CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

Mircea Pora: Povestiri din „Epoca de Aur”*

Povestirea pură

Povestirile lui Mircea Pora din volumul Bidonul sunt pline de umor şi de viaţă şi respiră atmosfera anilor trecuţi şi a zilelor trăite. Sunt felii de viaţă, cu o expresie consacrată – ca şi povestirile lui Bedros Horasangian, prefaţatorul volumului care le caracterizează atât de veridic: „Lumea românească în întregul ei e luată la povestit, cu bune şi cu rele, dacă nu chiar la mărunţit. Tocat bine. Personajele sunt credibile şi creditabile, întâmplările, oricât de banale sau ieşite din comun se înlînţuie într-un soi de periniţa epică. Umorul şi pe alocuri absurdul se conjugă fericit, ironia şi buna/ trista dispoziţie se regăsesc cînd te aştepţi mai puţin. Se trăieşte în aceste proze aşa cum se moare.” Nu e întâmplătoare comprehensiunea lui Bedros Horasangian, prozator preocupat de aceeaşi lume românească şi de personajele ei, dispus parcă într- o mai mare măsură decât Pora să intre în jocul textualismului şi al modernizării. Nu cred că Mircea Pora e străin de tehnicile şi lecturile textualiştilor, el care e atât de aproape de orizontul de aşteptare al prozatorului Daniel Vighi. Doar că el se complace în povestirea pură şi în deliciile ei, cu personaje mediocre, cum observă acelaşi prefaţator.

Volumul e împărţit în trei părţi, primele două, egale, Anii 50 şi Triptic (care sunt alcătuite din câte trei povestiri fiecare), iar ultima parte, Imaginaţii, e cea mai lungă, alcătuită din vreo 18 povestiri şi schiţe. Prima povestire e o secvenţă din copilărie; cititorul face cunoştinţă cu tatăl naratorului şi află câte ceva despre firea sa visătoare şi independentă de copil fără simţ practic. Autoironia e un bun conduct al povestirii care relatează pe un ton vesel despre întâmplări grave. Suntem introduşi într-o atmosferă cenuşie, cu ciori şi noroaie, cu o fierărie, cu cai şi oameni pierduţi în fum, unde „îşi scotea pieptul în afară o clădire la edificarea căreia nu participase nici un arhitect.” Facem cunoştinţă şi cu personajele angajate în construcţia lumii noi: primarul secretar de partid, „un purtător de şapcă, bocanci, cizme, manta de piele, venit de departe, din cine ştie ce bordeie, impregnat în toată fiinţa lui cu dorinţa aprigă de-a face rău”, miliţianul Marangoci, „un fel de spectru, pe scăfârlia căruia se legăna un chipiu” şi ceilalţi tovarăşi, „organe” care îi stigmatizau pe chiaburi şi organizau strângerea cotelor, „colectorii” cu numele lor pitoreşti şi cu apucăturile grobiene. Generalul, care dă numele primei povestiri, e un fost combatant pe frontul anti-sovietic care juca şah cu medicul satului, un om care ieşea noaptea la plimbare, pentru a simţi gustul libertăţii, un visător care în cele din urmă a fost ridicat de organele de opresiune şi arestat. Spontaneitatea firului epic şi memoria sprinţară sunt calităţile acestor povestiri care fac incursiuni în istorie şi se întorc cu prăzi literare din lumea tulbure a comunizării şi a infernului provocat, mai ales în relaţiile umane, de opresiune şi teroare. Umorul se ţine scai de firul întâmplărilor şi îl incită pe cititor să pătrundă în acest univers, cum se întâmplă în debutul povestirii Costa... Punctele de suspensie îşi au rostul lor:

„Răsturnat pe un pat, cu burta la vedere, Costa sforăie în ciuda faptului că lupta de clasă se înteţeşte. E o după amiază liniştită ce arde ca o lumânare cu vagi pâlpâiri. Cu câteva zile înainte pe şoseaua principală, trecuseră ceasuri întregi convoaie militare. Tancurile, tunurile, carele de luptă ce le însoţeau păreau de-acum piese inutile. Convoaiele, ca să revenim la ele, nu mai aveau un aspect războinic ci păreau mai degrabă puhoaie umane încolţite de o profundă oboseală. Războiul în sine se terminase, zburând în aer nenumărate lucruri, acum în lunile ce urmau se puneau bazele unor alte decoruri, în care istoria avea să se desfăşoare.”

Costa e tipul omului gospodar care are instinct şi nu se lasă convins de reprezentanţii partidului; dimpotrivă, îi sfidează şi îi umileşte cu inteligenţa şi îndrăzneala sa jucând rolul unui Sweijk local, naiv şi cârcotaş. Până la urmă partidul îi bagă mortul în casă: o repartizează pe tovarăşa Scară Nicolaia, activist de partid, în propria lui casă.

Bidonul e un fel de Godot al refuzaţilor

Se observă în modul lui Mircea Pora de a trata imaginarul românesc, o altă frământare a aluatului epic al obsedantului deceniu, cu alte ingrediente şi cu alte mijloace. Cu un alt duh ce îl suflă pe chipul personajelor plăsmuite din neantul valah. Avem o povestire relaxată cu un umor fin şi o perspectivă de dramă umană, uneori de tragedie optimistă asupra vieţii. Şi mai este ceva: derularea imprevizibilă a tramei narative cu firele epice care se împletesc, se rup, se reînnoadă, sunt abandonate sau reluate într-o aparentă dezordine. Fără a ţinti profunzimi nebănuite şi introspecţii psihologice insondabile, povestirile lui Pora ne delectează cu pitorescul şi cu frivolitatea lumii pe care o iveşte şi care nu ne e străină – ca o muzică de fanfară în centrul urbei, într-o zi de duminică.

Multe texte sunt autobiografice, dar trangresează biografia autorului, vârstele, concentrând în magia verbului trecerea, respiraţia, viaţa, transformarea omului şi a societăţii:

„Se petrecea în realitate, de la o zi la alta, înmormântarea unei naţii. O începuse tovarăşul Gheorghe, o continua tovarăşul Nicolae... Aveam uneori impresia că întregul popor, înghesuindu-se, ar încăpea într-un singur vagonet...”

Copilăria, adolescenţa, ezitările studentului întârziat, debutul profe soratului sunt urmărite în ritmul dement al epocii şi al transformărilor. Ca şi lupta omului nou cu omul vechi sub supravegherea atentă a ideologiei şi a aparatului de represiune. Povestirile din „Epoca de Aur” au acelaşi orizont cu povestirile lui Viorel Marineasa din volumul Înainte şi după (războiul rece). Vocile naratorilor se împletesc într-un fir epic ce dezvăluie mecanismul unei lumi, a lagărului socialist, a perioadei războiului rece. Ele, vocile, recuperează istoria prin faptul banal şi prin evenimentul brut al vieţii de fiecare zi. Urmează apoi, în partea a treia o radiografiere a epocii prin „imaginaţii”, „corespondenţa naţiei”, prin „anunţuri gratuite”, prin texte „inactuale”, prin „gânduri, urări, mărturisiri.” Sunt specii desuete prin care prozatorul încearcă să revitalizeze discursul epic. Între textele de satiră, parodie şi umor din ultima parte a volumului, străluceşte Bidonul. Aici simţim toată capacitatea imaginativă a unui prozator care caută soluţii ironice şi uneori absurde într-o societate, într-o ţară „poate chiar a noastră, c-o istorie controversată.” Aşa zisele viziuni ale „şcolilor istorice” cu soluţia instinctului supravieţuirii/ a tupeului/ a pudelului, culminează cu întâmplarea absurdă a rostogolirii bidonului în momentul tensionat al aşteptării perechii dictatoriale, dornică de aclamaţia naţiei. Epoca marii prefăcătorii e de fapt consimţirea jenantă a fiecărui individ de a participa la spectacol şi de a exersa entuziasmul general. Bidonul e un fel de Godot al refuzaţilor.

Observăm că prozatorul îşi subminează mereu „seriozitatea”, îşi aruncă în aer discursul cu o perseverenţă sinucigaşă. Scoate efecte din textele inactuale, din scrisoarea unui contabil mort adresată Administraţiei cimitirului sau dintr-o scrisoare document „înainte de Neacşu din Câmpulung”, din te miri ce. Nu contează decât fiorul imaginaţiei şi demonul improvizaţiei care-l îndeamnă să scrie, fie şi un fals elogiu al mediocrităţii:

„Anul acesta, pentru a lămuri întrebarea (adresată de un reporter, nota mea, Gh. M.) împreună cu soţia mea, Fulga pentru cine n-o cunoaşte, vom merge pentru noaptea dintre ani, într-o staţiune montană unde ne vom întâlni cu nu ştiu câţi mediocri. De „altfel” avem solide garanţii că totul va fi mediocru; meniurile, muzica, antrenul, soliştii, surprizele. Se spune că în zonă până şi animalele rag mediocru. Mai mult, sfârşitul nopţii şi începutul zilei, are în sine ceva iremediabil mediocru. Dacă voi mânca şi bea prea mult am şansa de-a muri între mediocri. Cred că e cea mai plăcută ambianţă unde un om se poate stinge...”

* Mircea Pora, Bidonul, Editura Eikon, 2015