PROZĂ

Andrei Mocuţa

Mă opresc aici*

Mă trezesc ameţit. Am obiceiul să organizez un chef monstru înainte de începerea anului şcolar. Nu sunt alcoolic, trag foarte rar câte o beţie, dar şi atunci când o fac, se lasă cu urmări neprevăzute. Veţi crede că sunt un licean cu hormonii în pioneze ce ţine cu tot dinadinsul să ardă etapele adolescenţei. De fapt, sunt profesor. Nu mi-e ruşine s-o spun, însă la drept vorbind sunt mai degrabă un adolescent întârziat.

Mahmureala e una obişnuită, nimic grav, doar gustul neplăcut, de drojdie, din gură şi vertijurile. Merg la baie să mă spăl pe dinţi şi faţă. Observ în oglindă că expresia mea nu e deloc una încântătoare. Parcă e din ce în ce mai ştearsă. Dacă aş trage câte o beţie zilnic, poate s-ar şterge atât de mult până aş dispărea. Oricum, asta e şi principala noastră problemă, cu toţii ne ducem de râpă mai devreme sau mai târziu, doar că nu ştim când.

Privesc din nou cu lehamite în oglindă. Mi-a crescut barba îngrozitor de mult. Să mă rad? N-am chef şi mi-e lene. Aş ţine mai degrabă un discurs despre problemele umanităţii, dar cred că am să mă opresc aici. N-aş vrea să-mi plictisesc elevii încă din prima zi.

Ce nu aş face niciodată

După cum am spus, sunt profesor. Predau literatura la o şcoală de ţigani. Azi voi cunoaşte elevi cu care nu m-am întâlnit până acum, deşi sunt în această şcoală de trei ani. Nimeni n-a vrut să preia clasa din cauza proastei reputaţii. Astfel a căzut pe umerii mei. Nici nu mă mir, aşa se întâmplă mereu cu novicii.

E o şcoală foarte mică unde activează cel mult zece cadre didactice şi un novice. Numărul copiilor e atât de nesemnificativ încât nu avem nici secretară, drept pentru care (în semn de protest) nu eliberăm diplome puţinilor dintre cei care absolvesc. Nu că ar veni să le revendice vreodată.

Într-o listă cu lucrurile pe care nu le-aş face niciodată în viaţa mea, este să predau la o şcoală de ţigani. Sistemul meu nervos central e în conflict direct cu această corvoadă. E ca şi cum aş fi treaz pe masa de operaţie şi un chirurg s-ar uita nehotărât la mine cu bisturiul într-o mână, cu manualul de medicină în cealaltă şi mi-ar spune cu reproş:

– Ar fi trebuit să înveţi mai mult, să te faci chirurg şi să nu depinzi de mine. Ai idee cum se face o incizie?

În clipa următoare, ar intra mama lui în sala de operaţie, plină de pământ pe genunchi, cu mănuşile şi şorţul de grădinărit pe ea, ar măsura din priviri tăietura de pe stomacul meu şi l-ar certa pe fiu de parcă nici n-aş fi acolo:

– De ce mi-am irosit banii trimiţându-te la medicină? Uită-te şi tu ce-ai făcut. Să te văd cum o mai dregi de data asta!

Şi, totuşi, iată-mă aici.

Facem cunoştinţă

Facem cunoştinţă. Majoritatea fete, deloc proaste după expresia feţei şi strălucirea ochilor dar, ca de fiecare dată, pline de potenţial ce nu se concretizează niciodată. Pe de altă parte îmi plac, nu-şi pierd vremea cu mărunţişuri şi sunt conştiente de lucrurile cu adevărat importante. Evident, literatura nu e unul din ele.

Băieţii sunt şi ei aproape la fel de brici ca fetele, au o prezenţă de spirit pe care majoritatea băieţilor de vârsta lor nu o au. Oricum, pe măsură ce timpul trece, ca profesor ajungi să nu mai faci nicio diferenţă între băieţi şi fete. Se pierd cu toţii în aceleaşi trăsături comune.

Cu toate astea, băieţii nu dau dovadă de acelaşi curaj făţiş al fetelor, însă curajul lor e ceva mai ascuns, mai subtil. Mă aşez la catedră şi-i privesc serios. Catedra, simbolul autorităţii! Deschid catalogul cu un gest larg al braţelor şi uit de floarea de cactus:

– Căcat! strig şi-mi retrag repede dosul palmei plin de ace.

O parte din ei încep să râdă.

– Eu m-am căcat deja de dimineaţă, profu, se încumetă un şmecher.

– Şi te-ai şters? îl întreb în timp ce-mi scot acele din mână.

– Nu-s sigur că destul, răspunde şmecherul.

– Bă, zice alt băiat din ultima bancă, credeam că suntem la ora de literatură. Pentru asta vă plătesc?

– De unde interesul ăsta subit, dragilor? răspund calm. Majoritatea oamenilor sunt incompetenţi în profesiile lor. E foarte posibil să fiu şi eu unul din ei. Încă nu sunt sigur. Dar de un lucru sunt extremde sigur: te pot cotonogi de nu te vezi.

Abia când s-a ridicat în picioare şi am observat că e cu un cap mai mare decât toţi colegii lui, mi-am dat seama că m-am cam pripit:

– Bine şefu, hai să ne batem!

Dopu

E prea târziu să mai dau înapoi. Mi-am făcut-o cu mâna mea şi nici măcar nu-i prima oară. Elevul pe care l-am provocat la cotonăgeală se numeşte Dopu şi are dublul vârstei celorlalţi colegi. Şi, bineînţeles, dublul gabaritului. La şcoala de ţigani se întâmplă foarte des să întâlneşti elevi de toate vârstele, unii dintre ei căsătoriţi cu tot cu odrasle, alţii dintre ei chiar bunici. Dopu a rămas repetent zece ani la rând şi, după toate probabilităţile, era pe cale să-l pice pe al unsprezecelea.

Am mers cu clasa afară şi ne-am adunat în formă de cerc sub nucul uriaş, cu mine şi Dopu în centru. Mi-am dat jos sacoul, l-am aruncat pe iarbă şi mi-am suflecat mânecile cămăşii. Dopu purta o cămaşă cu mâneci scurte descheiată fiindcă nu-l putea cuprinde. S-a aruncat în direcţia mea, dar am reuşit să îl evit şi să contraatac cu pumnul. Când l-am pocnit în stomac, pumnul a sărit ca dintr-o minge de cauciuc.

Dopu nu a schiţat nici un semn cât de mic de durere, a scăpat doar un pârţ. A zâmbit superior şi a început să mă încercuiască. Pumnii veneau din toate direcţiile, abia apucam să parez câte unul, însă nu reuşeam să dau defel înapoi.

– Dă-i în gură! se auzeau câteva glasuri din mulţime.

Asta m-a înverşunat şi mai tare şi m-am aruncat, cu toată forţa, frenetic spre el. După ce ne-am împărţit, în mod inegal, pumni am început să ne mişcăm în cerc, aşteptând ca unul dintre noi să cedeze. Ne învârteam unul spre celălalt ca ulii în jurul prăzii.

– Sparge-l! Dă-i la coaie! se auzea din mulţime.

Totul s-a terminat destul de repede. Aveam nasul şi gura sparte şi ambii ochi învineţiţi. Eram totuşi satisfăcut. Am reuşit să-i muşc adversarului lobul urechii şi să-i scot un dinte. Ne-am întos în clasă şi s-au aşezat tăcuţi la locurile lor. Aşteptau satisfăcuţi. Aveau şi de ce.

A doua greşeală

– Să nu crezi că vei trece la literatură doar pentru că mi-ai dat o lecţie la încordat muşchi şi împărţit pumni, i-am spus lui Dopu.

– Ştiu, profu. N-am o păsărică cu care să-mi cumpăr aşa uşor notele. Dar sunt sigur că o grămadă dintre colegele mele o vor face. Eşti destul de chipeş, profu, chiar şi cu vânătăile astea, nu cred că le-ar deranja s-o facă o dată cu tine.

– Aia s-o creadă ele, că doar o dată, îi dau peste nas.

Arunc o privire aspră prin clasă ca să mă asigur că au înţeles gluma. Câteva fete chicotesc şi îşi şuşotesc la ureche în timp ce-mi aruncă priviri deocheate.

– Uitaţi-vă bine la Dopu! îmi dreg glasul. Sper că aţi observat ochiul umflat şi dintele lipsă. Dacă mai e vreun şmecher care are de gând să facă pe deşteptul, va păţi la fel. Ia să vedem, poate avem doritori. Să se ridice acum în picioare sau să stea jos şi să tacă din gură tot restul semestrului!

Evident, a fost a doua mare greşeală pe care am făcut-o în aceeaşi zi. Unul dintre băieţi s-a ridicat, apoi al doilea, al treilea şi tot restul băieţilor. Şi, ce e mult mai grav, şi două fete.

Literatura

Una dintre fetele care s-a ridicat în picioare a ieşit din bancă şi s-a îndreptat spre catedră. Mi-a salvat fundul. Nu aveam totuşi chef să mă iau la bătaie pe rând cu toţi băieţii din clasă. Plus două fete! Adevăru-i că din unghiul din care o priveam şi cum bătea lumina amiezii pe ea, părea să aibă o siluetă perfectă. I-am simţit coapsa caldă frecându-se de mine în timp ce a trecut de cealaltă parte a catedrei. S-a sprijinit pe coate şi a apropiat buzele de urechea mea dreaptă:

– Îmi placi, profu. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să nu sune ciudat…

– Ridică-ţi decolteul şi încearcă să formulezi cumva, îi zâmbesc ironic, privind-o ţintă în ochi.

– Am auzit că eşti cel mai tare prof din şcoală, că orele tale sunt cele mai mişto, pline de viaţă şi amuzante…

– Vai, îţi mulţumesc… ă, nu am avut plăcerea să-ţi aflu numele.

– Literatura.

– Îţi mulţumesc, Literatura. Dar sunt sigur că acesta nu e numele tău adevărat şi încerci doar să-mi intri sub piele.

– Ba da, profu, s-a ridicat Dopu din ultima bancă. Să moară mama! Aşa o cheamă, e soră-mea!

– Voi fi directă, profu, a zis Literatura punându-mi palma pe umăr. Dacă e pe bune traba aia cu păsărica şi vrei cândva să…

– Sper că glumeşti! am săgetat-o cu privirea.

– Nu, pe bune, pentru un zece…

M-am ridicat în picioare:

– Voi credeţi că totul se poate cumpăra!?

– Da, a zâmbit ea gingaş. Lasă-mi doar numărul de telefon şi mă ocup eu de restul.

Ghici

– Hai profu, ce poate fi mai excitant decât s-o faci cu o gagică pe care o cheamă Literatura?

– Fată dragă, cred că ai venit unde nu trebuie. Bordelul e mai la marginea oraşului.

– Nu te mai ascunde atâta, profu. Mi-am dat seama că mă doreşti de când ai pus prima oară ochii pe mine.

Aici cam avea dreptate.

– Va trebui să mergem la director, Literatura? Chiar vrei să ajungem acolo?

– Nu-i nevoie. Ştiu foarte bine cum salivează şi directorul după şoldurile mele. Hai, lasă-mă să-ţi ghicesc în palmă, măcar.

– Oare ce mă va costa dacă te las să faci asta?

– Nimic. Doar numărul de telefon.

– Nu-l capeţi.

– OK. Dă-mi palma.

– Am zis că nu-ţi dau nici un…

– Ştiu. Îţi voi ghici pe gratis.

I-am întins mâna cu inima îndoită. N-are rost să vă mai povestesc ce furnicături m-au luat când şi-a plimbat degetul în palma mea transpirată.

– Ai linia vieţii lungă. Vei trăi muuult…

– Am mai auzit asta. Spune-mi ceva nou.

– În următoarele două minute vei lua un pix şi vei scrie numărul de telefon pe o bucată de…

– Am zis fără trucuri! Treci la subiect!

– Bine, bine! Ţine palma întinsă să mă uit mai bine. Ia să vedem. Gata. Pe asta sigur n-o ştii. Toată viaţa ai avut o singură iubire.

– Da? Care-i aia?

– Literatura.

Şamanism

În timp ce Literatura se gudură în continuare pe lângă mine, intră în clasă directorul.

– Guten Tag!

Directorul e profesor de germană.

– S-a întâmplat ceva? Am auzit strigăte în curtea şcolii.

– Nu, domnule director, am zis. Nimic grav. Am fost cu clasa sub nuc într-o sesiune de şamanism.

– Ce treabă aveţi dumneavoastră cu şamanismul? Din câte ştiu, predaţi literatură.

– Bineînţeles, dar am invocat spiritul lui Thomas Mann.

– Ja! Ja! Ja! a zis directorul entuziasmat. Thomas Mann ist gut! Dar ce aţi păţit la faţă?

– Păi să vedeţi. Thomas Mann nu era prin preajmă. În schimb, a intrat pe frecvenţă Herman Hesse.

– Ja! Ja! Ja! Herman Hesse ist gut! Dar tot nu înţeleg ce aţi păţit la faţă.

– Domnul Hesse s-a bucurat foarte tare să fie invocat cu atâţia elevi în jur, am răspuns. Dar, treaba e că i-am cam tăiat entuziasmul şi l-am înştiinţat că noi, de fapt, îl căutăm pe Thomas Mann. Atunci, domnul Hesse s-a enervat rău de tot şi mi-a tras un pumn în faţă. Nu cred că-l prea are la suflet pe domnul Mann.

– Ah! a răsuflat directorul uşurat. M-am liniştit atunci. Bine că nu s-a întâmplat nimic grav. Auf Wiedersehen!

* Fragmente din romanul Literaturaîn curs de apariţie la editura „Tracus Arte”