LECTURI PARALELE

George Bădărău

Andrei Patraş – Iubiri pustii

Andrei Patraş este unul dintre puţinii poeţi din generaţia mai tânără care versifică în dulcele stil clasic, într-o prozodie melodioasă, transfigurând mituri antice, în special elene, mituri biblice asemeni înaintaşului său ilustru – Cezar Ivănescu, dar şi mitul cavalerului medieval; împrumută simboluri de la poeţii celebri: „lumina” de la Blaga, „nuntirea” de la I. Barbu, motivul rozelor de la „Al. Macedonski”, tânguirea doinelor de la Cezar Ivănescu şi toate acestea într-un volum însoţit de o grafică expresivă semnată de Andrei Matei Banc.

În tonalităţi grave, poetul îşi conturează un autoportret, menit să semnifice amiaza vieţii, mistuirea existenţială simbolizată de ţigară: „Aşa, eşti ca o ţigară pe jumătate aprinsă/ sînt ca o ţigară pe jumătate fumată...” ( Dacă... ). În altă parte, atmosfera hibernală devine tot mai apăsătoare, în ton cu senectutea, o ultimă formă de rezistenţă înainte de bătălia finală: „Zăpada aceasta târzie/ se-aşterne greoi peste noi/ ca după o ultimă, grea bătălie...” (***). Un şir de interogaţii retorice evidenţiază motivul poetic al luminii (cunoaşterea, exuberanţa) în contrast cu întunericul (pustiul, tristeţea). Motivul crucificării este transpus în planul artei, unde suferinţa este atribuită poetului, aflat într-o solitudine absolută, conştient că nu se pot întâmpla minuni: „...şi nici un înger/ cu-aripa-i când sânger/ şi nimeni nu e să-mi smulgă din cuie...” (Nici o minune...).

Uneori suferinţa îşi are punctul de plecare în folclor, în doinele de dragoste, unde inima bolnavă este asociată în acelaşi timp cu „leacul” şi „otrava”, iar ochii iubitei au calităţi de balsam: „Pentru inima-mi bolnavă/ eşti şi leac, eşti şi otravă./Ochii tăi – dulce venin –/ inima-mi scape de chin.” ( Doină X ). Poetul ascultă glasul pământului, în timp ce glasul sângelui se pierde, asemeni tânguirii unui clopot fără de limbă: „Şi vuiete stranii mă cheamă în lut/ şi piere al sângelui şopot/ cum fără de limbă se tânguie mut/ pustiu şi departe un clopot. ” (Cum fiara rănită). După ani, revine în odăi uitate, tulburat de hermeneutica încăperii, de amestecul semnelor astrale cu cele telurice: „Mă aşteaptă zvîcnind ca nişte stigmate/ urmele cuielor/ de la candela mea din perete... (Semn). Într-o invocare adresată divinităţii, poetul compară lumile cu mulţimea de petale şi este extaziat de risipa florală, aşa cum o întâlnim în universul liric blagian: „Ca roiul acesta de dalbe petale/ aşa sînt şi lumile Tale/ şi-n fiece lume ce blînd se-nfiripă/ îngădui atîta risipă.” (Rod IX). Aceeaşi frumoasă risipă o regăsim şi în texte parnasiene care reliefează efemerul, surparea (rod, risipă, petale, stranie spaimă), dar şi „otrăvuri de roze”, „suave narcoze”, „rozariu”: „...sub purpura serii cu fine otrăvuri de roze/ domol ca-ntr-un vis cufunda-mă-voi fără să ştiu,/ pierdut în suave narcoze,/ trecînd prin rozariu, tîrziu...” ( Elegie II ).

Andrei Patraş poetizează mitul biblic Adam şi Eva, în acordurile liricii lui Cezar Ivănescu: după săvârşirea păcatului, dorinţa carnală se amplifică, gesticulaţia erotică are la bază un blestem, încât apropierile şi îndepărtările succesive semnifică actul sexual, cu un final previzibil: „Izgoniţi din rai şi goi/ ne-nvelim numai cu noi./ (Mîinile nu-mi mai ajung/ ca în braţe să te str î ng.)/ Tu, ursită prin blestem,/ te alung şi te tot chem/ pînă cînd ajunge-voi/ judecata de Apoi...” ( Doină XI ).

Într-un sonet, întâlnim motivul cavalerului medieval, rătăcind în ceţuri, cenuşă, printre porţi zdrobite, neînfricat, cu răni adânci care au semnificaţia unor stigmate; un cavaler, obişnuit cu spaţiul închis, priveşte lumea prin spaţiul îngust al fantei de la armură, fiind un fel de om-fantă nichitastănescian, avântându-se în bătălii, deşi ultima cetate pare învăluită-n ceţuri: „Potrivnici iar se-adună şi vin peste măsură,/ dar nu mă tem de încă-o năvalnică-ncleştare/ (Din alte lupte încă pot răni adînci, stigmate.)/ La fel îmi pare lumea prin fanta din armură/ şi-n altă bătălie mă-avînt fără-ncetare./ Învăluită-n ceţuri e ultima cetate...” ( Sonet I ). Într-un alt sonet, viziunea romantică aduce în prim-plan metamorfoza înger-demon, în decor parnasian cu lavă dogorâtoare, balsam, coşmar, otravă, asensiune periculoasă simbolizată de „zbor trufaş”: „În aripile noastre-ncrezându-ne prea mult,/ din zbor trufaş văzut-am prin mreje de soroace/ cum îngerul iubirii în demon se preface/ şi-ntr-un ocean de ură al patimei tumult.” (Sonet II). Pe de-o parte patimi, pieire, pe de altă parte amăgire, nuntire barbiană, în lumea necuvântătoarelor, unde ritualul împreunării se desfăşoară după un ceas biologic: „Şi-ajungem, amăgiţi de-nchipuire,/ căzuţi sub cele necuvîntătoare,/ căci lor li-i rînduit spre-npreunare/ doar cînd vestit e ceasul de nuntire.” (Sonet IV). Alte texte sunt elegii, cu un puternic substrat contemplativ şi meditativ al înaltului, unde acvaticul e proiectat în universul uranic, sacralizat de prezenţa îngerilor, în timp ce oamenii ciocnesc ulcioarele aproape de ieşirea din timp, „la marginea nopţii”: „O blîndă maree pe cer e,/ pe-albastrele căi adumbrite de îngeri;/ la hanul tîrziu de la marginea nopţii/ ulcioare ciocnim în tăcere.” (Elegie – variantă). În altă elegie, în universul liric sunt prezente un clopot straniu, o pasăre măiastră, un cadru confuz în care se resimte un delir tremurător, cu năluci semnificate de „mirese rătăcite”, răscruci (locuri malefice), iar omenescul este surprins în atitudinile dionisiace, în spaţii periferice şi obscure: „Mirese rătăcite prin nopţi pustii şi grele/ pe la răscruci se-adună mereu fără perechi,/ iar printre felinare se pierde pe stradele/ un cîntec de beţie, un cîntec trist şi vechi...” ( Nostalgie II – variantă ).

În poezia lui Andrei Patraş întâlnim clasicism în prozodie, în transfigurarea miturilor elene, în conturarea eroilor (Ahile, Agamemnon), în starea de disperare sugerată de „fier înroşit”, „venin”, blestem, răzbunare şi de spectrul înfricoşător al morţii: „Şi nu-i mai aduc mîngîiere nici sclave, nici daruri, nici pradă/ şi-i fier înroşit peste rană şi-n sînge venin e/ cînd gemete-n noapte aude din corturi străine.../ Şi-n juru-i doar moarte ar vrea să mai vadă... ” ( La Troia ). În alte texte, regăsim mitul prometeic, alături de motivul poetic al surpării timpului măsurat în solstiţii, anotimpuri, înserări, surpare dramatică simţită ca o sfâşiere, ca o apropiere a morţii până la îngheţarea sângelui: „A plecat la solstiţiul de vară, /parcă-o pasăre-n piept îmi înfipse o gheară,/ iar prin sînge cu spaimă simţeam cum coboară/ frigul ca dintr-o noapte polară.” ( Cîntec în amurg ). Un final de sonet reliefeză aceeaşi stare dramatică de agonie: „Şi ca-ntr-un ochi agonic în noi se face frig... ” ( Sonet V ). Volumul cuprinde, în final, traducerea poeziei „L'Albatros” de Charles Baudelaire, care demonstrează încă o dată sensibilitatea, cultura poetică şi măestria în a găsi echivalenţe.

* Andrei Patraş, Iubiri pustii, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014