CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

Şi plouă, şi plouă, şi plouă în continuare... *

Când se întâmplă să am în faţă o carte a cuiva pe care-1 cunosc şi îmi place ceea ce citesc, am impresia că aud vocea autorului. Când am citit Punct şi de la capăt, nu am trăit această senzaţie. Acum, având în faţă romanul Ploaia de trei sute de zile, parcă însuşi Chifu îmi rosteşte cuvintele cărţii. Semn bun!

În prestaţia lui Chifu, tendinţa de a rupe textul „clasic” prin mijloace diferite de gestionare a materialului narativ este mereu prezentă, fie că-i vorba despre inversarea timpurilor, ori perceperea prezentului prin prisma unor personaje diferite, ori introducerea fantasticului în mijlocul epicului celui mai prozaic etc. Da, Chifu este un scriitor modern, cu lecturi bine asimilate. Aceasta îi permite cititorului să se simtă „acasă”, să poată face legături cu cele deja citite şi cu cele tocmai trăite, să se regăsească. Căci romanul Ploaia de trei sute de zile este un roman despre acum.

Îmi permit o mică paranteză: tot ceea ce facem conştient este pentru a obţine satisfacţie, or satisfacţia în lumea descrisă de Chifu, în lumea trăită aici de către noi, este foarte greu de găsit. Satisfacţia, la rândul ei, poate oferi bucurie sau fericire. Bucuria este ceea ce se poate verbaliza: „Mă bucur pentru că...”. Fericirea nu se poate pune în cuvinte concrete, ea focalizându-se în clipa fără trecut şi fără viitor. Iar dacă în lumea descrisă de Chifu, în lumea trăită de noi, bucuria este atât de greu de găsit, unii parcurg resemnaţi atmosfera apăsătoare a ploii, încearcă să-şi ducă viaţa după tiparele obişnuite, caută bucuria în ceea îi îndeamnă vechile tabieturi, în vreme ce alţii, mai ales tinerii, lipsiţi de experienţa dependenţei de acele tabieturi, tânjesc cu obstinaţie tocmai la ceea ce degeaba încearcă să pună în cuvinte, la sex, la drog, la vagi fantasme, la un zen, aşa cum îl înţeleg ei. La fericire.

Mulţumindu-se cu bucuria mai uşor de accesat, adulţii îşi continuă viaţa sub picătura chinezească a unei ploi ce terorizează doar ţara aceasta, obişnuindu-se cu apa ce nu conteneşte să cadă, fiind pe punctul de a o accepta ca pe un destin implacabil, ca pe orice altă circumstanţă în care le este dat să-şi ducă viaţa. O viaţă ipocrită, plină de compromisuri, cu ierarhii aberante, cu necinstea în floare. Totul într-o ţară numită Caramia, o ţară cu capitala în oraşul Z. (De ce „Caramia”, într-un spaţiu unde celelalte toponime sunt păstrate ca pe hărţile noastre tradiţionale? De ce sunt numiţi Bucureştii doar „Z”? Pentru că, în pofida tuturor gravelor neajunsuri cu care se confruntă cetăţenii acestei ţări, România rămâne „cară mia”, draga mea, iar capitala, „Z”, ultima literă, „ultimul oraş de pe lume”, rămâne totuşi şi el, oraşul „Z”, capitala mea.) Această contradicţie în sentimente este, cred, marele câştig al cărţii: personajele au trăiri umane, complexe, de multe ori opuse, unele sunt conştiente de acest lucru, aşa cum este Mihail Cristea, personajul cel mai autentic, cel care trăieşte în umbra idolului său, savantul Iacob Grima, pe care-1 venerează şi în acelaşi timp îl şi urăşte. Şi celelalte personaje mature sunt nesigure în trăiri, chiar şi celebrul Iacob Grima, savantul histrion, şi arhitectul Ştefan Orban, conştient că drumul pe care merge îi distruge vocaţia. Ei, aceşti oameni care s-au format înainte de fatidicul ‘89 şi şi-au pierdut treptat speranţele, se pomenesc în cu totul altă lume decât cea aşteptată: „Nu pot să mai ascult: limbă de lemn de sus până jos! Şi gândire, ioc. Am ajuns să promitem nimicul, să celebrăm eşecul, să ne lăudăm cu neantul. În realitate, situaţia este catastrofală, să ne păzească Dumnezeu de un cutremur, e singura variantă convenabilă pe care o avem! (...) Lipsa unor avize, licitaţii contestate, lipsa banilor, procese peste procese, ilegalităţi, câte şi mai câte, o epopee tristă, tară final, epopeea eşecului colectiv şi a neputinţei noastre absolute.” (pp. 268-9). Iacob Grima însuşi îşi mai găseşte bucuriile doar în amintiri: modul cum este descrisă această regăsire ca menţinere în viaţă este remarcabil.

În schimb, tinerii, în special, neavând răbdare să ajungă la clipa singură, cea aducătoare de fericire, cea care vine sau nu vine, nu o caută în contemplarea divină, ci o cheamă prin sex sau prin droguri. Alice: „(Drogurile) sunt un vehicul la mâna noastră pentru a trece pragul acestei realităţi sumbre, ca să suspendăm timpul, să intrăm în imponderabilitate, spre zonele zen, unde nu pătrund decât cei tari, cei-adevăraţi” (p.220.) Mai ales că, sub imperiul nemilos al ploii, sub exasperantul plafon jos de nori, trăind într- o lume cu tot mai puţin soare, cu tot mai puţină lumină, traiul îşi pierde orice coerenţă, asemenea vieţii Alicei, a unei „ţipe precoce, care-şi caută locul într-o lume de doi bani unde, dacă eşti cinstit cu tine, n-ai cum să-ţi găseşti locul, fiindcă nu există” (p. 222). Pentru Alice – asemenea unui segment tot mai mare de tineri din familia unor Holden Calfieid al lui Salinger sau Albert Radiţki al lui Alui Gheorghe – singurele soluţii par să fie căutarea neantului, deciziile extreme.

Nici refugiul în construcţii intelectuale nu ajută la ieşirea de sub imperiul ploii terorizante: preocuparea de o viaţă a perechii Iacob Grima/Mihail Cristea nu reprezintă decât un refugiu iluzoriu. Nici chiar smerenia nu-1 poate reţine pe Cristea să nu revină la aceeaşi lucrare înalt ipotetică. “Ştiinţa poate să încerce un răspuns la întrebarea cum!, iar religia răspunde la întrebarea cine?...” (p. 247), doar că nu, niciuna dintre aceste interogaţii existenţiale nu ajută concret la ieşirea din marasm şi rămân doar explicaţii, explicaţii ipotetice. Şi nici autoflagelarea veşnică, atât de caracteristică spiritului caramienilor, nu ajută.

Remarcabil constructor de situaţii şi de personaje, în acest roman Gabriel Chifu se dovedeşte un povestitor apt de a face cititorul să se regăsească în viaţa pe care o trăieşte zi de zi în România de azi, o Românie ce-1 dezamăgeşte cumplit, însă de care este legat cu prea multe fire pentru a se putea rupe cu totul de ea. O Românie unde ierarhiile sunt aberante, unde faptele barbare sunt trecute cu vederea, unde cel ce vrea să schimbe lucrurile este linşat mediatic, unde nu ajunge nici retragerea într-o mănăstire, nici în trecut, nici într-un univers personal oricât de sofisticat, undeva la capătul Caramiei, nici izolarea prin sex ori prin droguri, nici fiasco-ul unor emigrări disperate, nici teoriile anarhiste cu scopul de a se lua totul de la capăt, nici măcar crima: sumbra ploaie domină totul, de sumbra ploaie nu pare să poată scăpa nimeni, chiar dacă vreme de trei sute de zile oamenii se încăpăţânează să-şi mai găsească rostul cotidian. Chiar dacă în această carte ploaia de trei sute de zile nu este decât un simbol în construcţia romanului, Gabriel Chifu se foloseşte nu de butaforie, ci de material autentic, de multe personaje cunoscute, unele chiar cu numele reale, oameni ştiuţi deveniţi personaje, noi înşine devenind personaje cu temerile, cu soluţiile noastre iluzorii, cu speranţele încă vii şi cu speranţele frânte, capabili să râdem şi să plângem.

„Să ne păzească Dumnezeu de un cutremur, e singura variantă convenabilă pe care o avem!” şi n-a venit cutremurul, dar au venit talazurile de neoprit. E aceasta „singura variantă convenabilă pe care o avem”?

Şi plouă în continuare.

* Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, Cartea Românească, 2017.