EVENIMENT

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE LITERATURĂ „TUDOR ARGHEZI”, Târgu-Jiu, ediţia a XXXVII-a

Câştigătorii Premiului Naţional „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, ediţia 2017:

VASILE DAN, pentru poezie

RĂZVAN VONCU, pentru critică şi istorie literară

Între 24 şi 28 mai 2017 la Târgu-Jiu, la Târgu-Cărbuneşti, în alte două localităţi din judeţul Gorj s-a desfăşurat cea de-a XXXVII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”. Alături de scriitori români importanţi – Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Chifu, Alex Ştefănescu, Răzvan Voncu, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gârbea – la această ediţie a festivalului au fost invitaţi şi scriitori străini, trei dintre ei strălucind prin intervenţii şi lecturi publice: Sylvestre Clancier (Franţa, poet), Natalia Azarova (Rusia, poetă) şi Maria Pilchin (Chişinău, poetă). S-au acordat, ca în fiecare an, premii de „argheziologie”, premii pentru volume de debut, pentru un volum de poezie Tudor Arghezi postum şi pentru un fragment de jurnal din tinereţea poetului, Din duhul pământului editat din fondul de manuscrise arădene al familiei Doina şi Baruţu T. Arghezi, donat Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

Interesul maxim al participanţilor la festival şi al publicului gorjean însuşi s-a îndreptat spre momentul acordării Premiului Naţional „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia unui scriitor român contemporan important, propus, votat şi finanţat de Uniunea Scriitorilor din România. Ca să ne facem o imagine corectă asupra mizei şi prestigiului acestui premiu, iată precedenţii câştigători, nume care vorbesc de la sine: Marin Sorescu, D. R. Popescu, Geo Dumitrescu, Al. George, Laurenţiu Ulici, Ioan Flora, Gheorghe Grigurcu, Gellu Naum, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Mihai Zamfir, Grigore Vieru, Eugen Negrici, Constanţa Buzea, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Marta Petreu, Ilie Constantin, Ion Horea, Gabriel Dimiseanu, Ana Blandiana, Dan Cristea, Aurel Pantea, Ion Pop, Adrian Popescu, Eugen Simion, Marian Drăghici, Livius Ciocârlie, Mircea Bârsilă, Cornel Un gureanu, Liviu Ioan Stoiciu, Alex Ştefănescu. Aşadar, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România, avându-l ca preşedinte pe criticul literar Nicolae Manolescu, a acordat Premiul Naţional „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia (poezie) lui Vasile Dan, iar lui Răzvan Voncu, pentru critică şi istorie literară. Laudatio: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu şi Ioan Liviu Stoiciu, ultimul, doar la poezia lui Vasile Dan, laudatio pe care o şi publicăm, fireşte, acum, cu acordul autorului:

Liviu Ioan Stoiciu

Un fel de Laudatio la Vasile Dan

Ne putem iluziona că poezia e şi ea o formă de dezvoltare a sufletului, dacă nu sună pretenţios. În condiţiile în care poeţii (artiştii în general, cei care schimbă statutul experienţei estetice) au făcut din mister o putere a sufletului… „Prin mine se vedea totul”, scrie Vasile Dan: „Eram la mijloc între cei de dinainte mea/ şi cei ce mă urmau”. Prin poezie se vede sufletul? Vasile Dan e cu nici doi ani mai mare decât mine (născut în 8 mai 1948), debutat editorial în 1977 la Editura Facla, premiat la concursul de debut; a publicat o a doua carte de versuri în 1979, e perceput ca şaptezecist sau neomodern (făcând din metaforă un principiu ordonator). Compar debutul său cu al meu, normal ar fi fost să fiu şi eu şaptezecist, nu numai prin vârstă, debutat editorial în două Caiete ale debutanţilor (la Editura Albatros) apărute în 1978 şi 1979 – dar eu am fost premiat la concursul de debut cu o carte care avea să apară în 1980 şi să fie considerată optzecistă sau postmodernă (sau a unei antropologii culturale la zi; a relativizării). Vasile Dan a debutat editorial la maturitate, la 29 de ani, contemplativ, eu am debutat la 30 de ani (imatur şi la 30 de ani, odată ce scriam, cum scriu şi azi, spontan), Vasile Dan a scris în Transilvania (departe de echinoxişti clujeni, dar ridicat în slăvi de ei), eu în Moldova (departe de noii junimişti ieşeni, dar acceptat). Veniţi din aceeaşi lume a introspecţiei magice. Sau din lumea celor care au trezit în ei o conştiinţă magică, o exprimare poetică misterioasă. Nu ştiu dacă întrebarea: „E poezia o formă iraţională de raportare la concret?” ne apropie sau ne îndepărtează. În ideea că poezia e o alchimie spirituală, o esenţă, un amestec de cuvinte, raţional sau iraţional. Las la o parte „textele alchimice” ale optzeciştilor (textualismul fiind acuzat de meşteşug).

În timp, Vasile Dan şi-a rafinat stilul intelectual sublimat (volumul „Lentila de contact” a fost premiat de USR anul trecut; voi cita aici din el, în continuare). Original, îl bântuie trecutul: „Nodul mereu în gât, vocea înecată în esofag. Cânţi/ trecutul/ ce se iveşte tot timpul, de oriunde, la orizont”. Tot timpul, „spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri”. E un trecutul eşuat neomodern? „Fiecare zi se întoarce încet înapoi./ Trăieşte-mă încă o dată, îmi zice”… Sau vorbim de un proiect neomodern neîmplinit? Punând judecăţile (sau prejudecăţile) de gust şi emoţie, estetice, la bătaie. Optzeciştii au discursul cunoaşterii mai radical decât şaptezeciştii. Şi au alt joc de limbaj. Alt real. Sigur, după Revoluţie aşteptările normative s-au aplatizat şi în poezia noastră. A ieşit la suprafaţă o maşină de vorbit mai relaxată. E adevărat că motorul întregii cunoaşteri se află în afara lumii, în iraţionalitatea ei? Oricum, trecutul evocat de Vasile Dan poate fi şi un remediu pentru suflet: „Din gât urcă fără sunet câte-un cuvânt vechi/ mai vechi decât mine însumi”. Mai vechi? Poate fi „transmutarea sinelui în cuvântul lui Dumnezeu ” (Radu Cernătescu), dacă îl credem pe cuvânt. Intrat în „zone de adâncime ale realului”, expresia se transfigurează azi în versurile sale, face caz de realităţile subtile. Depresia şi angoasa rămân în urmă dacă te eliberezi de cuvinte, scriind, dacă scade tensiunea metafizică naturală şi descoperi astfel „armonia din suflet”. Vasile Dan scrie: „Azi e întoarcerea ceasului înapoi/ cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămână, cu o lună,/ cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul de la spate”. Asta nu e evaziune a realităţii? Criticul Nicolae Manolescu o tot repetă, că „fără trecut, viitorul nu există” şi că trebuie recucerit tot timpul „paradisul literar”. Se referă la o stare a sufletului gânditor, care e în afara timpului; o poezie a meditaţiei? În paradis e cutia de rezonanţă a literaturii? Bun, să recucerim „paradisul literar”, dar unde e? Vasile Dan îşi încheie volumul pomenit cu: „precum morţii îngropaţi în cer, în Tibet / daţi la vulturi”. O fi acolo „paradisul literar”, în ceruri, în trecut? Acolo sunt cititorii/ receptorii ideali de poezie (cei care au criteriu de detectare a valorii infailibil), în acel paradis ce trebuie recucerit? Am citat dintr-un poem al lui Vasile Dan, care începe cu: „Sunt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vândut al cărţii noi de poeme…/ Ele (poemele) sunt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă./ Ştiu doar eu că le scriu./ Iar acest lucru scapă întâmplător/ spre cititor. De cele mai multe ori/ prea târziu pentru mine. Sau fără să ştiu”… Potenţial, cititorul ideal poate participa la textul poetic, dacă dă un sens al lui la cele citite; cu câţi mai mulţi cititori de poezie, cu atât mai multe stratificări de sensuri, nu contează că se epuizează misterul. Noii poeţi adevăraţi apăruţi (pradă excesului de timp; că e o continuitate în poezia de limbă română remarcabilă) reîmprospătează de la sine, natural, „tainele de dincolo de raţiune”, ei vor da o nouă viaţă misterelor acestei arte. Nu e aşa? Există şi „paradoxul viitorului anterior” (Jean-Francois Lyotard) care dă de gol această reîmprospătare a tainelor, a reconcilierii sensibilului... Altfel, pentru mine rămâne admirabilă poziţia criticii româneşti de vârf, azi, de a aduce în prim-plan şi a onora cu premii naţionale poeţi de seama lui Vasile Dan, o personalitate discretă, rafinată, cu simţul excepţiei.

Alex Ştefănescu

„… este şi o problemă de afecţiune, aşa... Vasile Dan îmi place prin faptul că nu-şi înfrumuseţează poezia, este o poezie directă, o poezie care arată un dramatism al ideilor, cultivă un fel de nuditate a ideilor.

Odată am fost la o întâlnire cu poliţiştii dintr-un judeţ, la o Casă de Cultură şi unul dintre ei m-a întrebat ce cred despre faptul că poeţii au renunţat la rimă şi ritm. M-am gândit cum să mă fac înţeles de ei, pentru că erau foarte hotărâţi că s-a făcut o greşeală prin renunţarea la rimă şi ritm. Le-am spus: „dacă aveţi în faţă o femeie frumoasă, cum preferaţi să apară în faţa dvs? Cu veşminte bogate, cu podoabe, ca poezia cu rimă şi ritm, sau să apară goală, ca poezia fără vers? Şi toţi au zis: goală, goală, goală! Şi de atunci au devenit adepţi înfocaţi ai poeziei fără rimă şi ritm.

Îmi place stilul acesta bărbătesc, tranşant al poeziei lui Vasile Dan, concizia ei. Mai voiam să spun că Vasile Dan este şi un personaj. L-am cunoscut în două împrejurări. Prima dată la Arad, când m-a condus şi mi-a arătat oraşul şi mi-a mers la suflet competenţa lui în descrierea locurilor din Arad, mă simţeam ca Veronica Micle condusă de Eminescu prin Viena. A doua calitate a lui este că e un spirit european. Asta am descoperit în China când am fost cu un grup de scriitori şi mergeam cu un microbuz şi... pe marginea drumului erau stive cu pepeni şi cu alte fructe exotice. Eu ceream să oprim ca să îmi cumpăr şi eu un pepene. Şeful grupului şi preşedintele USR de atunci, Eugen Uricariu, zicea nu, să nu abuzăm de politeţea lui Merişor. Atunci am invocat drepturile omului zicând «vă rog să opriţi», La care Vasile Dan zice «gata, dacă a invocat drepturile omului, obligatoriu oprim!» Pentru că este adeptul convins al drepturilor omului cu un spirit democratic desăvârşit.

Bun! Cred în poezia lui şi îl preţuiesc foarte mult şi ca om.”

Nicolae Manolesccu

„Vreau să-l liniştesc pe Liviu Ioan Stoiciu, apropo de şaizecişti şi optzecişti. Şaptezecişti eu nu ştiu câţi sunt, în fine, n-am auzit. În momentul de faţă este un schimb de mingi între generaţii. Optzeciştii, îi aveţi aicea pe primii doi debutanţi din generaţia '80: Gabriel Chifu şi Vasile Dan, la sfârşitul anilor '70. Deci, doi optzecişti care acuma au în jur de 60 de ani, deci sunt şaizecişti. Iar cei din faţă care sunt şaizecişti, dar au 80 de ani mâine-poimâine, deci sunt optzecişti. Schimbul de generaţii e asigurat aşa că nu mai are acuma importanţă mare când te-ai născut şi cum ai scris.

Poezia lui Vasile Dan aparţine, prin toate antenele ei, aş spune, îndreptate către realitate de această poezie de după război să spunem, pe care mulţi au numit-o neomodernă. Mircea Cărtărescu a găsit şi el, deci nu post-modernă, neo-modernă. Numai că fiind o generaţie un pic după generaţia lui Nichita Stănescu, a lui Sorescu. Ca şi Gabriel Chifu n-au rămas neapărat la prima formulă a acestei poezii şaizeciste, aceea pe care o găsim în anii '60 în special la Nichita, la Cezar Baltag, un pic mai târziu la Blandiana, la Ileana Mălăncioiu. Aici ar fi fost un exemplu de ce e supărată Ileana Mălăncioiu pe Blandiana, pentru că ea scrie numai poezie iar Blandiana mai face şi alte treburi şi pe urmă Ileana se întreabă de ce-i mai cunoscută Blandiana decât ea. Apropo de iraţionalitatea realităţii în poezie, i-am spus d-lui primar că mă tem că în momentul de faţă realitatea e şi mai iraţională pentru primari decât pentru poeţi. Asta ne spunea şi L. I. Stoiciu despre iraţionalitate.

Deci, poezia lui Vasile Dan, care este unul din poeţii – şi aici trebuie să-l dau din nou exemplu pe Gabriel Chifu, nu pentru că e aici în faţa mea ci pentru că e adevărat – care a evoluat. Noi avem acest obicei, să zicem bacovian, de a merge ca racul în poezie. Bacovia genial în primul volum, mai puţin genial în următoarele. Aici opinia critică şi istorică este unanimă, minus o unanimitate ştirbită de Ion Bogdan Lefter care susţine contrariul. «La sfârşit când s-au împlinit toate profeţiile politice sunt fericit». Nu sună atât a Bacovia cât sună a Agata Bacovia. Da, s-a mai amestecat cerneala nevestei cu cerneala poetului.

Vasile Dan este un poet care a evoluat, în primul rând printr-o tot mai mare subtilitate a versului lui. Nu vorbesc de trăiri, eu nu cred că poezia se face prin sentimente. Se face din cu totul alte idei. Cu sentimente se pot face ceea ce noi românii ştim sub numele de romanţe. Sunt sentimente false, pentru că nu vă închipuiţi că romanţele sunt sincere. În pofida ideii lui Călinescu că romanţa-i sinceră şi că sinceritatea dăunează, cauzează. Nu. Romanţele sunt false, sentimente false, trişează sentimental. Convingerea mea e că poezia se face, aşa cum o fac şi Vasile Dan şi Gabriel Chifu, cu toate organele corpului, mai puţin cu inima. Dacă ai băgat inima-n joc începe să vibreze. Poezia începe să vibreze ca o muzică proastă, adică nu se poate face. Poezia lui Vasile Dan a câştigat foarte mult în subtilitate, şi dacă vreţi, ea nu mai este neomodernistă în sensul că nu e câtuşi de puţin încuiată, nu e câtuşi de puţin pusă sub tot felul de lacăte, aşa cum ne-am obişnuit noi în tradiţia critică să vorbim despre poeţii modernişti. Nu, e o poezie limpede. Ea spune de-a dreptul, sunt sceptic. Foarte frumoase citate a dat, a găsit, Liviu Ioan Stoiciu. El spune de-a dreptul ce se-ntâmplă. Ei, aici este, cum să spun eu, vâna post-modernă, putem să-i zicem oricum vreţi, din poezie. Vâna care face din Vasile Dan un poet optzecist la 60 de ani. Asta e, ce să facem!

Deci asta este cu poezia. Vasile Dan este la ora actuală unul dintre poeţii de care trebuie să se ţină seama, fără nicio discuţie. Şi nu întâmplător a început să puşte premiile pe unde apucă, şi el ca şi alţii. Acuma vine cu noi la Bucureşti să mai ia un premiu. Asta e. Nu trebuia să spun, era secret, dar altfel cum veneai la Bucureşti numai aşa? Da, nu veneai că eşti ocupat. Aradul e departe.”

ARCA,
Revista de cultură a anului 2016

Luni, 29 mai 2017, în sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti a avut loc festivitatea acordării premiilor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul editorial 2016. Ca în fiecare an, în acest context, se acordă şi premiul ARIEL pentru „Revista anului” . Acesta l-a câştigat revista ARCA.

La primirea premiului, Vasile Dan, redactor-şef fondator al revistei, a spus: „Revista de cultură «Arca» apare neîntrerupt de peste 27 de ani. Am fondat-o în ultimele zile ale lunii decembrie 1989 şi în primele ale lunii ianuarie 1990. Era un timp în care publicaţiile noi, inclusiv cele literare, apăreau precum ciupercile după ploaie. Aşa şi dispăreau. Revista «Arca» este o supravieţuitoare. Atunci şi acum. Cred că numai numele ei a salvat-o. «Arca» a încercat să-şi câştige în timp o personalitate publicistică distinctă. Acest premiu îmi dă speranţa că a reuşit”.