RESTITUIRI

Gheorghe Mocuţa

Poezia lui Dorel Sibii

Scriitorul Dorel Sibii s-a făcut cunoscut în lumea literară cu proză şi teatru pentru copii, specii pentru care avea o predispoziţie nativă prin firea sa veselă, de visător şi bun povestitor. Cu greu îţi puteai închipui că neobositul şi tonicul povestaş, cu gesticulaţia sa uşor afectată şi cu mimica sigură a unui actor este de fapt un profesor de sport. Şi totuşi poezia rămâne pentru acest personaj neastâmpărat, unul din organele vitale care îi furnizează materia primă a fanteziei şi sensibilităţii dacă ne gândim că a debutat cu un volum de proză ritmată şi rimată. Ea a fost remarcată de Laurenţiu Ulici drept o proză care „atrage prin naturaleţe, haz şi acurateţe stilistică”. După debutul său ca poet în volumul colectiv Ofranda vocalei (1979) se remarcă prin volumul tipărit la Editura Eminescu, Însemnele de rouă (1982): „Dorel Sibii aruncă în luptă cam tot ce ştie în simbolistică şi despre virtuţile acesteia de catalizator a viziunii, transformând poezia în posibile embleme ale unei realităţi metafizice” (Mircea Mihăieş, 1982).

Recitind astăzi Însemnele de rouă ne dăm seama în ce măsură poezia era un refugiu şi o fugă din „ ţara cenuşie” pe care o evocă. Viziunea din poemul Durere şi vânt de brumar conţine elementele unei lumi pe dos şi ale unei revolte subtile: cenuşa, frigul, cerul ca o carapace, veteranii Appocalipsei, ţara cenuşie, judecătorul şi imaginea poetului care umbla „prin ţara aceea ireală/ cu cerul şi cenuşa pe spate”. E un poem subversiv cu trimitere la realitatea cenuşie a anilor '80-'90 şi e de mirare cum a scăpat cenzurii. În aceste condiţii imaginea poetului ca fiinţă vulnerabilă şi salvatoare a gândirii şi a libertăţii de expresie vine să se adauge, cu o altă figură emblematică, a poetului: „Numai poeţii, – fiinţe vulnerate,/ ca luminile rătăcite peste cîmpuri/ aud sfârşitul frunzelor de toamnă/ şi pot elibera cuvintele din gânduri.” Poetul îşi exploatează candoarea şi naivitate până dincolo de limite construind o realitate imaginară prin alunecarea în imaginaţie în poeme precum: Ne închipuim cal alb, Plutitor peste ape, Situaţie de totală imponderabilitate, Peisaj cu o anume formă de magnet, Cineva şi-a uitat aripile pe masă, Ostenit de atâta nelinişte, Trăind o revelaţie, Tânjind după o execuţie etc. Cu multă imaginaţie, dar şi cu un neastâmpăr specific, poetul construieşte nu doar un decor, ci adevărate scene de viaţă într-un stil romantic, sincer, al uimirii. „Revelaţia târzie” este rodul unui ritual bine pus la punct al trăirii şi descoperirii uimite a lumii:

„La început o nebuloasă de culori calde,/ apoi o sferă roşie ca focul,/ uneori mi se părea că are înfăţişare de om/ care nu-şi găseşte locul.// Se rotea pe deasupra ca uliul/ pîndind o vietate fără de prihană/ şi simţeam cum vrea să coboare glonţ/ răpindu-mă pentru hrană.// Era în închipuirea mea o vraişte de nedescris,/ mi se părea că iar are să fie nebuloasă/ şi mă aşteptam să se transforme-n om/ dar se făcu o ceaţă groasă.// Şi dedesupt m-am trezit deodată/ că-n lumea asta fără să se ştie/ stăteam uimit de tot ce mi se-arată/ trăind o revelaţie tîrzie.” (Trăind o revelaţie). Însemnele de rouă sunt expresia prospeţimii şi a înnoirii limbajului poetic prin descoperirea unui „loc plin cu vise” pe care poetul ne invită să le împărtăşim.

În volumul Gardă de corp pentru fluturi (1994) poetul intră în rolul unui truver însingurat, frământat de problema spinoasă a nopţilor, aflat în căutarea unui „loc plin cu vise” care îi modifică perspectiva pe tot parcursul imaginarei sale călătorii în funcţie de capacitatea sa de a admira. Reflexul admiraţiei redresează echilibrul dintre poet şi lumea în care se simte tot mai străin: „Trebuie să existe un loc unde nopţile se dezbracă/ dăruindu-şi primului sosit al lor tors;/ trebuie să existe undeva acest loc/ din moment ce nimeni nu s-a mai întors.” Dintr-un aspirant la misterul „însemnelor de rouă”, dintr-un body-guard al ideii, al fluturilor şi al fiinţelor mici, poetul devine un căutător al surselor şi resurselor purificatoare. Lumea spectacolului, a scenei „cu decorul ştiut”, al piruetelor, al cadrilului, al iluzionistului se intersectează cu drama visătorului naiv, a colecţionarului de iluzii, a cavalerului din garda de corp pentru fluturi. Gheorghe Schwartz consideră acest volum „cea mai curată culegere a sa de vise” iar Al. Cistelecan cataloghează poezia sa drept „una de coloratură”: „Aparent vesele şi de o ghiduşie estompată, poemele lui Dorel Sibii sunt, de fapt, elegiace, avându-şi izvorul într-o memorie ce le recheamă mereu în urmă”(1994). Poet al fiinţei fragile, proiectată într-o lumină diafană, el nu evită tonul fals-melancolic sau poza naiv-tragică, pe fondul unei confruntări inevitabile cu neantul: „Mereu într-o legănare în balansoare moi/ lovindu-ne din când în când de moarte/ uneori sufletele ni se sparg rămân doar bucăţi/ dar continuă să se legene cu noi aşa sparte// Trupurile ca nişte rude binevoitoare/ adună cioburile într-o batistă/ balansoarele ni se par tot mai moi/ dar legănarea e din ce în ce mai tristă”. Fără a aborda visul din perspectiva poeticilor moderne ci, doar ca pe o metaforă a spaţiului protector în care se proiectează misterul, poetul recurge la metamorfozele eului, conştient, asemeni unui alt Prospero, că e făcut din aceeaşi plămadă din care sunt făcute visele. În acest univers totul e posibil: călăul sărută mâinile condamnaţilor, vecinul Samuil îşi bate zilnic câinele, morţii se îmbrăţişează cu cei vii, omul şi peştele vorbesc aceeaşi limbă sau se transformă, unul luând locul celuilalt. Atât metamorfozele cât şi elementul fabulos fac posibilă legătura cu mitul, vizibilă în proza lui Dorel Sibii.

La aproape douăzeci de ani de la moarte, poezia sa ne apare încă actuală şi proaspătă datorită spiritului unui autor viu şi spontan. Un autor cultivat care încerca să ţină pasul cu spiritul epocii şi cu atmosfera, ferindu-se de alterarea ideologică şi păstrând prin naivitatea şi candoarea ei, legătura cu lumea copilăriei pe care dascălul care a trudit o viaţă întreagă în şcoli „speciale”, o înţelegea atât de bine. Talentul parodic cu care era înzestrat Sibii se transmite firesc poeziei sale în versuri ce simulează naivitatea şi dezvăluie candoarea creatorului; el urmăreşte un ideal şi aduce ofrandă vocalei, sunetului, culorilor şi formelor vieţii. Candoarea Micului Prinţ nu îi e străină şi o foloseşte pentru a pune întrebări semenilor şi sieşi. Poezia e un proiect ce ţine de un anumit orgoliu şi de „complexul” scriitorului pentru copii. Într-adevăr, Dorel se recomanda prietenilor, cu modestie şi umor: „Dorel Sibii, scriitor pentru copii” şi adăuga imediat: pentru copiii de la 5 la 85 de ani! El făcea eforturi să se sincronizeze cu poezia generaţiei sale, şaptezeciştii, pe care îi citea cu interes. Prietenia cu poetul Vasile Dan l-a apropiat de textele echinoxiştilor: Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu, dar şi de cea a lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Daniela Crăsnaru, Şerban Foarţă şi alţii. Lectura poeziei îl stimula şi talentul său îl împingea de multe ori spre parodie, scriind texte à la manière de... pe care le citea cu succes în cenaclu. Aşa a început cariera lirică a unui poet inspirat, care iubea spectacolul vieţii şi se risipea în jocurile şi ritualurile literaturii.