LECTURI PARALELE
Gheorghe Mocuţa
Tanin: un debut ciudat*
Avem în faţă o carte neagră cu o coală albă pe coperta I; o adeverinţă în alb ce sugerează reflexul condiţionat ce ni-l formează o societate birocratică, moştenitoarea unor cutume, nu doar bine înrădăcinate în societatea noastră postcomunistă, ci şi corupte. Avem de a face cu un desen în alb şi negru al vieţii noastre pe care ni-l schiţează o tânără profesoară. Despre sistemul de învăţământ de azi, de aici, din oraşul nostru, despre umilinţele pe care uneori trebuie să le îndure un tânăr din momentul în care încearcă să se transfere de la margine spre centru, la un colegiu important, dar şi despre lupta continuă cu sistemul, despre înfrângeri şi biruinţe, despre munca uneori extenuantă şi euforia unor performanţe ne vorbeşte autorul acestui jurnal, profesoara de biologie. Autorul nu îşi destăinuie numele pentru a nu stârni scandal în imediata apropiere, dar cartea e o confesiune sinceră şi, pe alocuri, o demascare a stării de lucruri, a candidatului care a trudit pe băncile unei universităţi „normale” şi se vede aruncat în labirintul reformelor şcolii:
„Un om normal nu s-ar apuca să-şi completeze singur o asemenea fişă de evaluare. Un profesor normal nu prea ştie s-o facă, fără ajutor. Sunt câţiva excepţionali care ştiu, printre care şi unii dintre profesorii care-şi fac tot timpul dosare pentru gradaţii de merit, pentru detaşare sau transfer, ani la rând. Ei ştiu mai bine decât oricine, chiar şi decât directorii, inspectorii sau decât înşişi cei care au conceput această fişă de evaluare. (…) Ca să-ţi faci hârtii trebuie să ştii cum să le fabrici, iar pentru asta trebuie să fii foarte bine informat. Ca să te informezi, trebuie să ai unul sau mai mulţi informatori. Dacă nu-i ai pe-ai tăi (familie, prieteni), trebuie să-i cauţi, să-i găseşti şi apoi să-i cultivi. Trebuie să te ocupi de asta, nu glumă. Am înţeles că poţi să plăteşti taxe de participare (şi nu modice!) la colocvii/ simpozioane naţionale desfăşurate oriunde în ţară şi să primeşti diplome de participare, chiar dacă tu n-ai fost acolo. Am văzut cu ochii mei diplome – în alb – de participare la diferite activităţi din alte judeţe, ştampilate şi semnate de directori, inspectori, profesori doctori, primari etc., pe care trebuie doar să-ţi scrii numele. Recent, o colegă mi-a spus că la un curs, un profesor le-a dat nişte link-uri pe Internet de unde poţi afla cum se fabrică un dosar. Incredibil! Dar mă întreb: dacă te ocupi de dosare, când te mai ocupi de şcoală… dacă învârţi hârtii, când mai răsfoieşti fişe de lectură… Dacă scrii programe, manuale şi participi la activităţi de (de)formare continuă, când mai trăieşti…”
Rareori mi-a fost dat să citesc rânduri mai lucide despre învăţământul preuniversitar. Aferim!
Candidatul e desigur un om normal care sesizează anormalitatea din jur şi are curajul să pună degetul pe rană. E vorba de sistemul care trebuie pus în discuţie, de reforme şi de efectele lor, de perpetua schimbare a schimbării. Asta e prima trăsătură pozitivă a cărţii. A doua e, cum ziceam, luciditatea. Nefiind literatură, deci transfigurare a realităţii cartea rămâne un jurnal dar şi un reportaj din infern şi purgatoriu. De admirat stăpânirea de sine şi răbdarea tinerei de a cunoaşte oamenii şi sistemul, discreţia ei şi demnitatea de nu se victimiza. Capacitatea de adaptare a omului „recent” intră şi ea în discuţie, pentru că, în cele din urmă experienţa în colegiul X, – unde simte la început ostilitatea şi piedicile sau testele pe care i le aplică unii colegi, – e o experienţă benefică. Depăşindu-şi complexele şi stăpânindu-şi reacţiile de protest, profesoara de biologie intră în sistem cu o minimă detaşare. E un caz „fericit”, cu efecte minime. Titlul volumului şi tehnica jurnalului frust ne aduc aminte de debutul-experiment al prozatorului Gheorghe Crăciun, Acte originale copii legalizate. Nu ştim dacă Tanin va vira spre literatură, dar în această confesiune a reuşit să-şi reprezinte generaţia şi să nu abandoneze. Atitudinea ei e „une prise de conscience” şi presupune responsabilitate şi respect. Faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Mai sunt apoi personajele, colegii din jurul ei care, desigur că nu bănuiesc că vor deveni „personaje”: simpaticii Stan şi Bran, Felina, Vulpes, Licurici sau antipatica Doamnă cu toc înalt. Din păcate autorul nu merge până la capăt nici cu transfigurarea realităţii, nici cu caricaturizarea. El sau ea rămâne un rebel fără cauză; e opţiunea sa de a rămâne în reportaj. Nu e vorba de un reportaj cu sabia lui Damocles deasupra capului, ci unul al agentului special infiltrat în sistem. Cu masca suficienţei pe faţă ea are totuşi curajul să-şi scrie frustrările şi să se elibereze. Tanin e o tânără liberă.
* Tanin, În conformitate cu originalul, Arad, „Trinom”, 2015