CONTACT

Adrian Dinu Rachieru, Cercul doclinian, Editura „Marineasa”, 2015

Ivit dintr-un sat al Banatului de munte, care i-a dat un nume, Octavian Doclin e un poet de marcă al Banatului, debutat sub auspicii şaptezeciste (volumul Neliniştea purpurei apare în 1979), dar care a aderat prin lirica sa prolifică şi destul de viguroasă la estetica optzeciştilor fără frontiere. Trăind şi scriind o vreme în umbra lui Petre Stoica, Doclin şi-a elaborate, ca şi acesta, un proiect, „Reflex” (revista şi colocviile) care rezistă în timp. Nucleul romantic al începuturilor lirice ale poetului „curat şi nebiruit” dând târcoale Muntelui şi Iluziei, s-a disipat în timp, după experienţa morţii clinice care i-au deschis orizontul mitologiei creştine, prin volumul Esau, 1997 şi a deschis tema asumării trecerii şi a morţii ( Poeme despre viaţă, dragoste şi moarte (1998) şi volumul Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (1999).

Motivul cercului doclinian a fost luat de criticul Adrian Dinu Rachieru, drept emblemă a poeziei sale, în monografia pe care i-o dedică, Cercul doclinian şi care dezvăluie în cele şase capitole („Anii de ucenicie” (amintiri mitologice); În „Oraşul cu poeţi”; „Minciuna” docliniană: de la poemul scurt la „poemul tăcerii”; „Pacientul lui Dumnezeu” şi „viaţa în poem”; Octavian Doclin şi proiectul „Reflex” şi Cercul doclinian) odiseea unui spirit neliniştit, îndrăgostit de metaforă. E o monografie onestă care dezvăluie, prin bogata bibliografie consultată, nu doar „un poet din Banat”, ci pe robul şi sacerdotul poeziei, în ipostazele sale: Poetul, Scribul, Martorul.

(****)

N.R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.