză a fost cât pe ce să-i cadă victimă lui Darie Magheru, care s-a repezit la ea şi a încput s-o strângă de gât, spunându-i ceva de genul: «Ascultă, tu! Dacă mai citeşti vreodată în cenaclul ăsta asemenea porcării, o să te omor cu mâinile astea ale mele (Strângând tot mai tare) Uite aşa… uite aşa…» Rezultatul? A doua zi doamna doctor l-a cerut de bărbat pe Magheru, dar a fost refuzată…”

O poveste care, de asemenea, implică ideea de boemă, văzută pînă şi în fotbal, unde Rapidul „a însemnat în fotbalul nostru boema, nebunia şi aventura” – un alt mod de a o asocia, legitim sau nu, cu revolta, cu refuzul sistemului. Oricum, în plan personal, o consideră benefică:

„m-a stricat, în anumite privinţe, dar poate că m-a şi ajutat în altele. Unele lucruri pe care le-am scris (poate chiar cele mai bune) sunt strâns legate de anume file din viaţa mea de boem”.

La fel ca şi întîlnirea cu Darie Magheru – întruchiparea ideii de artist blestemat – care

„a fost, fără doar şi poate, providenţială. De la el am învăţat că poezia este unul dintre acele lucruri de o gravitate extremă, pentru care uneori se plăteşte cu viaţa. Iar Darie a plătit-o cu viaţa”.

Şi asta ar putea fi una din lecţiile cărţii (mai ales că am lăsat deoparte relaţiile autorului cu sistemul de învăţămînt): marginalitatea, impusă din exterior sau auto-impusă, oricum asumată, nu înseamnă neapărat nici caracter minor al operei, nici lipsă de interes a personalităţii autorului, ci un mod de a fi altfel şi care merită explorat.

 

* Octavian Soviany, Bătrâneţea ucenicului alchimist. Un interviu de un cristian, „Casa de Pariuri Literare”, 2015