DIALOG

„Sunt deleuzian, un fel de vitalist agnostic şi sunt de acord că speranţa e o pasiune tristă, iar veselia o putere de expansiune”

interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Tomás Abraham

Tomás Abraham

(născut în 5 decembrie 1946 la Timişoara) este unul dintre cei mai importanţi intelectuali argentinieni ai ultimilor ani. A emigrat împreună cu familia în Argentina în 1948 şi şi-a petrecut adolescenţa la Buenos Aires. Între anii 1967 si 1972 a urmat studii de filosofie şi sociologie la Paris, lucrând cu Althusser, Foucault şi Deleuze. După terminarea studiilor, a călătorit mult, locuind o vreme în Japonia. S-a întors în Argentina în anul 1982, iar din anul 1983 şi-a început cariera universitară, colaborând cu universităţile din San Salvador, Buenos Aires şi Mar del Plata. A fost profesor invitat al universităţilor din Campinas, São Paulo, Salvador Bahía, Montevideo, al Universităţii Catolice din Lima şi al Universităţii Autonome din Barcelona. Dintre cărţile sale, amintim : Pensadores bajos (1987), Los senderos de Foucault (1989), Foucault y la ética(1989), La guerra del amor (1992), Historias de la Argentina deseada (1994), Batallas éticas (1995), El último oficio de Nietzsche (1996), El último Foucault (2003), Fricciones (2004), La máquina Deleuze (2006), Rorty, el amigo americano (2010), Shakespeare, el antifilósofo (2014), Mis héroes (Ensayo de admiración) 2016.

Cărţile dumneavoastră despre filosofia franceză au fost primite cu entuziasm în lumea de limbă spaniolă. Cum aţi devenit interesat de filosofia franceză? Aţi avut un profesor care v-a orientat în acest sens?

Vocaţia mea pentru filosofie are două momente de trezire. Pe de o parte, un dialog platonician citit în adolescenţă, în care am descoperit însemnătatea şi valoarea discuţiei. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, lectura romanelor lui Sartre şi a biografiilor lui Simone de Beauvoir.

Personajele lui Socrate şi Sartre mă autorizau să gândesc pe cont propriu.

Când am ajuns la Paris, a început o a doua etapă, în care am învăţat că filosofia nu se compune din idei sublime, ci din texte. Materialitatea cuvântului filosofic exprimat în concepte, adică în elemente verbale al căror sens e dat de relaţiile lor cu alte elemente din interiorul unui sistem.

În sfârşit, cunoaşterea lui Foucault şi Deleuze, care mi-au îngăduit să-mi imaginez că şi eu aş fi putut să scriu, întrucât erau doi filosofi ai libertăţii de expresie şi continuatori ai ştiinţei vesele a lui Nietzsche.

Ce rol a jucat în itinerarul dumneavoastră filosofic întâlnirea cu Foucault?

M-a eliberat de dogmatismul althusserian şi mi- a oferit o perspectivă mai mult decât interesantă asupra muncii teoretice. Prelegerea sa inaugurală la College de France vorbeşte despre mecanismele de excludere a factorilor ce perturbă raţionalitatea dominantă; despre dispozitivele instituţionale de putere care controlează producţia şi circulaţia cuvântului; despre diferenţa dintre adevărat, fals şi absurd în paradigma ştiinţifică şi neîncrederea în pretenţia ştiinţifică şi în voinţa de adevăr a discursului filosofic.

De aceea, fără a ne supune sancţiunii iezuite care face deosebire între păcătoşii ideologici şi rigoriştii cunoaşterii, enunţa un proiect în care filosofia se definea ca o politică a adevărului şi materialitate discursivă.

La ce vârstă v-aţi dat seama definitiv că lumea cărţilor va juca rolul cel mai important în viaţa dumneavoastră?

La cinci ani. Din acel moment n-am mai putut să stau fără o carte în mână.

Care au fost primele cărţi care v-au marcat? Ce cărţi erau la modă pe vremea adolescenţei dumneavoastră?

După cum am scris deja, Platon şi Sartre, dar citeam şi Cortázar, Sábato, Abelardo Castillo, romancierii boomului literaturii latinoamericane, ca García Marquez şi Vargas Llosa, pe lângă un număr mare de reviste de stânga şi, bineînţeles, Henry Miller. Acestora le alăturam autori care nu erau la modă, ca Somerset Maugham sau Rabindranath Tagore.

Relaţia între filosofie şi teologie este unul din nucleele gândirii medievale. Cum funcţionează această relaţie în secolul al XX-lea?

Criza concepţiilor universale asupra lumii, precum şi aceea a valorilor Iluminismului şi marxismului, laolaltă cu un proces politic care nu face viabil statul social, Welfare State, creează un spaţiu ocupat de întoarcerea sacrului şi spiritului de sectă.

Cred că această întoarcere la Transcendenţă e o mască ce abia dacă ascunde impulsul nestăvilit al tehno-ştiinţei, al nihilismului ca efect al unei lumi în care puterea financiară şi noile oligarhii îşi apropriază producţia de bunuri şi rele şi un proces productiv care exclude masele majoritare.

Discursul despre Dumnezeu nu este decât simptomul unei spiritualităţi bolnave, cum ar spune Nietzsche. Eu cred că Dumnezeu a murit, deşi nu afirm vreodată că nu există.

Sunteţi de acord cu cei care cred că filosofia traversează un moment de criză ce îi anunţă sfârşitul iminent? Sau credeţi că e vorba de o nouă formă din şirul de metamorfoze suferite de filosofie de-a lungul timpului?

Dimpotrivă, cred că e un moment prielnic pentru gândirea filosofică. Pătrunderea unei noi civilizaţii – cea asiatică – în lumea globalizată, împreună cu decadenţa Europei şi a dominaţiei planetare a omului alb ne determină să ne punem întrebări în legătură cu specificitatea unei culturi care deţinea hegemonia, care se credea stăpâna adevărului universal – fie el sub forma creştinismului, Iluminismului, pozitivismului sau marxismului – şi care astăzi trebuie să-şi revizuiască toate locurile comune.

Filosofia este arta ignoranţei şi a incredulităţii („singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”, Platon; „nu trebuie să crezi în gândirea cuiva”, Nietzsche) – a tradiţiei disputei argumentative şi a libertăţii ca discrepanţă. Nu se cuvine să dispară.

O civilizaţie dominată de idolatria imaginii, ca aceea occidentală în momentul de faţă, mai are resursele de reflexivitate pentru a putea gândi lucid problemele fundamentale?

Nu consider că civilizaţia noastră e idolatră, ci dimpotrivă, uneori o văd ca pe o extraordinară maşinărie de demistificare, prin coduri fie alfabetice, fie audiovizuale sau matematice. Nu suntem tradiţionalişti, Marx avea dreptate, numai că nu doar capitalismul impulsionează ceea ce Foucault numea „voinţa de a şti”.

Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că fundamentele culturii noastre riscă să fie distruse, ori mai există încă speranţă?

Estimez că nimic nu ne împinge să gândim ca Sfântul Augustin, care dinaintea primejdiei invaziei barbare îşi afla refugiu în credinţă, oricare ar fi ea. Sunt deleuzian, un fel de vitalist agnostic şi sunt de acord că speranţa e o pasiune tristă, iar veselia o putere de expansiune.

Viaţa continuă şi e impredictibilă. Mi-ar plăcea să se desfăşoare în pace şi cu cât mai puţină suferinţă cu putinţă.

Traducere din limba italiană de

Cornelia Dumitru