LECTURI PARALELE
Gheorghe Mocuţa
Un sacerdot: Tucu Moroşanu*
Seninătatea traiului patriarhal şi abrazivitatea solitudinii
Cred că cea mai potrivită ipostază a poetului Tucu Moroşanu din volumul Lapidat de cuvinte (2013) e aceea de „sacerdot rebel”, maturizat prin vreme şi ajuns la o vârstă lirică a seninătăţii. Un sacerdot cu o gesticulaţie molcomă, liniştită, un om al plaiului care adună energiile şi le stăpâneşte:
„Un crâmpei de codru/ Precum s-a ştiut,/ Lângă râul verde/ Făr de început,// Îl mai am în seamă/ Sacerdot rebel/ Cât în orice noapte/ Mor în vis cu el.”
Moroşanu e un solitar, debutat târziu, cu un parcurs liric de sine stătător; volumele sale de până acum se numesc: Drumuri de rouă (2000), Exilat în toamnă (2003), Iarna în bucătăria de vară (2008), Fiare vechi şi-nmiresmate (2009).
Homo ruralis al secolului XXI şi Hesiod atemporal al lucrărilor şi zilelor din Bucovina natală, poetul priveşte lumea cu detaşare dar şi cu o uşoară nelinişte, cu măsură şi ironie, o ironie tot mai amară, mai ales când e vorba de declinul oraşului „european.” Nu pare a fi nici artistul alungat de Topârceanu la ţară, „ca să piară/ de căldură şi de praf.” E un spirit patriarhal, e adevărat, profund lucid, conştient de puterea cuvântului şi de posibilitatea întoarcerii lui asupra sa („lapidat de cuvinte” e o stare), conştient de seninătatea pe care i-o transmite traiul patriarhal, dar şi de „abrazivitatea/ solitudinii pe plaiurile baladeşti.”
Bardul e un om liniştit, vioi, cu o viaţă aspră, nu lipsită de satisfacţia muncii, dar un om care în ceasul de taină îşi caută iluziile şi trudeşte la alcătuirea Limbii:
„Se scurge sufletul prin condei/ Cuvintele închipuie lumi/ Inexistente pentru cei mai mulţi/ Pâlpâie ori se aprind artificii/ În văzduhuri percepute/ De penitenţii visurilor/ Unde Dumnezeu după ce a desţelenit/ Din haos aşa cam cât pentru încă o lume/ Stă pe gânduri neştiind ce să mai însămânţeze.” (Bardul)
Sacerdotul îşi plănuieşte gospodăreşte paşii şi strategia în vederea cuceririi spaţiului bucovinean, atât de pitoresc, care îi hrăneşte iluziile sau i le provoacă. El foloseşte, cum s-a observat, registre diferite ale expresiei, de la meditaţia gravă la jubilaţia personală, de la desfăşurarea baladescă, parodică sau eroică la starea de „alean”. Poetul evocă figuri pitoreşti: a Baciului, a Călugăriţei, a lui Badea Ghică, a Corsarului, dar şi obiceiurile de Ignat şi pădurea suferindă; lirismul devine baladesc, epic, descriptiv. Discursul sacerdotal e intersectat de motivul copilăriei, al iubirii, al naturii, al cosmosului, al înstrăinării. Poemul Agapă la Iaşi e o reuşită baladă bahică dedicată prietenilor de condei:
„Era, cred, la Bunavestire,/ Venise noaptea de istov./ Printre prieteni la o masă/ Citea Nichita Danilov./ Era şi Daniel alături/ Purtând cămaşa lui de corb./ Şi George, voievod de Norduri/ În buzunar cu „Ochiul Orb”,/ Şi Muri c-o minune nouă/ Udată leoarcă de-Alcool;/ Şi Paul ale cărui plete/ În joacă le zburlea Eol,/ Emilian, Seniorul Horia,/ Şi Gellu, sobru cu Lucian,/ Iar Cassian în capul mesei/ Îl făcea geniu pe-Adrian./ Şi Liviu, strălucitul medic/ Care-ndemna la cumpătare,/ Dar întindea după licoare/ Pe şest paharul cel mai mare./ Mai la o parte, cu-Antonesei,/ Cu Sterian şi Tărâţeanu,/ Tărăgăna o doină veche/ Încet Matei Basarabeanul” etc.
Apărătorul blazonului liric
Finalul printre poeme are un aer villonesc şi ascunde întrebări fundamentale ale omului aflat în pragul bătrâneţii. Poemul Serbări romane dezvăluie stricarea vieţii publice şi manipularea mulţimilor după vechiul model panem et circenses. Întâmplările şi poveştile alternează cu perle lirice ale unei gândiri şlefuite:
„Nu mai ştii/ cui să povesteşti./ Decurionul te trimite/ la sutaş, acesta la oracol/ şi nimeni, dar nimeni,/ nu crede că legiunea/ de copii plănuieşte/ asupra templului/ cu zei pasageri/ în vacanţe de rutină/ asaltul zdrobitor/ cu bulgări de zăpadă.” (Viziune)
Când mai reuşite, când mai ezitante, meditaţiile scot în relief un fin evocator a cărui biografie se încrucişează cu poetica prietenilor optzecişti sau cu orizontul livresc pe care îl explorează inspirat. Moroşanu e un truver modern, un cavaler care îşi apără cu îndrăzneală blazonul liric şi teritoriile himerice.
Poza finală a bătrânului vizir contemplându-şi haremul, ne aduce aminte de Divanul sadovenian şi de înţelepciunea orientală. Nu suntem departe de imaginea înţeleptului la ora de ceai pe care o sugerează Nichita Danilov trimiţând la atitudinea contemplativ-confesivă a poeziei lui Matei Vişniec. Stăpân pe plaiul său, fermierul întemeiază lângă „Lacul de argint”, un adevărat bastion literar. Nu unul în care e lapidat de cuvinte, cum i se întâmplă poetului în existenţa reală.
Volumul e însoţit de prefaţa prietenoasă şi cam confuză a lui Paul Gorban şi de referinţele critice solidare care oglindesc figura emblematică a lui Tucu Moroşanu într-un teritoriu liric insolit, doar al său, din frumoasa Bucovină. Îi creditează talentul poetic George Vulturescu, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Dumitru Augustin Doman, Adrian Popescu şi alţii.
* Tucu Moroşanu, Lapidat de cuvinte, Editura „Junimea”, 2013