CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Demitizarea lirică a monumentelor*

Dintre toţi cei cu care am pornit la drum acum 27 de ani, pe Arcă, Gheorghe Mocuţa a avut evoluţia cea mai complexă. Romulus Bucur avea deja, la sfîrşitul anului istoric 1989, o aură: cea a Cenaclului de luni, cea a antologiei vestite Cinci, cea a debutului editorial remarcabil (Greutatea cernelii pe hîrtie, 1984, premiul de debut al USR). Gheorghe Schwartz era la acel moment poate numele, din Arad, de prozator, cel mai cunoscut şi recunoscut în critica literară. Aşa a şi rămas de atunci, cele peste 20 de cărţi publicate între timp n-au făcut altceva decît să-i consolideze poziţia. Onisim Colta a evoluat uimitor în critica de artă, fiind deopotrivă, acum, nu doar un nume mare al picturii şi graficii româneşti, ci şi în specia exegezei de gen.

Gheorghe Mocuţa a debutat, de altfel, în mica dar spe­ciala noastră editură de casă, „Colecţia Revistei Arca” în 1992, cu îngerul ridică lespedea, poeme, dar s-a afirmat repede şi credibil, prin cronica de serviciu, şi în critica literară. Este un interpret literar empatic, ati­pic, pornit spre valorificarea pozitivă a producţiei editoriale la zi (nu o dată pune de la el la textul comentat). Fireşte, a încercat şi sinteze literare: Pe aceeaşi Arcă, 2001, Sistemul modei optzeciste, 2004, Printre nouăzecişti, 2013 şi Lecturi libere într-o ţară ocupată, 2015. A tradus poezie franceză contemporană. A scris jurnale intime, împins şi de accidente biografice dramatice.

salutări din Piaţa Reconcilierii e o carte mai aparte, măcar surprinzătoare. Ea ia în tărbacă, aşa zicînd, patriotismul de faţadă, complexele noastre istorice, dar şi ale concetăţenilor noştri maghiari, toate strînse într-un spaţiu urban contrafăcut: Piaţa Reconcilierii. Fireşte, de aici, din Arad. E vorba despre piaţa noului loc al vestitului grup statuar alegoric al celor 13 generali paşoptişti maghiari ucişi la Arad de către învingătorii imperiali (austrieci şi ruşi) în 1849. Monumentul datează din 1889, şi a fost evacuat de români din spaţiul public după 1918, conside­rîndu-l ostil. Autorul grupului statuar, altfel unul dintre cele mai impresionante artistic din epocă, este Zala Gyorgy, un nume în epocă. Reamplasarea lui în spaţiul public a fost posibilă acum peste un deceniu în urma unor dezba­teri intense şi nu o dată polemice şi partizane, apelîndu-se la un incredibil artificiu: o replică de grup statuar românesc la cel maghiar, în aceeaşi piaţă, în viziunea sculptorului Ioan Bolborea. Un complex epic statuar cu eroi istorici români din răscoale şi revoluţii, inclusiv de la 1848, cu un Arc de Triumf, împodobit cu fresce, printre care una cu Nicolae Bălcescu şi Kosstuh Lajos, pe Arc, păşind solidari umăr la umăr. Avram Iancu e în altă parte a complexului. Acest mixtum compositum sculptural a inspirat, iată, în mare măsură, o carte de poeme liric-parodice, nu la personajele istorice în sine, nici la destinul lor dramatic, nici la evenimentele istorice trăite de ele, ci la felul în care au fost receptate de noi, cei de astăzi, reaşezate artificial faţă în faţă, în fond la pseudoîmpăcarea lor postumă în alt context istoric.

Iată ce face poetul Gheorghe Mocuţa, simplu de tot: le vede cu ochii unui trăitor de acum, viu, marcat de cu totul şi cu totul alte pro­bleme, context cultural, psihologic ori de mentalitate. O face coborînd personajele de pe soclu, printre cei vii, cu problemele lor de azi, mici-mari, cu ticurile şi obsesiile lor mărunte, dar adevărate. Iată-i: „sunt zile când smogul oraşului/ învăluie Arcul de Triumf din Parcul Reconcilerii./ atunci îi bai zic urmaşii lui Avrămuţ./ no nu-i bai zic urmaşii lui Kossuth./ cu o cutie de cărţi selectate din propria bibliotecă/ poetul se îndreaptă spre anticariat. a renunţat la autorii canonici.// echipajele salubrităţii înarmate cu sufertaşe/ invadează piaţa. Paşoptiştii se ciu­pesc de obraz./ copiii străzii se refugiază pe băncile de lângă/ monumentul Ungariei Mari în aşteptatrea fanfarei./ un bătrân cu o sticlă de bere ciuc în mână/ începe să cânte singur az a szep. / între timp grupul statuar a ieşit încet din ceaţă/ în frunte cu Nicu Bălcescu şi Ana Ipătescu/ şi se apropie de grupul celor treisprezece generali/ în vederea reconcilierii” (p. 57).

În alte poeme Gheorghe Mocuţa e un ludic pierdut între Şerban Foarţă şi Alexandru Muşina. Se joacă în voie cu cuvintele în calambururi care îmbracă nu o dată o haină tragică: „îmi trăiesc poezia cu ardoarea cu care/ mi-aş trăi viaţa/ dacă aş mai avea/ una/ dar viaţa mea ca şi a voastră/ s-a dus/ în umbra marelui urss. (...), (p.23). Sau şi mai tare: o umbră iese pâş, pâş/ din grupul statuar/ al paşoptiştilor.// se aşază pe banca din lemn lustruit/ scoate un briceag din buzunatul iţarilor/ şi începe să scrijelească: Ildiko ş-al ei drăgutz/ sa-u iubit pacest lemnutz ” (sic!, p. 53).

Cînd nu mai ai nimic de pierdut, iar poetul marcat de o dramă personală neîndurătoare, nu mai are nimic de pierdut, scrijeleşte în auzul nostru parodii şi autoparodii negre despre slava şi deşertăciunea monumentelor lumii, despre toate cele care se cred, în neştiinţa şi trufia lor, eterne: „(...) căci Aradul ca orice oraş regesc/ aduna oamenii de pretutindeni./ unii ştiau să scrie./ alţii să citească./ ceilalţi vindeau ziare./ îi înghiţea cu vieţile lor cu tot precum Saturn/ şi apoi le scuipa oasele/ chiar în faţa monumentelor/ din Piaţa Reconcilierii/ mai tari decât bronzul şi capacele de fontă.” (p. 54).

Dincolo de ingeniozitatea registrului ironic, parodic al poemelor, noua carte a lui Gheorghe Mocuţa e una teribil de dramatic-confesivă în nu puţine poeme parcă paralele cu tema centrală, cea a simbolicei şi zadarnicei, din perspectivă exitenţială, Pieţe a Reconcilierii.

În fine, avem în faţă poate cea mai bună carte de poeme a autorului care îi valorifică din plin atributele-i ştiute: spiritul ludic, autoironia, nu o dată crudă, chiar masochistă, umorul, uneori, negru, confesiunea fără nici o reţinere, aruncarea în derizoriu a oricărei abordări eroice a vieţii şi istoriei.

* Gheorghe Mocuţa, salutări din Piaţa Reconcilierii, poeme, Editura Mirador, 2016, p. 80