PROZĂ

Dana Gheorghiu

prozatoare, Timişoara

Vina

Câteva bătăi moderate în uşă, dar insistente, le atraseră atenţia

– Aştepţi pe cineva? întrebă Pia, înălţând din sprâncene.

– Nici pomeneală. Intră! lansă invitaţia Iolanda, din moment ce, totuşi, cineva se afla înaintea uşii. Şi-o căuta poate pentru o problemă presantă sau una oarecare – n-avea de unde să ştie.

– Intră! repetă.

Prin uşa deschisă brusc, pătrunse în încăpere un bărbat îmbrăcat destul de îngrijit. Avea o faţă îngustă şi aspră, asprime care părea concentrată în linia subţire şi dreaptă a buzelor şin privirea tăioasă, deşi culoarea ochilor era destul de spălăcită şi-ar fi putut îmblânzi, întrucâtva, expresia feţei. Oscila între un albastru pal şi-un verde stins, aceasta din urmă fiind nuanţa dominantă.

Nu se aştepta să mai fie de faţă şi alte persoane. Ezită un moment, lăsând impresia c-ar fi dorit să se retragă. N-o făcu. Înaintă încă un pas şi zise c-o voce fermă, adresându-se Iolandei:

– S-ar putea să deranjez. Vă caut altă dată.

– A, nu! Nu trebuie să plecaţi, dacă tot sunteţi aici, veni răspunsul, destul de distant. De altfel, nu s-a schimbat nimic: problema-i aşa cum o ştiţi. Şi nici nu cred că se va schimba, încheie, parcă mulţumită, şi se ridică în picioare, rămânând înaintea fotoliului, într-o atitudine ce sugera c-ar fi voit să scurteze discuţia. Mai bine aţi renunţa, îl sfătui.

Era evident că prezenţa bărbatului o indispunea. Aproape c-o irita, îşi spuse Liana, destul de uimită, şi-ar fi vrut să-l vadă, cât mai iute, plecat.

El şovăi, scurt timp, fără să pară impresionat de tonul expeditiv al femeii, frământânduşi o mână în buzunarul sacoului. Îşi înclină capul, cercetând-o atent, cu aceeaşi expresie de asprime imprimată pe chip, exacerbată de încordarea cu care încerca să descifreze ceva aflat dincolo de mina glacială a doctoriţei.

– Are pe cineva? întrebă direct, iar cuvintele şuierară asemenea unei plesnituri de bici, despicând aerul şi făcându-i pe cei prezenţi să tresară şi să-l urmărească cu luare-aminte.

– În niciun caz! protestă cu voce înaltă Iolanda şi îndreptă către el o căutătură fugară, plină de ostilitate. După care, edificată, se reaşeză în fotoliu.

„În niciun caz, ar fi vrut să i-o trântească în faţă, la fel de direct şi de limpede precum i se adresase el. Unul ca tine, băiete, poate lecui orice femeie de dorinţa de-a mai avea alături un alt bărbat!” Renunţă, ştiind cu cine are de-a face.

– Nu asta-i problema, continuă, vorbindu-i c-o voce controlată, neaşteptat de calmă. Întrucâtva, profesională. Şi-a găsit liniştea, îl anunţă, mijind puţin ochii şi cântărindu-l, ca apoi să clipească mărunt, de câteva ori. Mai exact, echilibrul, preciză, încrucişându-şi braţele peste piept, dacă puteţi înţelege.

Ar fi fost oare, posibil? se întrebă, aproape amuzată. Exista, în mintea lui, loc şi pentru înţelegere? Şi, mai ales, pentru acceptare? Greu de crezut! Involuntar, privirea-i alunecă înspre Alexandra şi rămase aţintită asupra ei, zăbovind pe trăsăturile-i crispate. Desluşi, în expresia-i de concentrare, însemnătatea pe care o atribuia dialogului pe cale să se consume.

Bărbatul trâcni şi-şi strânse buzele, nemulţumit. Din nou, o mână prinse a se frământa în buzunarul sacoului, zbuciumându-se aidoma unei vietăţi captive şi disperate, revendicându-şi, vehementă, dreptul la libertate.

– Mulţumesc, zise, în cele din urmă. Măcar ştim cum stăm!

Icni scurt şi-şi înălţă bărbia. Odată cu mişcarea, o rază de soare, pătrunsă prin fereastră, îi dezveli zâmbetul neîncrezător şi ironic.

– Dacă, totuşi, mai aflaţi… adăugă, lăsând cuvintele în suspensie.

O mai cercetă o dată. Pe moment, îndreptată înspre Iolanda, privirea i se însufleţi, ca şi când în străfundul mâlos al irişilor ar fi zvâcnit o făptură minusculă, răsucindu-şi trupul cu irizări de smarald, ca apoi să se piardă, scufundându-se în adâncul lor iar culoarea ochilor să redevină la fel de ternă.

– Fireşte, îl asigură Iolanda, grăbită. Se aplecă înainte şi întinse o mână către fotoliul învecinat, de-a cărui spetează îşi sprijinise bastonul. Îl trase spre sine. Vă anunţ, numaidecât, promise. Doar am numărul Dumneavoastră de mobil.

Plecase, menţinându-şi aerul de siguranţă ce s-ar fi părut că-l definea. Deschise larg uşa, dintr-o mişcare, însă o închise cu grijă, în urma lui, apăsând cu încetineală clanţa.

Nimic nu se clinti în încăpere. Numai perdeaua, trasă pe jumătate, văluri puţin, liniştindu-se îndată şi creând o linie de demarcaţie, înşelătoare şi dantelată, între două spaţii: primul, al interiorului, oarecum static şi cuprins de penumbră, în contrast cu celălalt, deafară, plin de lumină şi de agitaţia firii.

Femeile tăcură, o vreme. Până şi Iuliu.

– N-a fost cumva soţul Mianei? se dumiri, subit, Pia, recunoscându-l.

– Ba da, confirmă Iolanda. S-a mai schimbat ceva…

– Da' nu cu mult! aprecie Liana, ambalându-se. Îşi scoase ochelarii, cuprinzându-şi, între palme, obrajii aprinşi. Mai sunt împreună? se interesă.

– Numai în acte. În fapt, sunt despărţiţi: de vreo şase, poate chiar şapte ani. L-a lăsat ea! silabisi Iolanda şi bătu cu bastonul în podea. Punct.

– O-la! exclamă Pia, lovind cu muchia palmei în tăblia mesei. Nu mă aşteptam!

– Nimeni nu s-ar fi aşteptat, la cât era de docilă, o aprobă Iuliu, rotindu-şi spre ceafă cozorocul şepcii. Însă, presupun, se umpluse paharul. N-a mai suportat, a clacat.

– Şi-a ajuns la Sinaia, c-o depresie destul de urâtă, completă Iolanda.

– Daa? se miră Gloria. N-am ştiut. Vai de ea! o căină. Şi-acum?

– E tot acolo, i se răspunse. Stă-n chirie, ori poate şi-a luat o garsonieră... ezită Iolanda. Cel puţin aşa intenţiona, anul trecut, nu ştiu...

O spuse c-o voce moale, de parcă s-ar fi scuzat. În realitate, evita, pe cât posibil, să intre-n amănunte. Îi displăcea să vorbească prea mult despre alţii: necazuri, probleme, destine-n derivă, cunoştea, văzuse şi auzise atâtea! Le ţinea în sine ei, nu comenta. Era mai decent – aşa găsea.

– Oricum, s-a recuperat, asta-i sigur. Şi nu mai vrea să revină, cu atât mai puţin să dea ochii cu el!

– Cred şi eu, aprobă Gloria. Te îngheaţă numa' când îl vezi! Presupun, totuşi, că-n tinereţe...

– Era mai altfel, da. Până la un punct.

Iolanda se ridică şi se sprijini de baston. Fără grabă, o luă înspre fereastră. Ajunsă în dreptul ei se propti de pervaz şi se uită, îndelung, afară. Spre panta şi drumul care suiau, şerpuind, către unul din Dealurile Silaghiului, strecurându-se printre buruienile înalte şi iarba coaptă, aproape bălaie, ce unduia, la răstimpuri, animată de câte-o suflare de vânt.

Ici, colo, o tufă sau un arbust îşi desfăceau braţele inegale, adesea ţepoase şi pe cale dea se vesteji, însă toată decrepitudinea, toată această oscilare între clipa prezentă, încă vie, şi cea viitoare, a uscăciunii şi a desfrunzirii, îi erau pe plac. Dintre anotimpuri, preferase – şi poate chiar mai mult, în anii din urmă —, toamna, iubindu-i cromatica şi aerul de vagă melancolie. Acea „tristeţe chemătoare”, percepută ca un jind sau ca un „dor de ducă”, cum îi plăcea s-o definească, atunci când întârzia, uneori, pe-o bancă, în Parc. Ascultându-i vocea ademenitoare şi tânjind să plutească, cu aripile imponderabile ale gândirii, spre alte ţinuturi, fără de nume. Mai luminoase, mai tandre, scăldate-n valurile foşnitoare ale uitării.

– E aşa de grav? auzi, în spatele ei, întrebarea înăbuşită a Alexandrei.

– Mda. S-ar părea. Când totul ajunge să zacă în tine şi să fiarbă mocnit, în oala aflată sub presiune – excusez-moi [1], râse scurt, răsucindu-şi capul şi aruncându-le o privire peste un umăr, da' eu aşa văd căsnicia! Iar într-o bună zi supapa se fisurează şi capacul sare în aer şi conţinutul pictează pereţii. Pe scurt.

Rămase în acelaşi loc, lângă fereastră şi, proptindu-se în baston, se întoarse cu faţa spre cei din cameră. Alungă c-o mână protestele, stârnite de vorbele ei, ca şi cum un roi de musculiţe întărâtate s-ar fi abătut asupră-i şi nu-i dădeau pace!

Să fi fost, oare, „picătura dintâi”, nebănuită de Miana, pe-atunci, abandonul unui anumit tablou? Şi-n egală măsură, s-ar putea presupune, distrugerea unei mape cu acte? Decizii luate în pripă şi necugetate îndeajuns, care, mai târziu, sfârşiră prin a deveni obsedante, sădindu-i în suflet sentimentul de vinovăţie?

Imaginea acelei copile, cu umeri slăbuţi şi pieptul „îmbrăcat” de un imens buchet de margarete, cu ochii sfioşi şi întrebători, ce aduceau atât de mult cu ai ei, a urmărit-o mult timp. Părăsită, între pubele! Învăluită de miasme! Lăsată în plin soare, dar şi la cheremul unor ploi viitoare, foarte posibil. Parcă n-ar fi fost un tablou, de nişte dimensiuni mai mari, e drept, ci o făptură însufleţită. Mama ei, într-unul din inocenţii ani de început ai vieţii. Să fi împlinit cinci sau şase primăveri – cam pe-acolo. Şi, pe măsură ce timpul trecea şi devenea amintire, nefirescul gestului său, comis în grabă şi la îndemnul lui, începu să lăstărească regrete, deopotrivă cu sentimentul, tot mai acut, al vinei. Comisese o impietate! La fel cum, tot impietate considera a fi renunţarea, câteva zile mai târziu, şi-n acelaşi mod, la o mapă voluminoasă, conţinând actele părinţilor, şi ale bunicilor, şi-ale unor rude apropiate. Certificate de naşteri, căsătorii şi decese. Diplome de absolvire ale unor cursuri gimnaziale şi liceale. Extrase, copii, sau acte notariale, în original, de acum lipsite de valoare, atestând foste proprietăţi imobiliare şi diverse posesii de bunuri. Printre ele, numeroase fotografii îngălbenite, aparţinând unor neamuri refugiate, în vremuri de restrişte, pe alte meleaguri şi stabilite acolo, amestecate cu ilustrate decolorate, expediate din staţiuni montane, capitale europeene, ori de pe ţărmuri marine. Cu alte cuvinte, o întreagă istorie familială, extinsă dea lungul unui secol. Generaţii şi încrengături, păstrate între două coperţi.

De ce făcuse asta? Cum de putuse? De ce acceptase? Unde-i fusese capul? Şi inima?

Ei, da, se mutau! Primiseră de la Institut, neaşteptat de repede, o garsonieră. Fuseseră înscrişi, trecuţi la coada listei de aşteptare, dar cineva avusese grijă să-i propulseze în faţă, fără ca ei să cunoască nici motivul şi nici cui datorau acest gest de mărinimie. Au fost surprinşi, însă acceptară iute ideea că le surâdea norocul. Că-i intraseră-n graţii, iar deasupra lor astrele se rânduiau cu noimă, astfel ca totul să le fie favorabil. Zoriră, deci, să nu rateze şansa.

Şi erau bucuroşi, agitaţi, preocupaţi, aşa cum un tânăr cuplu era firesc să fie! Depăşind, uneori, măsură. Dar, vor avea–vor avea, vor avea în curând „casa lor”! Cel puţin, Miana şi-o repeta de nenumărate ori, parcă nevenindu-i să creadă. Şi chiar dacă nu se dovedea a fi îndeajuns de... spaţioasă, amănuntul nici măcar nu conta. Ţinea de început. Iar ce va fi mai încolo, vor vedea – li se aşternea, doar, o viaţă în faţă! Acum, primul pas şi cel mai important: nu vor mai fi nevoiţi să stea în gazdă.

Iar ea zbura spre viaţa cea nouă – Doamne, cum mai zbura! Cu faţa iluminată de zâmbetul uşor năuc al uimirii, şi al speranţei, şi al credinţei că, pe viitor, totul va fi bine. Până la superlativ! Că ea şi omul ei vor putea să trăiască frumos, într-o intimitate numai a lor, cu toate împlinirile pe care iubirea şi afinităţile comune le sădesc în suflete.

Şi era de acord, fireşte, în graba şi degringolada aceea, că-n ziua de azi nu se mai pun portrete pe pereţi, nicăierea! În niciunul din apartamentele făcute în serie, cu tavane scunde şi camere neîncăpătoare. Eventual, doar mici şi delicate guaşe, cine le are, acuarele sau lucrări de grafică, iar ele, portretele greoaie din alte vremi, fie că erau scoase din rame şi strecurate-n sertare, dacă mărimea o permitea, fie că erau lipite-n albume, după unele mici „ajustări” din vârful foarfecii, fie că erau înstrăinate, sau chiar vândute prin Consignaţii, oricum, sub o formă sau alta, trebuiau să dispară. Să nu mai fie expuse.

Se mutaseră repede, în alt cartier, mai aproape de Institut şi de Centru. Apoi, aşa cum prevăzuseră, peste câţiva ani, veni şi rândul apartamentului potrivit: cu cele două camere decomandate, după cum se cuveneau unor tineri cercetători şi, probabil, viitori părinţi. Febra mutării iniţiale se atenuase, fiind dată uitării, iar viaţa-i purtase înainte, aducând cu sine schimbări de tot felul, dorite sau nu, absorbindu-i, lacomă, în turbionul ei. An după an, ceva mai mult deun deceniu.

Şi într-o zi, întâmplător, în faţa unui bloc zărise o fetiţă, c-un buchet de margarete. Alerga, cu paşi mărunţi, să-şi întâmpine mama. Ajunsă înaintea ei, se săltă uşor, pe vârfuri. Îşi ridică mâinile, până în dreptul frunţii, oferindu-i florile. Femeia se aplecă, le prinse de tije şi, încer cuind umerii fiicei cu braţul rămas liber, o trase spre sine, îmbrăţişând-o. Râdeau, amândouă. Şi-n aceeaşi clipă, răsărit de neunde, i se înfăţişă un alt chip, de-a cărui imaterialitate era pe deplin conştientă! Ce părea să se înalţe din spatele unor tomberoane ticsite cu resturi menajere, haine uzate şi obiecte deteriorate. Un obraz delicat al unei copile, care ţinea la piept, „îmbrăcându-l”, un buchet bogat, de margarete! Şi-o privea cu ochi mari şi plini de gravitate.

O recunoscu, îndată.

Abia atunci simţi, cu-adevărat, muşcătura adâncă a remuşcării! Şi pe cea a vinovăţiei, faţă de uşurinţa cu care acceptase să abandoneze tabloul. Urmat de distrugerea mapei cu acte: „La ce-ţi foloseşte? Ocupă, numai, un loc în plus în bibliotecă!” reveni, în ecou, întrebarea. Iar ca şi cum toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, de la un timp, deasupra ei, începu să planeze, cu aripi largi, de pterodactyl, gândul coroziv al ireversibilului! Al greşelii comise, pentru a cărei îndreptare nu exista nicio cale de întoarcere.

Realiza, cu acurateţe, că-şi anulase identitatea. Îşi retezase rădăcinile, lipsindu-se de seva care trece, întotdeauna, de la strămoşi, la urmaşi. Îşi aneantizase, aşadar, încă o dată, familia...

Poate de aceea nu putuse avea copii?! Întrebarea, odată formulată, ardea şi eroda, deopotrivă.

Fusese pedepsită – îşi dete răspuns, într-un târziu. Se pripise. Adevărat. Zborul avântat către viaţa cea nouă nu ar fi trebuit să aibă un asemenea preţ.

– Au lucrat în cercetare, amândoi. Şi-n loc ca treaba asta să-i apropie, i-a despărţit, zise Pia, parcă înciudată.

– De ce?, întrebă, nedumerită, Gloria. Mie nu mi s-a plâns niciodată! Ştii că am fost vecine? Putea s-o facă.

Căută o confirmare în ochii Piei, dar aceasta ridică din umeri. Ei şi, părea să spună, avem cu toţii vecini, grămadă. Mulţi dintre ei cunoscuţi. Dar, cel mai adesea, e ca şi când n-ar fi.

– Nu era stilul ei, o lămuri. Tăcea, sau mai exact, devenise tăcută, am observat şi eu, căci treceam frecvent pe la Institut, inclusiv pe la acel „laborator de lingvistică”, cum botezaseră încăperea, altminteri comună, unde se aflau împreună cu alţi colegi. Însă apa tăcută, dă-mi voie...

Schiţă un gest, care încerca să sugereze scurgerea grea şi înceată a unei ape, aparent liniştită, însă răscolită-n adânc de nevăzute şi, posibil, letale vârtejuri.

– I-a fost şef, de la un timp, preciză Iuliu. Ştiu asta de la Todor Călăraş, ce a demisionat din cauza lui. Era intransigent şi ambiţios. Bun profesionist, de vârf, aş spune, dar lipsit de tact. Irascibil. Provocând, nu ştia, mai târziu, să detensioneze atmosfera.

– Ah, tactul, oftă Gloria. E din ce în ce mai rarisim. Priviţi, vă rog, în jur! Cum vi se pare?

Din nou, Pia înălţă din umeri. Gloria – etern siropoasă! Cu pretenţiile ei de comportament... cavaleresc. E desuet! Şi de la cine, mă rog? Şi când? Şi unde? În ziua de azi? Pufni scurt, nemulţumită, mai mult pentru sine.

– Tipu-i un dur, adevărat, recunoscu Iuliu. Nu-l apăra şi nici nu-l condamna. Constata. Dar să ştiţi, trage şi el la jug. Şi încă zdravăn.

Cunoştea tiparul. În calitatea lui, de psiholog, întâlnise destui. Erau, majoritatea, încrâncenaţi, obsedaţi de perfecţiune. Îşi exercitau profesia cu o împătimire în care, cerândule mult altora, îşi cereau, mai întâi, sieşi. Ca şi când s-ar fi arătat cu degetul: „Uitaţivă la mine. Sunt aici şi mă înham împreună cu voi. Nu stau cocoţat pe capra trăsurii!”

Nu trişau. Nu profitau, nu-şi călăreau, aşadar, colegii. Le pretindeau numai să-şi depăşească posibilităţile. Într-un regim, adesea, cazon.

Unii reuşeau, alţii nu. Deşi admiraţi, asemenea indivizi arareori sunt iubiţi. Devin izolaţi, se exclud. În familie, relaţia lor de cuplu sfârşeşte, cel mai ades, lamentabil. Se destramă. „Asta-i, îşi zise, nu-i schimbă nimeni. Şi dacă e de plătit, plătesc. Dar nu cedează.”

– Aveau de finalizat un „Dicţionar de terminologie lexicală” din nu ştiu ce zonă, continuă Iuliu, privindu-i, pe rând. Iar ea a greşit ceva ori a întârziat să predea lucrarea la termen. Şi, la nervi, de faţă cu toţi, el a apostrofat-o: „Nu eşti bună de nimic!” Şi a propus să fie sancţionată.

– Nu pot să cred! exclamă Gloria, contrariată.

– Ba să crezi, spuse Pia. Ai văzut ce moacă are? De piatră!

– Iar acasă, atunci... îngână Gloria, încruntându-se, şi tăie firul gândului, neducându-l până la capăt.

– Ia ghici! o provocă Pia.

Nu avea prea multe de ghicit, era limpede. Îşi lăsă bărbia în piept, privindu-şi vârfurile unghiilor de la o mână. Îşi deschidea şi-şi strângea palma, aproape fără să-şi dea seama.

(Fragment din romanul în pregătire Stil Diwal)

[1] Scuzaţi-mă.