CRONICA LITERARĂ

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

Un program al perseverenţei*

Zbor deasupra lucrurilor mărunte

Reeditarea Operei poetice (2016) a Elenei Ştefoi ne prilejuieşte o lectură retrospectivă a ritualului liric pe care îl oficiază poeta. Ea a fost remarcată încă de la volumul de debut (Linia de plutire, 1983) de către Nicolae Manolescu pentru faptul că ia distanţă faţă de poezia generaţiei sale şi o tratează polemic; apoi, pentru că nu ezită să atace, ca şi Mariana Marin, partitura politică. O atitudine de mare curaj în epocă... (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1325). Întreaga existenţă a poeticului depinde de această revoltă umilă, de această sfidare a esteticii. Reţeaua verbelor auditive reflectă o preocupare insistentă pentru ceea ce poeta numeşte „şuieratul mângîietor/ al limbii înveninate”: ast fel, gura scrâşneşte, pildele şi psalmii vuiesc, sinonimele şi propoziţiile sfârâie alcătuind o sintaxă stângace, osândită, reflex al unei culpabilităţi trecute:

„Şi judecaţi-mă, hai, judecaţi-mă/ dacă gu­ra mea nu vrea încă,/ nu poate, desigur, în voia sorţii să lase/ împovărat şi povară, şi scrîşneşte, scrîşneşte/ pînă ţîşnesc pe hîrtie/ multe, prea multe pîraie înfuriate”.

În sonurile discordante ale acestei poezii se amestecă goarna, toba şi tumultul de clopote. Acestea, ca şi „straturile pestriţe” sau „încremenirea tărcată”, alcătuiesc coordonatele unei poetici a resemnării, a stihurilor pestriţe şi a florilor de mucigai, „a acelui eşec fără seamăn”. Atmosfera şi spaţiul fac să transpară un mister, al „semnului din urmă”. Lumea e fără vreun capăt, poeta alunecă în mijlocul nebuniei, tot ea are presimţirea coliziunii fatale, după cum „personajul întortocheat”, o dedublare a poetei, are presimţirea morţii. Biografia abia ghicită a poetei („viaţa smintită şi demnă, taină şi oase/ între dinţii atît de corecţi ai eşecului”) lasă să se întrevadă o viziune sumbră asupra lumii, reprezentată printr-„o cifră învîrtejită între ospiciu şi abator”. Ideogramele acestei viziuni reclamă, după cum se vede, bolboroseala pythică, limbajul ce mijloceşte ritualul de recuperare al „întregii poveşti”, al schiţelor şi povestirilor surprinse în toată goliciunea lor de gradul zero. Se simte în discursul poetic al acelor ani cenuşii presiunea cenzurii şi a autocenzurii:

„Şi chiar acum, pe nepregătite,/ spovedania mieunată nici un rost nu mai are:/ chiar când încep să vorbesc,/ chiar când articulez două sunete/ se desfăşoară din vălătuc, înapoi şi-nainte,/ timpul cel fără scăpare, mirişte care arde cu vâlvătăi./ Să mă-nalţ, să nu-ntorc măcar capul,/ să m-afund în verdeaţa imaginară,/ în răcoarea acelui exil, acolo de unde/ nici lumea pe dos nu se vede,/ nici durerile ei? să mă pierd/ după un colnic mătăsos/ chiar dacă primul meu ţipăt/ va cădea în şanţul îngust/ dintre două ale izbăvirii tărâmuri?/ Cum să mă-nalţ cu-această lespede/ ce mi s-a lipit pe spinare/ şi-n care cuib şi-a făcut/ ultimul zâmbet al mamei?/ Şi judecaţi-mă, hai, judecaţi-mă/ dacă gura mea nu vrea încă,/ nu poate, desigur, în voia sorţii să lase/ împovărat şi povară, şi scrâşneşte, scrâşneşte/ până ţâşnesc pe hârtie/ multe, prea multele pâraie înfuriate.” (Soluţie zilnică) Coincidenţa face ca, de la un volum la altul, să apară, cu o exactitate greu de presupus, semnele „repetiţiei zilnice” şi, o dată cu ele, atitudinea fundamentală a poetei între două momente de criză a creaţiei. Ca într-un calendar al scrisului interior.

Schiţe şi povestiri nude

În poemul Victorie luni dimineaţa (din volumul Schiţe şi povestiri, 1989), poeta îşi asumă umilinţa participării la derizoriu şi ignoranţa întregului: „Nimeni n-o să ştie nimic”. Existenţa, alcătuită din „spasme şi plecăciuni” poate fi semnul unei boli învinse. Edificiul poeziei se înalţă din această sinceritate, smerenie şi revoltă pe care poeta le-a pus la temelie, „în profunzimea mîloasă dintre gîndul curat/ şi ceea ce-a reuşit să rămînă/ după trecerea vremii”, cum ne spune poeta în poemul Începutul de săptămână din volumul Cîteva amănunte, 1990. Tot aici, existenţa e percepută ca o traiectorie a unei „îndelung amînate victorii”. Arma acestei victorii à la Pyrrhus este andreaua, „fosta unealtă a binelui” – actualmente elementul ordonator al scriiturii – stylus şi scalpel. Este punctul în care poezia chirurgicală şi suferindă a Elenei Ştefoi se apropie de poemele albe ale Angelei Marinescu. Într-un sens mai restrâns, nimicurile amăgitoare (difficiles nugae ale lui Martial) devin nimicul existenţial pe care poeta îl percepe prin câteva amănunte esenţiale ale textului. Spre deosebire de poezia structurilor nopţii, a subteranului Var şi a infernurilor artificiale, pentru Elena Ştefoi rea­litatea nu e un drog, ea nu conţine, cum spune poeta, „nimic halucinatoriu”. Alunecuşul care se umple de sânge, lumina cu apucături de rozătoare, regretul vieţii pe care ar fi putut s-o trăiască, disproporţiile, şubrezenia ticluită, sintaxa care îşi roade cătuşele, sunt câteva imagini semnificative de care poeta se agaţă „ca de tubul cu oxigen” pentru a putea ieşi din universul sufocant. Cu toate că sufletul ei a participat cândva la pactul cu diavolul, hăul şi întunericul se însufleţesc de la sine; chiar durerea e însoţită de „măreţia ei de pe urmă”, în timp ce „partea cea mai bună din mine/ fără rost scormonea, fără rost”. Memoria e un depozitar al existenţei fragmentate, trecutul comun conţine „bucăţi-bucăţele în smîrc/ din steaguri nimic altceva/ decît scame şi aţe (...) – petic rival, tîlc îngheţat,/ fitil îndărătnic.” Tot aici, „ca-ntr-un hambar/ foşgăiau gărgăriţe”. Din aceeaşi memorie răzbat alte imagini în fărâme sau diminuate ale copilăriei: „ghemotocul hapsîn al poveştii/ trestii şi rogoz, metereze şi cioburi”, roţile unei jucării, păpuşa de cârpe. O observaţie specială ar merita, în contrast cu foiala şi răvăşeala simbolică din creier, reprezentările ochiului şi glasului, care – ne spune poeta – „îmi cad între două pietre de moară”. Ochii ei fixează ochii fiarei, surprind rostogolirea lumii, dar pot îngheţa vârtejul sau înţepeni sensurile. În dosul acestor imagini, „un şir de euri se tot bulucesc/ zgîlţîind prin vremi clopotul bietei parabole”.

Forţarea barierelor limbajului, a gramaticii, face parte dintr-un program „diabolic” prin perseverenţa lui, de provocare a muţeniei („ideal-duşmănoasă”) şi răului, în registru infernal: într-un poem, semnul din urmă e comparat cu Belzebut, într-altul, lucrurile scârţâie, iar firul de mătrăgună e scăpat „în cazanul cu smoală”, în timp ce „miezul inutil se revoltă” şi „aşteaptă să-i crească incisivi şi canini”.

Chiar şi după ruptura istorică şi biografică provocată de momentul 89, poezia rămâne pe linia de plutire oarbă şi austeră a sobrietăţii şi crispării delicat feminine, căutându-şi ascendenţa în condiţia de `metec oarecare`, un amestec de sânge şi trăire metafizică ce-şi găseşte expresia în poemul Autobiografie din volumul Alinierea la start (1996). E o încercare de revenire la poezie după şocul schimbării şi al căutărilor, după lansarea poetei în cariera diplomatică. Revoltă şi cruzime, nemulţumire şi sarcasm sunt atitudinile remarcate de critică, aproape în cor, într-un moment de criză profundă a culturii şi de epuizare a resurselor căutării. Nevoia de identificare, cum se observă în poemul Femininul între masculin şi neutru nu e doar tortura de a răspunde „mesajelor speciei”, cât evaziunea în subconştient, cu o notă de autoironie:

„(o, Doamne, împarte psihologia mea feminină/ în două hălci la fel de gustoase/ una de care să râd doar eu însămi/ ştiind cum va prinde în sfârşit mucegai/ într-o raniţă viu colorată/ lângă un stâlp pe drumul Damascului/ cealaltă pe care s-o ridice în slăvi/ la parastase cocktailuri mese rotunde/ unchi şi nepoţi/ şefi misogini/ europenii mei prieteni/ marcaţi de eşecuri familiale/ de înclinaţii contra naturii)/ (pe ecran Ofelia aruncă hârdăul/ în care vomase coa­na Chiriţa/ cu peruca Mariei Magdalena/ şterge Cassandra tălpile iadului)”

Condiţia de metec, de antidiscipol, de femeie-soldat

Câteva titluri, alese pentru impactul lor asupra conştiinţei de „metec”, de „antidiscipol”, exprimă o artă poetică a crizei şi derizoriului: Cât egoism atâta literatură, Poem de tranziţie, Căderea în lume, La vânătoare de rămăşiţe, Circuitul compromisului în natură, Nimic decât amânare, Deznodământ de duzină, Criza de după sau poemul dedicat scriitoarei Carmen Francesca Banciu, întâlnită probabil la Berlin, Supravegheate raporturi cu moartea. Metoda simplei descrieri, expresivitatea cumplitelor amănunte, schiţarea realităţii sub masca scenariului absurd, notaţia insolită a întâmplărilor zilnice, reinventarea eului în orizontul terifiant al angoasei, sintaxa dezarticulată, „spovedania mieunată”, ţâşnirea pâraielor înfuriate pe hârtia albă şi scrâşnirea ver bului conduc discursul spre imaginea lumii pe dos, a prăbuşirii în gol şi a transfigurării obsesiilor. Poetica „indignatio”, cum o numeşte Al. Cistelecan în prefaţă, ascunde sub o înfăţişare ermetică, dramatismul şi fragilitatea existenţei, într-o nouă viziune. Am putea-o numi, cu propriile ei cuvinte, „o epopee iniţiatică” sau „arta de a vedea cu urechile”.

Aşa cum o spune şi prefaţatorul, ultimul volum al Operei poetice, Raport de etapă (2011) „e scris de o altă Elena Ştefoi”. Una refuzată, refulată şi neconsolată. Ciclurile se numesc Viaţa de după, De peste ocean, Ilustrate canadiene, De leac şi nu tocmai, şi La cheremul traducătorului şi conţin secvenţe autobiografice ale unui „nou început”, dublate de planul suferinţei pentru care poeta are o adevărată vocaţie.

„Nici viitorul nu mai e ca altădată”, rosteşte vocea interioară a fiinţei apăsată de angoasă. Poemul Cândva, în Vinerea Mare, deschide perspectiva cu o închidere: imaginea grotescă şi viscerală a avortului. Evocarea discretă şi sumbră a perechii, a dragostei eşuate îi provoacă noi crize, transformând-o într-o eroină tragică. De altfel întreaga poezie erotică a Elenei Ştefoi din Viaţa de după e un lung monolog modern al despărţirii şi eşecului. Ipostaza următoare e a unui „echilibru ratat”:

„aş fi vrut să fac din singurătatea mea un întreg/ dar mâna dreaptă e mai rece ca stânga/ ochiul drept e mai întunecat decât stângul/ şoldul drept mai acoperit de rugină/ deşi celălalt şold dansează cu tine şi-n somn/ tibia dreaptă e mai puţin ţanţoşă/ decât pe vremea când cu ea începeau mângâierile/ călcâiul drept e mai vulnerabil la toate cele/ chiar dacă stângul n-a uitat să fie sigur pe sine.” etc.

E, în acest poem, un transfer abisal al suferinţei „din ce în ce mai ruptă de lume/ din ce în ce mai împăcată cu sine”. Perspectiva sceptică a existenţei, „cu simţuri de preţ şi cu judecăţi de soldat” nu înclină spre melancolia neagră ci spre cerebrala femeie-soldat, „neînfricată, cu scutul şi sabia”. E femeia-soldat fără viaţă personală. De pe celălalt mal al oceanului ea are perspectiva „unei lungi confuzii istorice” şi îşi deapănă firul tragic de Penelopă neîmplinită. Evocarea unor scene comune, a unor întâlniri care nu aduc „nici noroc şi nici ghinion” încheie acest ciclu în aşteptarea unui nou început. Un re-început, desigur, iluzoriu, pentru experienţa lucidităţii şi lirismul elegiac, provocat de traume, al acestei poete.

Dublate de meditaţia asupra propriei poezii, poemele Elenei Ştefoi oferă un program al perseverenţei, insolit, tulburător, în peisajul atât de variat al liricii optzeciste. Dar şi în afara lui.

* Elena Ştefoi, Opera poetică, Prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, 2016