TEATRU

Alexandru Moraru

prozator, Timişoara

Voiajul inefabil
– Dramă în patru acte –

Personajele:

FILIP – profesor; ADELINA – asistentă medicală; STERIU – doctor; MARIANA – asistentă medicală; IONAŞCU – contabil; ALIN – artist plastic;
CARMEN – prietena pictorului; BURLĂ – cantautor; LETA – infirmieră; ASPAZIA – menajera profesorului Filip; UN MESAGER

ACTUL III

Un atelier de pictor. Rafturi cu pensule şi vopsele, şevaletul, un pat pliant, două scaune şi un taburet. Pe pereţi – tablouri finisate, iar la baza zidului, rezemate, alte lucrări aflate în diferite faze de execuţie.

Scena I

(Carmen, Alin)

(Bărbatul se apropie de şevalet şi, cu un gest brusc, trage husa de pe el. Apoi, croind o reverenţă largă, surâde enigmatic, răstimp în care femeia vine lângă el şi rămâne cu ochii pironiţi asupra picturii.)

ALIN (cu un accent de satisfacţie): Observ că te interesează. Chiar, ce părere ai?

CARMEN (ezitând): Ştiu eu... Pare ceva deosebit...

ALIN (incisiv): Nu „pare”, ci este. Am intitulat tabloul „Vânt solar”.

CARMEN: De ce?

ALIN: Fiindcă asta sugerează.

CARMEN: Prin cromatica atât de vie – galben-portocaliul acesta incendiar?

ALIN: Nu numai. Coloritul e doar o parte a ecuaţiei, importantă, e drept, dar nu decisivă.

CARMEN (pipăind pânza abrazivă): Ce tehnică ai folosit?

ALIN: A improvizaţiei.

CARMEN: Adică?

ALIN (zâmbind complice): Pe pânza acoperită în prealabil cu un strat de vopsea, am proiectat câţiva pumni de orez. Cam un kilogram. În urma impactului au rezultat aceste mini cratere ce insuflă ideea unei tectonici cizelate de vânt. În speţă, cel solar, care poate degaja o forţă modelatoare de neînchipuit. Prin urmare, melanjul dintre paletă şi protuberanţele inegale conferă o perspectivă nouă asupra întregului. Ceea ce înseamnă, în fond, reliefarea unui element cât se poate de material şi, totuşi, inaccesibil simţurilor noastre. Mai mult intuit decât consfinţit.

CARMEN: Şi crezi că ai reuşit să surprinzi fenomenul?

ALIN: Sincer... nu ştiu. Dar încerc. Îmi dau silinţa, fiindcă spre asta tind. Şi mai e încă ceva: sursa de inspiraţie.

CARMEN: Ce-i cu ea?

ALIN: Sunt convins că, în viitor, terenul de interes pentru creatori nu va mai fi atât cel tradiţional, pământean, ci spaţiul interplanetar, galactic. Numai de acolo vor ţâşni noul, insolitul, structurile bizare sau orice alte elemente menite a fi prinse şi redate în diferite forme de creaţie.

CARMEN (reprimându-şi un surâs): Înţeleg că artiştii au imaginaţie fecundă, însă tu mergi prea departe cu ea. Până vom ajunge să cunoaştem frumosul natural sau estetic extraterestru, îţi propun ceva mai prozaic, e-adevărat, dar mai apropiat de sistemul nostru lumesc. In...

ALIN (întrerupând-o): Din partea ta nu accept decât o singură propunere. Fără discuţii!

CARMEN (chicotind): Vai, ce dur eşti! Şi care ar fi ea?

ALIN: Să-mi pozezi nud. Tot mă duci cu zăhărelul, tot te fofilezi... (Pauză.) Am putea începe chiar acuma. Uite, sunt gata să renunţ până şi la misterele universului, pentru a te imortaliza într-un tablou. Căci, Carmenuş dragă, nimic nu e-n stare a egala taina încrustată în trupul femeii. Aşadar, dă-mi voie să descifrez măcar parţial enigma alcătuirii tale anatomice, care – de ce să nu recunosc? – mi-a provocat destule insomnii şi gânduri rebele.

CARMEN (râzând de-a binelea): Parşiv mic ce eşti! Te pricepi la linguşeli, nu glumă! Însă, dacă ai memoria scurtă, îţi reamintesc un lucru.

ALIN: Abia aştept...

CARMEN (roşind niţel): Păi, nu m-ai „descifrat” joia trecută? Şi încă fără „dicţionar”?

ALIN (cu o mină jucăuşă): Bon, aia a fost altceva. Acuma mă interesează sondajul exterior, armonia liniilor, suma proporţiilor... Pe scurt – arhitectura corporală în datul ei esenţial, acela de a emana viaţa şi de a încânta simţurile.

CARMEN (aşezându-se pe scaun): Invitaţia ta mă flatează. Însă eu vin cu o contra-ofertă.

ALIN: Ia s-aud!

CARMEN: Îţi sugerez un „armistiţiu”.

ALIN (mirat): De ce?!

CARMEN: În principiu sunt de acord. Dar nu astăzi. Nu-s pregătită.

ALIN (încălecând taburetul): Hai, nu te mai copilări! Doar nu te ruşinezi de mine!?

CARMEN (retractilă): Nu-i vorba de asta. Ştii că îmi plac lucrurile bine făcute. Graba şi improvizaţia nu se numără printre preferatele mele. Aşa că nu mai insista.

ALIN (pe ton de regret): Mă rog, cum vrei. Numai să fiu şi eu în formă. Să am starea necesară pentru asemenea încercări.

CARMEN: Calmează-te. Ce, au intrat zilele în sac?

ALIN: Nu, dar... În fine, rămâne pe altă dată.

CARMEN (zâmbindu-i galeş): Vezi, acuşica eşti rezonabil. Recunosc în tine partenerul simpatic şi altruist, pe care mă pot bizui.

ALIN (aplecându-se spre ea şi furându-i un sărut): Mai mult: omul gata de sacrificiu în numele tău. Acuma, sincer, las la o parte dădăceala ta fină, nevinovata-ţi îndărătnicie, autoritarismul tău graţios şi vocalizele strălucite în regim recurent. Precum constatăm, frumoase şi generoase însuşiri, care te fac atât de plăcută şi de preţioasă în ochii mei. Gra...

CARMEN (astupându-i gura cu palma): Mai taci o dată! Ironia ta, întârziatule, deşi se vrea acidă, nu mă atinge. Şi nu se-ntâmplă aşa, fiindcă, dincolo de causticitatea ei, depistez un element încurajator.

ALIN (curios): Care?

CARMEN: Faptul că nu eşti atât de dur pe cât te dai. Şi că, în fond, totul nu-i decât o mască pentru a-ţi ascunde vulnerabilităţile derivând din conformaţia, din statutul tău de artist. N-am dreptate?

ALIN: Parţial.

CARMEN (privindu-l intens): Ei bine, tocmai micile tale imperfecţiuni mă determină să te accept necondiţionat.

ALIN (trăgând taburetul mai aproape de ea şi luând-o de talie): Uite, dom'le, cine ţine la mine! Tot Carmenuş! Bravo, fiinţă celestă! (După o pauză.) Dacă tot suntem la capitolul „mărturisiri”, îţi fac şi eu o confesiune. De când te cunosc, pictez mai spornic, iar calitatea produselor a crescut.

CARMEN: O dovedesc cronicile favorabile.

ALIN: Mda... Mă găsesc într-o perioadă fastă, întrucât am o muză la care, habar n-am de ce, ţin foarte mult!

CARMEN (mimând supărarea): Cum?... Doar „ţii” la mine?! Numai atât?

ALIN: Pardon! În accepţiunea mea, a ţine mult la cineva înseamnă a iubi.

CARMEN (aranjându-şi o şuviţă): Vreau paritate absolută. Şi claritate în exprimare. În discuţia de faţă limbajul aluziv nu-şi are rostul.

ALIN: De acord. De aceea, pe deplin conştient şi nesilit de nimeni, declar: o accept pe „nesuferita” de Carmen, care m-a vrăjit iremediabil!

CARMEN (chicotind): Făţarnicule! Tot ai strecurat un ghimpe!

ALIN (râzând la rându-i): Pentru alungarea monotoniei. Apropo: te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar exista numai unanimităţi?

CARMEN: Presupun că ne-ar invada plictiseala.

ALIN: Cam aşa. Consensul generalizat poate fi la fel de nociv ca anarhia. Soluţia? Buna rânduială, echilibrul.

CARMEN: Fiindcă ai amintit de rânduială... Şi aici, la tine, trebuie niţică ordine. Data viitoare, când vin, îţi fac curat. Ştiu că nu-ţi place să-ţi deranjez lucrurile, dar nu poţi sta la infinit în harababura asta. Şi în miasma grea, de lacuri, adezivi, vopsele...

ALIN: Te supără?

CARMEN: E înecăcioasă. Cred că am şi ameţit un pic.

ALIN: Nicio problemă, se rezolvă. (Părăseşte taburetul şi deschide partea de sus a ferestrei, după care se aşază din nou şi ia în palmă mâna femeii.) Gata, s-a aranjat. Eu, unul, sunt obişnuit cu „aromele” astea: acetonă, terebentină, alcool, benzină... Am nevoie de ele pentru diferite operaţiuni: degresare, spălare, lăcuire...

CARMEN: Tot tacâmul.

ALIN: Mda... (Se înclină către ea şi, aplecând-o uşor spre el, o sărută scurt şi repetat.) Na, te-am recompensat pentru senzaţia de asfixie de adineauri. Pupatul e dezinfectant şi antitoxic, cu efect garantat. Ce părere ai?

CARMEN (sărutându-l la rându-i): Dar al meu cum e?

ALIN (poetizând): Ca boarea mătăsoasă în deşertul calcinat de văpaie... Ba nu: ca roua distilând nectarul nopţii în revărsatul zorilor. Asta e! Ce zici, te-am uimit?

CARMEN (amuzată): Total. Cu puţină străduinţă, cred că ai fi în stare să scrii şi versuri.

ALIN (scuturând din cap): Nu, n-am stofă de poet. Nu că nu mi-ar conveni, însă chemarea mea e una: artele plastice. Încă de puşti m-a fascinat desenul. Cum prindeam hârtie şi creion – valea!, la „pictat”. Încoace, când am mai crescut, nimeni din familie n-a scăpat nezugrăvit. Le-am croit portrete tuturor şi se mirau de iscusinţa mea. Mai ales mama, care mă lăuda şi mă încuraja mereu. Tata nu găsea că e mare brânză de harul meu, ba, uneori, mă şi critica.

CARMEN (curioasă): În ce sens?

ALIN: Îmi reproşa că hoinăresc prea mult pe dealuri, în loc să stau pe-acasă şi să ajut în gospodărie. Dacă mă gândesc bine, avea şi el dreptate. Numai că n-a ţinut cont de un fapt esenţial.

CARMEN: Anume?

ALIN: N-a luat în seamă impulsul tiranic, de neînvins, care mă ghida întruna spre natură. Acolo unde, cu şevaletul alături, încercam să surprind tainele firii în toată aureola lor. Asta a fost greşeala lui, până la un punct.

CARMEN: Şi mai departe?

ALIN (mascându-şi un căscat): Pe urmă, a realizat că pasiunea mea era irezistibilă şi, treptat, s-a dezumflat. Adică a renunţat la atitudinea aspră, de minimalizare, şi a adoptat o poziţie rezonabilă.

CARMEN (răsuflând uşurată): Bine că şi-a revenit. Într-un fel, ai avut noroc. De cele mai multe ori situaţiile de genul acesta nu se rezolvă în chip fericit.

ALIN: Ce vrei să spui?

CARMEN (didactic): Sunt cazuri când, din părinţi extravertiţi, cu abilităţi practice majore, apar copii introvertiţi, cu disponibilităţi artistice. Cu alte cuvinte – visători, intuitivi. Din cauza acestor diferenţe pregnante, vor exista întotdeauna animozităţi şi conflicte în cadrul familiei, întrucât nu prea se înţeleg unii pe alţii.

ALIN: Aici vizezi discrepanţa dintre subiect şi obiect.

CARMEN: Întocmai. Aplecarea spre interior, către om, ori atracţia acută spre exterior, către obiect. De regulă, cele două stări sunt complementare, dar e suficient un mic ascendent al uneia asupra celeilalte, pentru ca o anume latură să precumpănească. Şi, evident, să modeleze personalitatea individului.

ALIN (admirativ): Carmenuş, ai perorat ca la catedră! Chiar mă întreb: de ce n-ai ales psihologia?

CARMEN (îndepărtându-şi o scamă de pe tricou): Fiindcă n-am fost suficient de matură.

ALIN: Cum aşa?

CARMEN: N-am avut opţiuni clare. Am oscilat în preferinţe. Mi-ar fi convenit medicina, însă, la presiunea clanului, am optat pentru învăţământ.

ALIN: Hm... Ce să zic? Cred că ai fi ajuns un psiholog excelent. Din acela care vede prin tine, şi dincolo de tine, ca un izotop radioactiv.

CARMEN (râzând): Ei, nu exagera! Dar, vrând-nevrând, trebuie să recunoaştem complexitatea şi ineditul universului lăuntric uman.

ALIN: Fără îndoială. Aici, în zona asta, mai sunt încă unele chestiuni de lămurit. Cum ar fi, de pildă, geneza structurii artistice.

CARMEN: Ori a celei ştiinţifice...

ALIN: Exact. Ca să nu mai pomenesc de celelalte disponibilităţi ce ilustrează convingător potenţialul speciei. (După o pauză.) Place, nu place, ăştia suntem, Carmenuş dragă... Cu activ şi cu pasiv pe şnurul vieţii, care ne ispiteşte şi ne amăgeşte în egală măsură.

CARMEN (oftând): Cum se întâmplă, din păcate, şi cu prietenul nostru.

ALIN: Mda... Te referi la Filip. Nu-mi surâde cum arată. Deloc!

CARMEN: Nici mie. Hm... Nu vreau să cobesc, dar...

ALIN (precipitat): De ce te-ai oprit? Continuă!

CARMEN (clătinând din cap): Nu! Mai bine tac.

ALIN (decis): Bon. În cazul ăsta, îţi preiau ideea. Ai vrut să-ţi exprimi rezerva în privinţa recuperării camaradului nostru. Greşesc?

CARMEN (cu jumătate de glas): Nu... Ai intuit corect. Din punctul meu de vedere, şansele de supravieţuire sunt minime.

ALIN: Şi crezi că Filip nu ştie?

CARMEN: Ar fi culmea! N-ai văzut cât e de lucid? Ba, mai croieşte şi glume pe seama sănătăţii sale.

ALIN: Da. Umorul încă nu l-a părăsit în totalitate. În locul lui, nu ştiu dacă mi-ar mai arde de comicării.

CARMEN: Comicării secondate mereu de o ironie amară. Şi de comentarii pe măsură. Unele, tot mai ciudate.

ALIN: Cum ar fi, bunăoară, cele legate de inutilitatea existenţei.

CARMEN: Întocmai! Nu ţi se pare că dezvoltă un soi de atitudine jertfelnică?

ALIN: Posibil, pe măsură ce condiţia sa biologică se degradează. (Întinde braţul şi, cu un gest delicat, înlătură şuviţa căzută pe fruntea partenerei.) Regret ipostaza în care a ajuns, dar ce putem noi face? În afară de-al încuraja, nu-i oferim nimic. Doar un strop de speranţă, şi aia diluată, fiindcă sună prea fad şi convenţional în circumstanţele date.

CARMEN: Filip, însă, o acceptă şi se bucură de ea. Ori, cel puţin, aşa aş vrea să cred.

ALIN: Păi... are încotro? I-e totuna. Când eşti pe marginea prăpastiei, mai contează că are adâncimea cu câţiva metri în plus sau în minus? Hăul e acelaşi, iar prăbuşirea – aşişderea.

CARMEN (meditativ): Ştii ce mă surprinde cel mai abitir la el?

ALIN: Dacă-mi spui...

CARMEN: Degajă o anumită aureolă. De martir. Nu ţi se pare?

ALIN: Hm... În ciuda disconfortului fizic, e, totuşi, destul de temperat.

CARMEN: Presupun că s-a acomodat cu ideea. De aici şi aura aceasta a resemnării. (Părăseşte scaunul şi, apropiindu-se de fereastră, contemplă albastrul cerului vârstat de nori răzleţi.) Ce timp splendid! Pe o zi ca asta, e păcat să şi...

ALIN (intempestiv): Taci, nu cobi! Nu e momentul să anticipăm evoluţii contradictorii. Până una-alta, Filip e în viaţă şi merită tot sprijinul nostru.

CARMEN (uşor jenată): Scuze... N-aş vrea să mă înţelegi greşit... (Vine lângă Alin şi îşi reocupă locul pe scaun.) Normal că i se cuvine toată atenţia. De câte ori nu ne-a ajutat? (Pauză.) Te-ai putut bizui pe el?

ALIN: Oricând şi necondiţionat. Filip a fost un altruist... na, uite că vorbesc la trecut!

CARMEN: Puşchea pe limbă! Eu l-aş include în categoria idealiştilor intratabili. M-au uimit mereu forţa argumentaţiei şi puritatea sentimentelor sale. Mai ţii minte controversa aceea de la „Lebăda”?

ALIN (ţuguindu-şi buzele): Cum aş putea s-o uit? După repriza de polemică acerbă, exasperat la culme, maestrul Gavriliu i-a spus aproape tremurând: „Bine, omule, eşti nonconformist, sfidezi convenţionalul, absolutizezi raţiunea, negi supranaturalul... Şi faci toate astea senin şi calm, încât te întreb: tu n-ai nimic sfânt? Ceva la care să te raportezi cu deosebire? Nu înţeleg de unde atâta forţă? Ce te ţine?!” Cam aşa i-a zis Gavriliu, iar...

CARMEN (întrerupându-l): O clipă, te rog! Rememorez perfect replica lui Filip: „Ca orice om, am şi eu un reazem interior. Nu sunt croit din fier-beton sau din bazalt. „Şi care e acel reazem?”, l-a întrebat Gavriliu. „Conştiinţa curată”, i-a spus. „N-am păcate capitale. Dimineaţa, când mă scol şi mă uit în oglindă, nu roşesc”.

ALIN: Un răspuns antologic. Şi poţi să negi că n-are dreptate?

CARMEN: Cu certitudine, nu. Logica sa e impecabilă şi racordată necurmat la propria-i sensibilitate.

ALIN: Exact. El contrazice imaginea raţionalistului sec şi insensibil, prins definitiv în plasa judecăţii aride şi imun la stimulii pasiunii creative.

CARMEN: O asemenea catalogare e un stereotip răsuflat, menit a discredita oameni ca el.

ALIN: Într-adevăr. Un clişeu stors de orice semnificaţii atunci când suportul cultural solid face oficiile de „gazdă”. Or, ca intelectual rasat, Filip e greu de urnit din convingerile sale.

CARMEN: Ce „greu”? Imposibil! Nu te-ai convins de nenumărate ori?

ALIN (inspirând adânc): Ba da. Şi tocmai asta mă îngrijorează.

CARMEN: De ce?

ALIN: Am avut, zilele trecute, o discuţie cu el. Una nu excesiv polemică, dar, oricum, destul de aprinsă. Şi nu mi-a plăcut poziţia sa axată pe o idee bizară: „Demisia din viaţă”.

CARMEN (surprinsă): Demisia... din ce?!

ALIN: Din viaţă. Din existent.

CARMEN (afişând o mină nedumerită): Pare un gând năstruşnic, nu? Încă o extravaganţă ideatică marca „Filip”. Eu, una, cel puţin, sunt obişnuită cu formulările sale insolite, însă asta le întrece pe toate. Nu cred că a vorbit serios.

ALIN: Hm... N-aş fi atât de sigur. A pledat energic pentru... Dar, în fine, poate că ai dreptate. Dată fiind precaritatea sănătăţii sale, îi atribuim „prezumţia de nevinovăţie”.

CARMEN: De acord.

ALIN (măsurând-o intens): Putem specula oricât pe marginea afirmaţiilor sale, însă un fapt e cert: a nimerit într-o fundătură. Şi din care, sincer, habar n-am cum va ieşi.

CARMEN: Ce să...

ALIN (intempestiv): Stai! Rămâi aşa! Te rog să nu te mişti...! (Ia repede grafit şi hârtie şi începe să deseneze concentrat, cu gesturi scurte şi dese.) Aşa, perfect. Te-am prins dintr-un unghi deosebit şi nu vreau să-l ratez. Ţi-am mai spus că ai un facies caleidoscopic, care se modifică din perspectiva contemplării. Acuma, de exemplu, captez o nuanţă nouă – ceva aparte în „topometria” obrajilor. Aşa, foarte bine... Înaintăm rapid.

CARMEN (schiţând un surâs): Eşti în...

ALIN (absorbit): Pssst!... Nu comenta! Şi nu zâmbi! Strici linia feţei... simetria trăsăturilor... Niţică răbdare şi termin. (Trasează noi dungi şi cercuri, privind ba la coala albă dinaintea sa, ba la chipul destins şi expresiv al modelului.) Mda... Se încheagă... Se adună... Exact cum prevăzusem. Mă ajută şi lumina, care, azi e mai generoasă ca oricând. (Pauză.) Iar tu, dacă nu eşti cuminte şi te fâţâi, îmi sabotezi nobila strădanie de a-ţi face un portret memorabil... (Lucrează în continuare cu acelaşi aplomb, până isprăveşte desenul şi, satisfăcut, i-l întinde.)

CARMEN (exclamând): Asta sunt eu?!... Chiar aşa arăt?!

ALIN: De ce te miri? Mai e cineva în atelier? Sigur că eşti tu.

CARMEN (derutată): Sincer... credeam că-s mai urâtă...

ALIN (pocnindu-şi palmele): Ha, ha! Tu şi urâtă! În privinţa modestiei, te potriveşti cu Filip. Doar el mai are o părere atât de proastă despre sine. Sper că nu v-aţi molipsit reciproc.

CARMEN (insinuant): Mai ştii... Afectele sunt contagioase, mai ales când le emană un furnizor rasat. (Se ridică de pe scaun şi, venind în spatele lui, îi răvăşeşte chica, după care i se aşază pe genunchi şi-l sărută.)

ALIN (luat pe nepregătite): Asta ce vrea să fie?!

CARMEN (emoţionată): Răsplata pentru gestul tău. Apreciez faptul că mă vezi mai frumoasă decât sunt în realitate.

ALIN (relativ încurcat): Ştii... e o zicală din bătrâni. Şi care sună cam aşa: nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie.

CARMEN (ameninţându-l cu degetul): Aha, te-am prins cu minciunica...! Cu alte cuvinte, pot fi şi muma-pădurii, dar dacă tu mă placi, e în regulă.

ALIN (amuzat): Cosânzeana mea, zână nepereche!... (O sărută la rându-i îndelung, pătimaş, atins subit de fiorul posesiei acute, strivitoare.)

CARMEN (îmbujorată): Uf, mă sufoci! Pupăciosule!

ALIN (încordat): Iar tu mă provoci! (Continuă să o sărute şi mai pasional, ţinând-o în braţe ca pe-o avuţie vie, caldă, de-o valoare inestimabilă.)

CARMEN (mascându-şi cu palma decolteul): Gata!... Fii cuminte...! Trebuie să plec şi...

ALIN (înfierbântat): Nu pleci nicăieri!... Rămâi aici, cu mine...

CARMEN (oftând): Hai, nu fi copil... O lăsăm pe altă dată.

ALIN (tot mai încins): Nu! Vreau acuma!

CARMEN (ridicându-se brusc de pe genunchii lui): Nu, nu pot! Astăzi, aici şi acuma, nu pot! Fă un efort şi pricepe.

ALIN (decepţionat): Tu chiar te duci! Fie! Nu-mi convine atitudinea ta, dar îţi respect voinţa. (Contrariat, croieşte un şir de paşi prin spaţiul atelierului, cu o mină neutră şi rece. Periplul îi este întrerupt de semnalul telefonului, pe care îl ia de pe poliţă şi ascultă preocupat câteva clipe.)

CARMEN (curioasă): Cine a fost?

ALIN (ricanând): O admiratoare mai apropiată şi mai flexibilă ca tine.

CARMEN (pufnind în râs): Zău? Nu mai spune! Transmite-i omagiile mele şi îndemnul de-a te vizita mai des. Iar acuma, serios: cine a telefonat?

ALIN: Baş te interesează?

CARMEN: Evident. Mă preocupă tot ce are tangenţă cu persoana ta. Ştiu că te-am supărat, dar o să-ţi treacă.

ALIN (ocolindu-i privirea): M-a sunat Burlă. E în preajmă şi se abate pe la subsemnatul.

CARMEN: Aşa deci! Vezi, tot răul spre bine. Ce făceam dacă ne prindea în „huţuluş”? (Vine lângă el şi-l sărută tandru pe obraz, apoi se îndreaptă către ieşire.) Ştii cu cine semeni în clipa de faţă? Cu personajul acela mofluz şi urâcios care şi-a pierdut averea, dar şi-a salvat viaţa. Pa! La revedere! (Părăseşte încăperea, iar la scurt timp apare cantautorul Burlă, cu ghitara în spinare şi cu o sacoşă voluminoasă în mână.)

Scena a II-a

(ALIN, BURLĂ)

BURLĂ (expansiv): Te salut, bătrâne condotier! Chiar m-am întrebat: oare ce-o mai drege Alinuţă, că n-am mai auzit de el? Însă Alinuţă, care e un soi de Aghiuţă, e bine mersi. Şi, pare-se, se ţine şi de treabă, zămislind opere eterne „antume şi postume”. Bravo, tataie! Şi nu uita esenţialul: lucrurile valoroase se croiesc în solitudine. Dacă aş putea, le-aş concepe exclusiv noaptea, pe întuneric. (Îşi scoate instrumentul din cârcă şi-l reazămă de zid, pe urmă ia din plasă câteva plăcinte şi o pereche de sticle cu vin, pe care le pune pe măsuţa cu vopsele din dreptul şevaletului.) Da' cu tine ce-i? Mi se pare, ori eşti morcovit?

ALIN (moale): Ţi se năzare...

BURLĂ (impetuos): Bre, pe mine nu mă traduci. De vrei să ştii, află că am detectat prezenţa unor feromoni speciali.

ALIN: Adică?

BURLĂ: O aromă de femeie. Pariez că te-a vizitat o naiadă, care nu putea fi decât Carmenuş. Şi care, probabil, te-a lăsat cu buza umflată şi spiritul învârtoşat. De aia eşti pleoştit. Hai, recunoaşte!

ALIN (ridicându-se de pe latura patului şi răsucindu-se cu faţa la fereastră): Într-adevăr, a fost aici...

BURLĂ: Şi v-aţi ciondănit?

ALIN: Nu. Doar că... Nu ştiu... Fiinţa asta, când mă frige, când mă îngheaţă... E ciudată, pe cuvânt. Pe de o parte, mă inspiră, dar pe de alta... În fine, mai văd eu.

BURLĂ (apropiindu-se de el): Spune-mi cinstit: o iubeşti ori ba?

ALIN: Da... Cred că da...

BURLĂ: Dar nu eşti convins sută la sută!?

ALIN (şovăind): Păi...

BURLĂ: Gata, e clar! Pluteşti încă în etapa clarificărilor. Sau, cum ar zice poetul, în faza decantării. Până te lămureşti, însă, te-ar interesa o părere de la băiatu'?

ALIN: Oricând.

BURLĂ: Perfect! Ei bine, în opinia mea, Carmenuş nu-i o fată de ignorat. E ea mai dinamică, dar ce-ai vrea? Să ai una ca plastelina, care să ia orice formă şi să-şi dea jos chiloţii de zece ori pe zi? Mai pune şi tu frâna, că nu eşti la concurs de „călărit”!

ALIN (parând): Nu-i vorba de asta...

BURLĂ: Lasă, că ştiu eu cât eşti de focos! De-ar fi după voia ta, n-ai mai înceta din... „tangaj”! Zi-i că n-am dreptate!?

ALIN (privindu-l cu subînţeles): În treaba asta, nici cu tine nu mi-e ruşine. Aşa că, pe undeva, suntem chit.

BURLĂ (teatral): Prea bine, deschizătorule de drum. Tragi la paritate, observ. Nu mă deranjează, căci am fost dintotdeauna partizanul echilibrului. (Pauză.) Pe vremuri, deţineai un tirbuşon fermecat. Unde e, că nu-l depistez în haosul ordonat din vizuina ta?

ALIN (zâmbind pasager): Chiar că e o întrebare grea. De ce vrei să mă încurci cu asemenea interogaţii?

BURLĂ (cu o undă de reproş): Deci habar n-ai de soarta tirbuşonului! Boonn! Şi atunci cum destupăm flaconul? Vezi, asta-i întrebarea: cum desfundăm uiaga? Trebuie să recunoşti că e mai tare ca banalul „A fi sau a nu fi”.

ALIN (abordându-l direct): Ceva îmi şopteşte că tu ai mai tras oarece la măsea. Greşesc cumva?

BURLĂ (aparent spăşit): Nu greşeşti. Mă, dracu' ştie... Uite, veneam paşnic către tine, lipa-lipa... Mergeam liniştit, ca tot omul, când ce să vezi? Îmi iese-n cale nenorocitul ăla de bistro, de după intersecţie. Ăla inaugurat recent. Acuma îmi cunoşti sensibilitatea. Pur şi simplu, n-am putut să mă sustrag gravitaţiei sale, aşa că am intrat să tatonez inamicul. Da' n-am păşit bine în local, că mi-au şi sărit în braţe câteva berici. Toate erau orfane, încât le-am adoptat instantaneu, asigurându-le o rezidenţă confortabilă în habitatul stomacal. Aşa că, amigos, în afară de suc de hamei, n-am mai sorbit nimic.

ALIN (emfatic): Ce soartă vitregă! Nu pot decât să-ţi deplâng nefericirea şi să te asigur de stima mea în continuare. Mai ales că ai talent de povestitor şi imaginaţie.

BURLĂ (trăgându-i cu ochiul): He, he! Sunt polivalent. Şi, ca să-ţi demonstrez, dă-mi un prosop.

ALIN: N-am niciunul curat.

BURLĂ: Nu contează. Dă-mi o zdreanţă, stofă, orice... (Se uită împrejur şi, la piciorul şevaletului, descoperă o cârpă de şters pensulele. O împătureşte, apoi, lipind-o de perete, izbeşte repetat cu fundul sticlei de vin în ea, până-i sare dopul.) Aşa, vericule. Păi ce, mă-mpiedic de-un tirbuşon? (Umple paharele aduse în răstimp de gazdă, ciocnesc şi beau relaxaţ.)

ALIN (plescăind din limbă): Valabilă „loţiunea”! Demisec, cum îmi place.

BURLĂ: L-am primit, cândva, la un spectacol muzical. A zăcut destul, aşa că m-a cuprins mila de el şi am decis să-l onorez cum se cuvine. Adică trecându-l prin vintre, ca încununare supremă a existenţei sale potenţând energii şi deschizând perspective.

ALIN (aşezându-se pe scaun): Ia şi tu loc.

BURLĂ: Am cam dat buzna peste tine şi nu te-am întrebat: mai lucrezi? Poate ai ceva urgent, o comandă, şi te conturb!?

ALIN: Calmează-te. Treabă e întotdeauna, dar, acuma, mă bucur c-ai sosit. Chiar, mă mai destind şi eu.

BURLĂ (dând paharul peste cap şi ocupând scaunul liber): Perfect! Nici eu n-am alt angajament. Sincer, nu prea am chef de nimic. Mă curtează, aşa, un soi de trândăveală levantină, un fel de vegetare insidioasă. La mine, de regulă, e starea ce precede febra creaţiei, când pic în cealaltă extremă. Din apatic şi dezlânat, devin hiperactiv şi ordonat, dar obsedat de un singur gând: acela al reuşitei, al izbânzii în plan artistic.

ALIN: Apropo de asta: ce-ai mai compus? Cu ce ieşi pe „piaţă”?

BURLĂ (croind o grimasă): Cu nimic deosebit. Sunt în deficit de inspiraţie. Un gol de „producţie”, dacă vrei. Însă nu-ţi fă griji. Recuperez eu. Oricărei prăbuşiri îi succede o ascensiune, nu?

ALIN: Depinde. Nu e o regulă generală. (Îşi toarnă vin în pahar şi bea două guri la rând, apoi aprinde o ţigară.) Nu doreşti o papiroasă?

BURLĂ: Ba da. Am uitat că nu sunt la Filip, ci la tine. La el, precum ştii, e o atmosferă sterilizată.

ALIN: Normal. Nu suportă nici urmă de fum. (Îi întinde pachetul, din care celălalt extrage o ţigară şi-i dă foc cu bricheta.) Fiindcă venii vorba de Filip. Cum ţi se pare, ce şanse îi acorzi?

BURLĂ: Pe bune?

ALIN: Fireşte.

BURLĂ (clătinând din cap): Şanse minime. Regret, dar asta e situaţia.

ALIN: Nu ştiu de ce, însă am impresia că pune ceva la cale. Că are un plan, un scop... La ultima discuţie cu el, mi-a fluturat nişte idei bizare.

BURLĂ: Le cunosc şi eu. Ciudăţenii iscate din siajul meditaţiilor sterile la care îl obligă permanenta recluziune la pat. Nu mă miră, în schimb, mă întristează.

ALIN: Mda... Nu-i o fericire să-ţi vezi camaradul demolat, iar tu să nu-i poţi curma suferinţa. Sau măcar să i-o reduci, s-o îndulceşti.

BURLĂ (însufleţit): Duminica viitoare, propun să-i facem o vizită. O „remorcăm” şi pe Carmen, ce zici?

ALIN: De acord. Filip se va bucura.

BURLĂ: Te cred. Îi îmblânzim singurătatea. Şi mai e încă ceva...

ALIN (curios): La ce te referi?

BURLĂ (pe ton scăzut): Pssst...! Secret!

ALIN (nerăbdător): Hai, nu mă mai frige!... Zi-i!

BURLĂ (resemnat): Uf, că m-a luat gura pe dinainte! Bine, îţi spun: i-am dedicat o compoziţie muzicală.

ALIN: Sper că nu liricoidă!?

BURLĂ: În niciun caz. Sentimentalism discret, fără interludii siropoase sau lamentouri cu substrat biografic. Un cântec dedicat noţiunii de prietenie ca simbol peren al relaţiilor dintre oameni. (Pauză.) Nu sună cam pompos?

ALIN: Ce anume?

BURLĂ: Explicaţia mea.

ALIN: Nu mi se pare.

BURLĂ: Mersi. Uite, dacă vrei, îţi fac o concesie supremă: lansez aici, în premieră, melodia.

ALIN (codindu-se): Ştiu eu... Mulţumesc pentru cadou, însă, mai degrabă, aş prefera prima audiţie chiar la Filip acasă.

BURLĂ: Ca să savuraţi surpriza împreună, nu?

ALIN (zâmbind): Ai ghicit. N-aş dori să diluez încă de pe-acuma emoţia receptării, ci s-o trăiesc cu toată intensitatea alături de colegul nostru.

BURLĂ (bătând în retragere): În regulă, nu mai insist. (Umple iarăşi paharele cu vin, ciocnesc şi beau sincronizat.) Păcat că nu poate gusta minunea asta şi Filip. Cred că i s-a acrit de ceaiuri şi pastile, regim şi zăcut.

ALIN (ştergându-şi bărbia cu podul palmei): Hm... În definitiv, le suporţi şi pe astea, dacă ar exista un singur lucru.

BURLĂ: Adică?

ALIN: Speranţa. Câtă vreme ea subzistă, te ţine pe linia de plutire, dar când dispare, ce faci? Pe unde scoţi cămaşa? Din acest punct de vedere, Filip are dreptate şi-l înţeleg. Când nu mai aştepţi nimic bun, la ce te raportezi? Bon, te poţi amăgi cu fel şi fel de presupuneri, însă vine şi filtrul lucidităţii care separă apele. Iar atunci hâda realitate e şi mai rea, şi mai îngrozitoare. Te striveşte pur şi simplu, cu tot conştientul şi tăria ta de caracter. Orice ai...

BURLĂ (întrerupându-l): Am mai spus-o şi repet: nu e o plăcere să asişti neputincios la drama celui de lângă tine. Mai ales când e vorba de un camarad vechi şi loial. Dar, în fine, cu soarta nu te pui. Cine îi va descifra resortul, angrenajul intim, va aspira la nemurire. Din păcate, însă, până atunci, vom fi oale şi surcele.

ALIN (aprinzându-şi o nouă ţigară): Sau vom fi în rai.

BURLĂ (surâzând): Crezi?

ALIN (mimând sobrietatea): De ce nu?

BURLĂ: Fugi încolo! Cine ar da credit unor vicioşi ca noi?

ALIN: Stai, că încă n-am fost etichetaţi definitiv. (Pauză.) Ce, ai păcate capitale?

BURLĂ (nedumerit): Ce înţelegi prin asta?

ALIN: Ai comis infracţiuni, fărădelegi?

BURLĂ: Nu.

ALIN: Păi vezi! Defecte avem şi noi, de ce să nu recunoaştem, dar nu din acelea grave. Ba nu, scuze. Avem, totuşi, hibe cumplite. Din născare. Eu stric vopselele pe pânză, iar tu alungi păsăretul cu zgomotul corzilor tale. Una peste alta, ne-a intrat în cap ideea că, faţă de ceilalţi, deţinem un atu derivând din lărgirea câmpului „periferic”.

BURLĂ: Al observaţiei?

ALIN: Da. Al meu ca imagine. Al tău – ca sunet.

BURLĂ: Şi nu e un avantaj? O însuşire binevenită?

ALIN: Neîndoielnic. Atâta timp cât o valorifici optim. În caz contrar...

BURLĂ: Ce e?

ALIN: Sursă de angoasă. De anxietate şi de „rodul” ei extrem: frustrarea.

BURLĂ: Ca motiv al eşecului, ori ca premisă a resetării sinelui?

ALIN: Ambele variante sunt valabile. Totuşi, mizez pe frustrare ca pion al poticnirii prefigurând ratarea, scoaterea din circuit.

BURLĂ (scărpinându-se la ceafă): Ştiu că eşti tare-n teorii. Eu, însă, fiind mai prozaic, propun ceva mai lumesc: să nu ignorăm acest vin nobil şi cinstit. Prin urmare, dă pocalul! (Toarnă în pahare şi înghite cu sorbituri mici şi dese rubiniul aromat – gest imitat şi de gazdă.)

ALIN (expediind cu presiune fumul pe nări): Când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!

BURLĂ: Aferim! (După o pauză.) Unde-s fumigenele?

ALIN: Pe măsuţă, lângă tine.

BURLĂ: A! Nu le-am zărit. (Ia pachetul, scoate o ţigară şi-i dă foc, apoi rămâne imobil câteva clipe, cu privirea aţintită pe o pictură fixată de perete.) Ce reprezintă tabloul?

ALIN: Care?

BURLĂ: Acela cu albastru-închis.

ALIN: E o tentativă de a surprinde vibraţia cosmică, undele stelare... Cu alte cuvinte, nevăzutul sesizabil, datul presimţit... Ceva ca o sugestie posibil de captat în siajul pensulei conservând misterul dârei originare. A întemeierii, în fond. A începutului.

BURLĂ: Interesant. Şi cum l-ai botezat?

ALIN (emoţionat): „Spasm sideral”. Orice facere, orice zămislire, e dublată de convulsii. De crampe, zbatere... Crisparea e un element nelipsit, ba chiar o condiţie a iţirii, a întrupării.

BURLĂ (trăgând cu sete din ţigar ă): Atenţie, să nu pici în capcana imponderabilului. E riscant.

ALIN: De ce?

BURLĂ: Te seduce.

ALIN: Baş crezi?

BURLĂ (cu o mină serioasă): Auzi, ce întrebare!? Nu vezi că te-a luat deja în colimator? La majoritatea tablourilor predomină tuşele bătând spre negru. E culoarea neantului. A vidului galactic ghiftuit până în plăsele de imponderabil.

ALIN (zâmbind pasager): Să ştii că nu-mi displace „seducţia” extraterestră. Mai mult: o caut cu disperare ca revigorant al potenţei creatoare jugulată de limitele concreteţii pământene. Aşa că, amice dragă, un imbold conceptual, chiar venit de la „străini”, nu strică întru primenirea şi relansarea spiritului novator. Ce stă la baza compoziţiei, nu inspiraţia? Şi nu te stimulezi din tot ce vezi şi-ţi iese-n cale? Sursa iluminării, obârşia ei, sincer, mă preocupă mai puţin. Important este efectul ei asupra mea şi, implicit, asupra lucrării.

BURLĂ: Da, însă...

ALIN (retezându-i propoziţia): O clipă! Vorbeşti de funie în casa spânzuratului!

BURLĂ: Adică?!

ALIN (semeţit): Există o analogie între pictura mea şi cântec. Din câte ştiu, agreezi muzica terapeutică – acea sonorizare inducând senzaţia de imensitate spaţială relaxantă. De zbor, de plutire necurmată şi lină, delectând simţurile. Ei bine, ceea ce încerc să fac eu în artele plastice, ai putea face tu în zona acustică. Nu e acelaşi lucru?

BURLĂ: La nivel pur tehnic, nu.

ALIN (repezit): Lasă asta! Universul musteşte de sunete şi de culori. Noi trebuie să le captăm senzorial şi să le transfigurăm. De acord?

BURLĂ: În principiu.

ALIN: Perfect! Fiecare pe domeniul său. Şi, evident, cu mijloacele sale. (Inhalează câteva fumuri la rând, apoi azvârle mucul pe duşumea şi-l striveşte cu călcâiul, răstimp în care musafirul ridică un colţ al husei ce maschează şevaletul.)

BURLĂ (mirat): Ce-i asta?! Ai aici o nuanţă ce contrazice tot ce ţi-am descântat până acuma!

ALIN (oarecum stânjenit): E cel mai recent proiect. Încă nedefinitivat. Aşa că te rog să mă scuteşti de comentarii şi sugestii.

BURLĂ (maliţios): Te temi de adevăr? De confruntarea cu el?

ALIN: Te asigur că nu.

BURLĂ: Nu pe naiba! Ţi-ai croit o impresie ideală despre lucruri şi nu vrei s-o contrazici angajându-te într-o eventuală polemică pe marginea ei. Dar fii calm, n-am de gând să te asaltez cu analize şi interpretări.

ALIN (măsurându-l în treacăt): Mulţumesc, prietene, pentru înţelegere. Când voi isprăvi tabloul, îţi va sta la dispoziţie. Poţi să-l evaluezi şi să-l „sfârteci” cât încape.

BURLĂ (clipind şiret din ochi): Ce-ai zice dacă am mai „evalua” o gură de vin? Nu-i păcat să băltească prea mult în flacon?

ALIN: Chiar! Propunerea ta merită întreaga atenţie. (Deşartă în pahare restul de băutură din prima sticlă, apoi, întinzând mâna, ia o plăcintă cu brânză de burduf şi începe să mănânce domol. Oaspetele îi urmează exemplul şi amândoi mestecă o vreme în tăcere.)

BURLĂ (sughiţând): Am târguit merdenelele... hâc... de la patiseria veche. Se pricep oamenii, cunosc meserie...

ALIN: Îhî... Baş că mă năpădise foamea. Noroc cu tine, că m-ai salvat de la sfârşitul ruşinos prin inaniţie.

BURLĂ (sfătos): Ei, nu exagera. Îngerul tău păzitor, oricum, te-ar fi scăpat de la dezastru.

ALIN (mirat): Aşa?!... Şi care, mă rog, e acel „înger”?

BURLĂ: Nu ştii?

ALIN: Nici de leac!

BURLĂ (încetând o clipă din înfulecat): Zâna ta bună, Carmenuş...

ALIN (înveselit subit): A! Ia uite, bre, ce chestie! Sper că nu eşti invidios pe mine!?

BURLĂ (sorbind o gură de vin): Şezi blând. În ce-o priveşte, am sesizat dincotro bate vântul. Aşa că nu mă bag unde n-am ce căuta. Totuşi, într-o vizită la camaradul Filip, i-am promis fetei că-i voi dedica o serenadă. Şi am de gând să mă ţin de cuvânt.

ALIN: Succes! Ţi-ai asumat un angajament – îl onorezi! Altminteri, ştii ce se întâmplă.

BURLĂ: Mda... Îţi pierzi credibilitatea.

ALIN (concesiv): Eu, unul, te înţeleg...

BURLĂ (privindu-l insistent): Mulţumesc, prietene... Ştiu că alegerea a fost deja făcută. Aşa că renunţ la serenadă. Definitiv!

ALIN: Ce, dezertezi de la misiune?

BURLĂ (încruntându-se): Asta nu-mi stă în fire. Însă treaba cu serenada n-a fost decât o mică diversiune, ca să-ţi testez reacţia.

ALIN: Şi?

BURLĂ: Poziţia ta m-a convins să-mi îndrept „antenele” în altă direcţie. Adică să nu mai „bruiez” o ţintă prea îndepărtată.

ALIN (luând încă o plăcintă l): Facă-se voia ta. Decizia merită tot respectul, fii convins. (Pauză.) Vezi, între iubită şi amic, uneori, e dificil de ales. Fiindcă amândoi rezonează pe unda afectivităţii potenţată de suma însuşirilor pozitive ale ambilor subiecţi. Sigur, de regulă, câştig de cauză îl are iubita, întrucât menirea ei e mai specială. Asta nu înseamnă însă plasarea camaradului, în mod automat, într-o poziţie inferioară. La nivelul empatiei reciproce, lucrurile rămân la fel.

BURLĂ (isprăvind de mâncat): Subtilă precizarea ta. O completare ce mă linişteşte complet, deşi nu era nevoie de atâta elocvenţă.

ALIN (săltând paharul): Perfect! Atunci... hai să ne „împăcăm”! (Ciocneşte şi bea, după care desfundă şi cea de-a doua sticlă şi umple din nou paharele.) Aşa, să curgă razachia irigând fast glagoria!

BURLĂ (ştergându-şi degetele unsuroase): Că bine le zici! În fond, care-i atuul artistului?

ALIN: Sunt două, în principal.

BURLĂ: Da. Imaginaţia şi cuvântul. Închipuirea şi trăncăneala. (După o pauză.) Însă mai e unul. Sunetul. Ai uitat de el?

ALIN: Scuze! Ai dreptate.

BURLĂ (impetuos): Universul tonalităţilor, bre! Vibraţii, ecou, rezonanţă... Şuier, răsunet, zbârnâială... Inefabilul susur, murmurul firii, clipocit şi intonare... Nu e fascinant?

ALIN: Evident. E un paradis al inflexiunilor, vast şi spectaculos.

BURLĂ (exaltat): Întocmai! O pregnanţă acustică străbătând, alături de lumină, tot cosmosul.

ALIN: Vezi, revenim la ce-am discutat adineauri. Apropo de univers ca sursă de inspiraţie pentru toate artele prezente şi viitoare. Dacă la cele spuse de tine mai adăugăm şi imaginea, reconstituim tripticul primordial: reprezentarea, sunetul şi lumina.

BURLĂ: Elementele esenţiale ale spaţiului sideral. Ce cocteil! Ce amalgam!

ALIN: O complexitate pe care n-o vom descifra niciodată.

BURLĂ: Dar cu atât mai incitantă, nu? Ce atrage mai abitir, dacă nu misterul? Neştiutul, bănuitul, aproximaţia hrănind copios imaginaţia aşa de amplă şi fecundă?

ALIN: Şi care, fie vorba între noi, uneori „patinează” rău, jucându-ne feste.

BURLĂ (sorbind din pahar): Păi... na! Tu ceri ca totul să fie perfect? Să curgă şnur? (Pauză.) Uite, acuma, va urma ceva ce-ţi va merge... ghici unde?

ALIN (ridicând din umeri): Ascult.

BURLĂ (zâmbind complice): La inimă, bre. La sentiment.

ALIN (bucuros): O! Presupun că vrei să mă vrăjeşti cu un cântec. Vreo compoziţie recentă?

BURLĂ: Nu neapărat. Şi, în fond, ce înseamnă „recentă”? Muzica nu are vârstă, ca şi tabloul sau cartea. Din contră! Toate sunt ca vinul: cu cât mai vechi, cu atât mai bune.

ALIN: Ai dreptate. Accept cu plăcere să aud o partitură de-a ta.

BURLĂ: S-a făcut! Mai ales că nu te-am „sorcovit” cam de multişor. (Părăseşte scaunul şi, apucând ghitara, îi scoate uşor husa, apoi îşi reocupă locul.) Aşa, haide la „tata”... Tu eşti, de departe, cea mai bravă prietenă a mea. Nu m-ai trădat nicicând, ba, dimpotrivă, îmi mângâi sufletul şi nu pretinzi nimic.

ALIN (melancolizat): „Amanta” ideală! Veşnic devotată şi productivă.

BURLĂ: Fiecare cu instrumentul său: eu cu ghitara, tu cu şevaletul. Şi iar ne regăsim într-un concubinaj spiritual de pomină! Tonul şi tuşa. Culoarea poate conţine o notă mai deschisă, după cum sunetul poate avea o nuanţă mai coborâtă. Ori mai înaltă.

ALIN: Sau un accent.

BURLĂ: E totuna. Desigur, analogiile merg până la un punct, dincolo de care particularităţile se impun pregnant. (Acordează ghitara, care emite câteva sonorităţi stridente, pe urmă, cu buricele degetelor, perie corzile într-o succesiune accelerată culminând cu un şir de volte scăpărătoare.)

ALIN (admirativ): Ole'! Ca la coridă. Semeni cu un mariachi.

BURLĂ: Da. Însă îmi lipsesc două piese esenţiale: sombrero şi poncho.

ALIN: Exact. Pălăria şi pelerina. Accesorii emblematice pentru genul de personaj evocat.

BURLĂ: Şi pitoreşti, nu?

ALIN: Desigur. Dar n-o să te împiedici tu de amănuntele astea, fiindcă vei compensa prin virtuozitate.

BURLĂ: Mă girezi?

ALIN: Necondiţionat. (Se ridică de pe scaun şi închide fereastra, moment în care sună telefonul. Îl ia de pe poliţă şi ascultă concentrat, apoi îl vâră în buzunar şi adastă imobil câteva clipe.)

BURLĂ: Cine a fost?

ALIN (pleoştit): Filip...

BURLĂ: Ce-i cu el?

ALIN: Nu se simte bine şi mă cheamă la el. (Pauză.) Acuma, dată fiind situaţia, te rog să mă scuzi. Amânăm sindrofia. Mă schimb iute şi plec.

BURLĂ (autoritar): Stai, bre, că vin şi eu!

ALIN: Mă însoţeşti?

BURLĂ: Auzi! Ce întrebare!?

ALIN: Bon. Cu atât mai bine. (Se îmbracă repede cu hainele curate şi amândoi părăsesc în grabă atelierul.)

(Cortina)