PROZĂ

Cornel Nistea

prozator, Alba Iulia

Vânzătorul de apă colorată

Mai să nu-l recunosc. Omul de altădată, pe când eu eram copil, dacă avea patruzeci de ani, era acum un bătrânel sfrijit, ochii însă îi jucau la fel în orbite, trădându-i agilitatea, ba de ce nu şi viclenia. Dar mustaţa? Era aproape aceeaşi, rasă de sub nas până deasupra buzei superioare, subţire, în coadă de rândunică, doar că nu mai era atât de neagră ca altădată, măcar că o cănea cu creion dermatograf, ca şi sprâncenele de acum rărite. Cele câteva smocuri de păr îndelung tapate n-aveau cum să-i acopere în întregime chelia, pe care de cele mai multe ori şi-o ascundea sub o şapcă ce i-o făcuse cadou un prieten ce tocmai se întorsese dintr-o călătorie din Franţa. Nu-mi venea să cred că se îmbogăţise, că făcuse o avere de invidiat, el care altădată trăia într-o cocioabă la periferia oraşului.

Sărăntocul primise dispensă de la primărie, de ce n-ar fi ajutat autorităţile un calic care de câte ori trec prin piaţă îi serveşte cu un cornet de îngheţată şi-o acadea. Le mai dăduse, unora, şi câte un bacşiş de-o bere, dar se căina grozav că e muritor de foame şi lumea-l credea. Aşa că îi dădea înainte cu comerţul.

Mi-aduc aminte cum în marile târguri de vară îşi promova marfa: Ia acadeaua, omule, hai la îngheţată, cine mai doreşte să bea limonadă? Astăzi e gratis!...

Vuia târgul de strigătele lui şi lumea însetată plătea leul pe un păhăruţ de apă sălcie colorată, uşor îndulcită, pe care, după ce-o bea, pe om îl apucă setea şi mai tare. Acadele cumpăra lumea copiilor, dar şi turtă dulce sub formă de inimă, cu oglinjoară, pe care o ofereau flăcăii amorezaţi fetelor, avea şi turte sub formă de mărgele înşirate pe aţă, cu cruce, pe care le puneau copiii şi fetele la gât. Îngheţata o punea în cornete în trei feliuţe cu o paletuţă sub forma un mic turnuleţ ce se epuiza cum gustai din ea.

Eram mărişor, să fi avut opt ani, poate nouă, când l-am văzut că a constatat îngrozit că i se terminase apa din recipient. M-a privit rugător:

– Fugi repede peste drum şi umple găleata asta cu apă. Când vii cu apa, îţi voi da o acadea, ba chiar două!...

Am luat găleata, am intrat în curtea gospodarului, am luat apă în ea şi i-am dus-o comerciantului.

– Pentru numele lui Dumnezeu!, n-ai umplut-o. Stai s-o deşert şi du-te şi adu-mi alta plină, altfel nu-ţi dau acadeaua!...

În momentul acela am simţit o mână pe umăr. Era unchiul meu Vasile.

– Să nu mai cumperi în viaţa ta îngheţată, nici acadele de la omul acesta. E un şarlatan, bagă chimicale în apă şi vinde paharul cu un leu...

Lumea a sesizat conflictul, nu puţini oameni din preajmă au renunţat să mai bea apa aceea colorată, iar comerciantul ambulant s-a repezit spre unchiul meu:

– Bade, mi-ai stricat târgul! Acum să-mi plăteşti marfa!...

Asta se întâmpla la târgul din iulie, iar la cel din zece august parcă arşiţa era şi mai mare. Lumea se înghesuia acolo, disperată, să cumpere şi să bea apă colorată. N-am rezistat nici eu ispitei, am cerut bani părinţilor şi-am cumpărat îngheţată şi o acadea răsucită, cu vinişoare verzi şi roşii.

În drumurile noastre în oraş, îl vedeam mereu la şatră, cu acelaşi discurs, poate ceva schimbat:

– Turtă dulce, turtă dulce, acadele şi mărgele. Ia de la băiatul ce n-are altul!...

Sta în piaţă pe ploaie şi pe zloată, în aceleaşi haine ponosite peste care îmbrăca un halat alb, fără de care l-ar fi amendat sanepidul. Nu o dată mi-am făcut drum pe acolo să-l văd în activitatea lui temerară. Spun asta pentru că de la o vreme începusem să-i compătimesc condiţia ingrată de comerciant ambulant de turtă dulce şi acadele, mai ales după ce l-am auzit pe tata spunându-i cuiva:

– E un sărăntoc amărât dintre fabrici, iaca îşi câştigă şi el traiul cum poate...

Cum poate acesta mă înduioşase, la primul târg ce se organiza în comuna noastră, din banii puşi deoparte, am cumpărat nu una, ci două acadele. Va fi având şi el copii, iar în ţară e foamete...

De necrezut. Ce nu face întâmplarea? Şi de această dată, pe când comerciantul îmi învelea acadelele într-o hârtiuţă, din nou mă prinde unchiul meu de umăr:

– Să nu mai cumperi în veci de la ticălosul acesta ceva. E un şarlatan care înşeală lumea. Nu înţeleg cum autorităţile nu-l iau la puricat. Cu apa lui colorată şi acadelele pe care le vinde face milioane, iar noi plătim impozite să îmbogăţim nişte escroci!...

Nu puteam înţelege izbucnirea răutăcioasă a unchiului meu. Mi se părea că-i face comerciantului o mare nedreptate.

– Ce vrei, are brevet de om sărac, i-a spus tata unchiului, care apăruse şi el acolo prin cine ştie ce întâmplare.

– Gheorghe, sunt mulţi ca el, nişte căpuşe pe care statul le lasă să se îmbogăţească...

În sufletul meu de copil a apărut curând dilema: cine era cu adevărat comerciantul care ne vindea turtă dulce, acadele şi apă colorată, pe care o mai numea şi limonadă, numai că nici vorbă de lămâie sau de sirop de fructe de pădure în apa aia, decât coloranţi sub formă de prafuri şi o jumătate de kilogram de zahăr la cincizeci de litri de apă sălcie. Nu încetam să-l compătimesc, mai ales că-l văzusem în câteva rânduri muşcând cu dinţii lui firavi dintr-o coajă de pâine, nimic altceva, nu tu o tocană de legume sau o bucată de slană, cum mâncau alţi comercianţi care stăteau din zori şi până-n seară în şatrele lor cu acadele în piaţă. Apoi, nu o dată l-am văzut împingând din greu căruciorul lui pe două roţi. Se opintea nu glumă, când vreo roată intra în vreo gropiţi cât de mică, apărută în drumul său.

Om sărman, ce mai!...

Am continuat să-l compătimesc, să-i iau apărarea, măcar că nu-mi căzuse bine acuza lui că nu-i umplusem găleata aceea ochi cu apă, scoasă cu destulă greutate din fântâna cu tambur de peste drum de târg. O fi având şi el familie, copii. Nu-i e uşor, zi noapte cu tiriboanţa lui pe drumuri, la târguri şi la vreo sută de kilometri depărtare, la serbări populare. O, Doamne! Într-un an l-am văzut urcat cu şatra lui tocmai la Târgul de Fete de pe Muntele Găina. Mă minunam că reuşise să urce acolo cu tiriboanţa lui.

Dar ce îngrijorat am fost când negustorul acela cu ochi ageri şi mustaţa cât un fir de pai de urzică a lipsit la unul din târgurile din comuna noastră. În lipsa lui, târgul acela şi-a pierdut brusc din interes şi autenticitate. Nimeni nu mai striga ca altădată: Hai la turtă dulce, hai la îngheţată şi acadele! E adevărat că-n lipsea lui am putut admira jocurile tinerilor, între care se remarca fecioreasca celor din Ocolişul Mare...

Apoi, ce mult m-am mirat să-l revăd la acelaşi târg din iulie după zece ani. Venisem acasă într-o permisie din armată, mă dusesem acolo îmbrăcat militar, de ce nu?, să fac impresie. Strigătele lui mi-au atras din nou atenţia de cum am intrat în târg. Am dat mâna cu câţiva cunoscuţi, le-am răspuns cu zgârcenie la întrebările ce mi le-au pus şi m-am dus să-l văd. Acelaşi cărucior, aceeaşi şatră, acelaşi recipient din care scotea cu o pompiţă apa colorată în cele două trei pahare din care bea lumea.

– Dumnezeule, mi-am şoptit, dar în comună s-au descoperit mai multe cazuri de tuberculoză şi oamenii beau din aceleaşi pahare...

Ei, nu! Mă înşelam. După fiecare om care bea apa colorată, clătea repede paharul într-o găleată alăturată, iar de acum spaima mea a devenit şi mai greu de controlat. Dar autorităţile, sanepidul, nu văd, nu-şi dau seama de pericolul contaminării cu tuberculoză!?...

Am renunţat cu durere la acadeaua pe care o cumpăram în copilărie. Simt şi acum răcoarea picăturii de transpiraţie pe care mi-am şters-o cu arătătorul mâinii drepte de pe frunte.

Curând m-am întâlnit cu prietenii care m-au luat cu ei să bem bere şi să dansăm. Petrecerile astea mă dădeau gata. Uitam de toate mizeriile cu care mă confruntam eu şi familia: cotele sub formă de despăgubiri de război către sovietici, eliminarea mea din primul an de facultate, pe motiv că ai mei refuzau să se înscrie în colectiv şi altele.

Viaţa mergea însă înainte cu bune şi cu rele. Mai mult cu rele, pe care le parcurgi, cu toate riscurile, ca atunci când te obligă cineva să treci o prăpastie pe o punte alunecoasă.

Mi se părea că în cei patruzeci de ani de viaţă descopeream în sufletul meu un gol imens de care începusem să mă tem, când am descoperit, căţărat pe stânci, castelul-cetate.

– Numai un nebun putea concepe şi ridica aici o asemenea construcţie monstruoasă, i-am zis fratelui meu care mă însoţea în călătorie noastră spre locurile natale.

– Un nebun, un nebun, desigur, şi-a cheltuit banii ridicând zidurile astea.

– Tare aş vrea să-l cunosc pe omul acesta, să-l întreb de ce a făcut construcţia asta fără nici o estetică aici.

– Da, da, mai degrabă e o construcţie oribilă...

– N-ai vrea să facem un popas aici, să privim mai de aproape?

– De ce nu. Trage pe dreapta, măcar că vei avea probleme cu parcarea...

Am intrat pe poarta cu cei doi stâlpi de piatră năpădită de iederă. Ne-am interesat la muncitorii de acolo dacă n-am putea vorbi cu proprietarul.

– Cum nu, cum nu, iată-l pe domnul Istrate, tocmai vine încoace.

Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr în faţa mea pe omul cu privirea ageră şi mustaţa subţire sub formă de coadă de rândunică, nu mai groasă cât tulpina unei tufe de urzică, pe care în copilărie îl văzusem de atâtea ori la târgurile noastre de ţară vânzând apă colorată.

– Poftiţi, poftiţi. Bună ziua, după cum vedeţi suntem în construcţie...

– Bună ziua, dorim doar să vedem.

– Poftiţi, poftiţi, într-o lună sau două putem primi turiştii... Pe aici, pe aici, aşa. Iată, suntem în micul bar pentru prietenii apropiaţi. Vă rog să vă faceţi comozi, să luaţi loc.

– Mulţumim, n-o să zăbovim. Suntem aşteptaţi de rude...

– Da, da, rudele întâi de toate. Victoriţa, te rog fă nişte cafele...

Surprinzător de repede au venit cafelele.

– Vai de mine, Victoriţa! Vai de mine! Cum n-ai pus pe tavă şi nişte acadele!?...

– A, nu, mulţumim, tocmai am servit masa...

– Atunci o limonadă tot merge!...

Şi omul ne-a adus vestita lui apă colorată în aceleaşi păhăruţe pe care le folosea altădată în târgurile de ţară.

– Ce să vă spun? Totul ar fi bine, dacă n-ar fi impozitele astea atât de mari care descurajează comerţul, iar statul nu se implică...

– Desigur, desigur, am zis şi m-am minunat că după patruzeci şi cinci de ani de când cumpărasem de la şatra lui turtă dulce, îngheţată şi acadele, în orbite îi jucau la fel de agere privirile, iar mustaţa subţire, sub formă de coadă de rândunică era aproape aceeaşi, cănită, desigur, cu dermatograf.