LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

Vara tinereţii noastre Kompactor – Mi-am devenit vitreg*

Cred că ştiu de unde să-l iau pe Raul Bribete. Dintr-un loc sacru. De pe vremea când el (RB) nici nu ştia că există un Şerban Foarţă, cel care m-a băgat în şedinţă să aflu ce înseamnă „stercorară”. După căutări pe vreo 40 de pagini de Google, aflu că R.B. a fost publicat te miri pe unde. În chestii cu ştaif şi cu poze. Raul e un tip fain. Cea mai tare chestie a fost asta: erou în Capitala Banatului – distincţie. Adică membru al unei asociaţii onorabile. O elevă de-a mea mi-a spus: oki doki. Prima impresie: „ăă”-urile din titlu* sunt nepotrivite şi obositoare. Următoarele impresii pe parcurs.

Poetul e tânăr, tânăr. Este absolvent de filosofie şi are un masterat în Fenomenologie şi Hermeneutică. Din 2008 încoace a publicat încă patru volume de poezie (unul prefaţat de Gheorghe Grigurcu), scrie şi proză scurtă, eseuri şi exegeză literară. A publicat în reviste literare de top şi a fost inclus în două antologii. Cu toată această carte de vizită impresionantă la cei 28 de ani, critica de centru nu s-a înghesuit să-l comenteze.

N-am de gând să-l aliniez pe poet într-o generaţie, am şi aflat că-i displace. El se vrea singur şi singular, un statut spre care aspiră autorii cu miză. Cei care încearcă să reinventeze/ să recucerească lumea: „sunt la începutul tuturor călătoriilor iniţiatice,/ la începutul tuturor lumilor, la începutul/ tuturor alfabeturilor şi tăcerilor cu tâlc; la începutul lumii” (p.12). Dorinţa e atât de puternică încât sparge barierele timpului spre a trăi numai „ziua eternă”: „...eu nu vreau decât Poezia mea toate zilele”. Are dreptate Şerban Foarţă când vorbeşte despre o anumită sacralitate deloc ostentativă, mai mult abur decât tămâie, mai multă trăire decât smirnă: „aici, în Dumnezeu,/ parcă m-aş încălzi lângă dangătele înserate/ ale unei inimi de iepure sălbatic/ scriu pentru a deveni eu însumi” (p.16).

Raul Bribete nu scrie să se afle în treabă. El continuă să oficieze un serviciu nobil, la care au trudit aleşii, de la „Emin” la … cine vreţi dumneavoastră (nu întâmplător în „Plimbarea de un secol” e mândru că a „îmbătrânit” în limba lui Eminescu. Şi motto-ul cărţii e din „Archaeus”): „Sunt vechi şi de aceea miros a piele întoarsă. Sunt nou/ Şi de aceea îmbrăcat într-o flacără violetă mi-e stofă cărnii/ Ce-o port ca pe-o hlamidă” (p.53).

Ipostazele poetice sunt complementare şi contradictorii, oximoronice. Poetul oscilează între lumea interioară şi cea dinafară, între „cochilia de iepure” şi „iedera franţuzească”, două metafore – simbol de certă expresivitate. Solitar şi solidar, trece uşor de la „eu” la „noi”. Singur, ca un copil printre oamenii mari, cum ar spune Rilke. Tenace ca Sisif ori încercând „Abisul lui Pascal”, „arzând ca un Vezuviu, mocnind scufundat în sine,/ şi în grafitul creionului”. Pur şi fragil, dar şi puternic peste măsură: „poem după poem, realizez că nu am margini/ deşi sunt porcelain de Sèvres” (p31). Adaug, contaminată de limba lui Rimbaud: N'est-ce pas que c'est touchant?

„În poezia cea de toate zilele” găseşti fotografii de familie cu iz de vechime cu cei vii şi cu cei plecaţi. Cartea este dedicată „memoriei sacre a bunicii Maria”. Romanţe, amintiri, rădăcini eterice. Copilăria cu obiectele ei mitizate: sania, pâinea aburindă, zmeul, camera părinţilor. Tinereţea cu „şoimul” din inima care „detună de parcă/ nu inimă în piept aş avea, ci fanfară”. Până la vârsta întrebărilor cu ecou, dar fără răspunsuri, care îl lasă în „prezentul vast/ fără iluzii”.

Un critic spunea că uneori intertextualitatea deconstruieşte imaginarul poetic. Aş adăuga că, alteori, îl coboară în artificial. Nu i se întâmplă lui RB când invocă repetat „corăbii care se scufundă”, poştalionul ce aduce timpul, marginile şi dezmărginirile, „umblarea pe ape”, ecouri din Matei Vişniec, Radu Stanca, Lucian Blaga, Nichita Stănescu. Titlul unui poem Fericit că pot muri dăruindu-mă trimite la unica Odă în metru antic.

Îi reproşam autorului prezenţa în titlu a cuvântului ‘tăvălug', deşi poate ar merita observat că el are îndrăzneala să resusciteze acest cuvânt, să-l scoată din odioasa sintagmă „tăvălugul roşu”. În fond, nu-i decât un amănunt. Important e că m-am întâlnit cu o carte şi cu un poet de care mă pot despărţi în linişte, după ce-am trăit un ceas bun, cum ar spune Noica. Voi fi atentă la următoarele cărţi semnate de RB. Ele vor veni, deoarece sunt sigură că nu va uita să-şi ascută creionul 2b A133.

* Raul Bribete, să nivelezi un munte cu tăvălugul, Editura „Brumar”, 2014, şi, cu drag, îi amintesc pe Robert Şerban – editor, Milodrag Konstantinovici Bata – foto coperta 4 şi pe Camelia Dogioiu – copertă / paginare.