CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Scopul şi mijloacele*

Florin Dumitrescu îmi era vag cunoscut pentru rubrica de analiză antropologică (sau apropologică?) a publicităţii din Caţavencii şi pentru textele inteligente şi spirituale ale unor trupe cum ar fi, între altele, Sarmalele reci. Dar nu mi-a trecut prin cap că ar scrie şi poezie ‘serioasă'. Nu pînă la cartea de faţă *, care m-a făcut să-l iau în serios.

Se ştie că (o propoziţie greu de acceptat) poezia e imposibil de definit, că poate fi, eventual, descrisă (aceasta implicînd o bună doză de încredere) şi că împărţirea ei în bună şi proastă, uneori urmată de diverse ierarhizări, cere încă şi mai multă încredere.

Opţiunea autorului, din punct de vedere formal, e versul tradiţional, cu ritm şi rimă. Ceea ce, în sine, nu înseamnă nimic, pentru că tradiţia nu există. Nu dacă o concepem ca pe un muzeu în care exponatele sînt intangibile, ca pe un monument faţă de care singura atitudine permisă e veneraţia sfioasă. Nu dacă nu e în stare să se reinventeze, dacă, indiferent de înfăţişările ulterioare, nu-şi transmite urmaşilor codul genetic. Cam ca în povestirea Cosiţa fermecată a scriitorului chinez contemporan Feng Jicai, unde, cîndva pe la începutul secolului XX, personajul principal e expert în arta marţială familială a folosirii cozii pe care erau obligaţi s-o poarte chinezii ca semn identitar în timpul dinastiei Qing ca pe o redutabilă armă. Rezultă că strămoşii săi, înaintea cuceririi manciuriene, erau experţi în altă artă marţială de familie, bazată pe loviturile cu capul. Ras, pentru că erau buddhişti fervenţi. Apoi, după revoluţia din 1905 şi tăierea, fie prin convingere, fie prin constrîngere, a codiţelor, devine, pe fundalul războiului civil care sfîşia China, maestru în folosirea a două revolvere.

Revolvere folosite eficient în Bonnie şi Clyde: „I-am visat se aflau în plin raid/ Erau Bonnie şi Clyde/ la pubertate// ţineau armele-ndreptate/ spre pieptul meu/ însă eu/ n-am simţit nimic atunci cînd/ m-au mitraliat rîzînd/ hăhăind în rafală/ nicio durere nicio stinghereală/ Nici măcar un benghi în balonzaid/ nu mi-au iscat Bonnie şi Clyde în timp ce totul împrejur/ era spulberat de gloanţe făcut ciur”.

Nu găsim în carte versificaţia naivă, stîngace, a începuturilor poeziei române. Nici pe aceea sofisticat-preţioasă a simbolismului din zorii secolului XX. În schimb, jocurile de cuvinte, paronimele, omonimele şi alte jucărele verbale, rimele şi asonanţele, de la, să zicem, Ion Barbu la Şerban Foarţă, îşi iau partea leului: „– Cu o sfărîmătoare parîmă/ în marea de sub caldarîm, mă./ în timpul ce tîmp ne dărîmă./ (Ea sieşi îmă şi fărîmă.)// Acum întoarce-te şi zi, mă:/ cum rîmă anume o rimă?/ – Prin rîvna care ne animă/ de-a da de noima unanimă.// Dar dacă tai o rimă cu o rîmă?/ E musai să revii la rîma primă/ şi să-i găseşti frumos o altă rimă.” – Cu ce rimează o rîmă?, titlu, evident, de citat înaintea poemului, într-atît face corp comun cu acesta. O poezie semnificativă pentru modul în care, vorba lui Paul Valéry, scopul şi mijlocul se transformă la infinit unul în celălalt, ca într-o bandă a lui Möbius, de la un subiect insignifiant la o modalitate artistică investită cu o anumită importanţă, la un obiect care, mai departe, devine major sau minor în funcţie de preferinţele noastre, de educaţia noastră, ba chiar de prejudecăţile generate de aceasta. La urma urmei, o lecţie asupra faptului că nimic din ceea ce ne înconjoară nu are semnificaţie, bineînţeles, dacă ştim/ sîntem dispuşi s-o căutăm.

O viziune a lumii şi, derivată din ea, o poezie caleidoscopică: „Un glob s-a spart în mii de cioburi/ Un ciob reflectă mii de globuri/ din care fiecare se/ reflectă-n altă mie de/ globule albe roşii sure/ pure de-a pururi ori impure/ alunecînd prin nervi obezi// Închide ochii şi-ai să vezi”. O poezie în care regnurile trec nestingherite din unul în celălalt, în care metamorfoza continuă e regula: „Sînt ferigit/ beat de clorofilă/ o fibră vibratilă/ mi-a zvîcnit// luxuriantă/ prin citozom/ nu-s numai om/ sînt omul-plantă”.

Există şi o dimensiune socială a acestei lumi, în Mi-am lăsat rînd sau Peştele de sticlă cu cheia de gît, cuvinte-cheie pentru cei care au trăit (şi) în regimul trecut şi, bineînţeles, au învăţat această lecţie: „L-om fi iubit, l-om fi urît?/ Nu ştiu, dar ştiu că am crezut în el,/ idolul celor fără ţel,/ peştele de sticlă cu cheia de gît.// Căţelul care clatină din cap/ ne-arată care-i atitudinea:/ imită-l şi-ţi va da beatitudinea/ peştelui de sticlă cu banane verzi pe dulap”.

De aceeaşi dimensiune socială (şi viziune caleidoscopică) ţine şi mini epopeea eroi-comică Coada sirenelor, dedicată statului la coadă la diferite instituţii ale statului. Mărturisesc că doar umorul candid-pervers al autorului mi-a inhibat reacţia violentă, fie şi doar în plan verbal.

Nivelul de vîrf al cărţii, poemul de reţinut în orice antologie a poeziei româneşti, e Zeuţii; din motive de lungime, doar îl pomenesc – de citat ar trebui citat în întregime. Un poem care sprijină, ca o cheie de boltă, o carte, o carte care certifică un poet serios.

* Florin Dumitrescu, Dodii, Bucureşti, Nemira, 2016.