RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo
istoric, Timişoara

Camil Petrescu şi verbul jurnalistic

Polemici şi puneri la punct

Încă de când era în Banat, Camil Petrescu şi-a dus polemicile fără frică. Şi pe cele literare, şi pe cele jurnalistice sau politice. Le-a evitat pe cele grosiere, căci nu a fost adeptul înjurăturilor. Considera că acestea nu au ce căuta în paginile de gazetă. Nu s-a ferit însă de cuvintele tari. A preferat disputele, oricât de aprinse, dar pe idei concrete. În demersurile sale se servea chiar de un procedeu constant, identificat de editoarea publicisticii sale: „Consideră tehnica dialectică a polemicii superioară tehnicii simplu expozitive. Încă de la polemicile din Ţara, formula de desfăşurare rămâne aceeaşi. Scriitorul reproduce în cât mai mare măsură articolul atacat, cu intervenţii ironice şi punere la punct a adevărului, în paranteze, apoi comentează fondul afirmaţiilor”[1]. Procedura presupunea un spaţiu destul de amplu, care nu era uşor de găsit în acea perioadă în care lipseau mijloacele tehnice şi hârtia. Pe de altă parte, este un stil de polemică destul de cunoscut. În găsim, spre exemplu, la Slavici, dar mai ales la Eminescu. Uneori, îşi pune la punct colegii de breaslă. Unul dintre ei îi va aduce laude lui Iuliu Maniu, când cu vizita acestuia la Lugoj. Limbajul este găunos, iar C. Petrescu îşi exprimă speranţa, destul de fragilă totuşi, că importantul om politic, „care e într-adevăr un om superior, preferă laudelor acestea idioate, criticile noastre sincere”[2].

Uneori, jurnalistul îşi duce propriile războaie. Se fixează pe subiecte de actualitate, iar atunci fraza sa scânteiază. În iunie 1919, consemnăm un capitol de geografie publicistică în Lugojul eliberat de curând. Înaltul patriotism şi trăirea profundă a cuceririi acestui centru politic şi economic important nu ţine de foame. Deţinătorii de restaurante şi de hoteluri nu se sfiiesc să profite de situaţia creată, fixând, fără nicio reţinere, preţuri mari la produsele şi serviciile furnizate. Gazetarul nu va fi deranjat de sumele mari cerute, ci de discrepanţa dintre costurile cu materiile prime şi preţul fixat pentru consumatori. Profiturile nemăsurate sunt subiectul principal al diatribei publicistice. Există şi un termen de comparaţie: Sibiul. Autorităţile sunt chemate să facă ordine la Lugoj: „Hotelele, cu camere pline de insecte, cu aşternuturi (haine de pat) care servesc la mulţi clienţi de-a rândul, cu dependinţele într-un hal de murdărie cumplită, constituie un iminent pericol pentru salubritatea oraşului. Restaurantele, care au aici o piaţă pe jumătate mai ieftină ca a Sibiului, pun preţuri de două ori mai mari şi dau adevărate jumătăţi de porţii. Dar asta n-ar fi încă nimic. E o adevărată batjocoră modul cum e gătit, mod care sfidează cele mai bune stomacuri. Carne fiartă în loc de friptură şi coca la fel, în loc de «mehlspeise»[3], ca la ospătăriile de la bâlciuri. Şi atât. Toată imaginaţia culinară a acestor d[om]ni, care s-au îmbogăţit pe spinarea publicului, se reduce la această sumară listă”[4].

În toamna anului 1919, România nu era încă unită, cel puţin din punct de vedere administrativ. „Integrarea” noilor provincii va dura, iar unele decizii vor fi în contradicţie cu cele decise iniţial la Alba Iulia (unde unirea fusese proclamată, formal, cu un an înainte), dar vor contraria locuitorii teritoriilor alipite prin unele decizii luate la centru. În special concentrarea puterii în mâna aparatului administrativ de la Bucureşti va crea animozităţi, căci centralismul va ajunge să sufoce. Această „opresiune” administrativă va fi denunţată uneori făţiş, însă i se va opune şi o rezistenţă pasivă. Cert este că, în în acea perioadă, Consiliul Dirigent de la Sibiu, care administra Ardealul şi Banatul, se străduia să păstreze pentru aceste teritorii o anumită autonomie, în ideea unei mai bune gospodăriri prin forţe proprii. C. Petrescu nu va înţelege profunzimea acestei decizii şi va reproşa liderilor ardeleni şi bănăţeni o încercare de a păstra vechea „graniţă” cu Regatul: „A fi membru al Uniunii naţionale este astăzi o datorie sfântă către pământul românesc şi către cei care au murit împotriva ungurilor. Căci ei au murit ca să vadă neamul românesc una, nu să vadă Consilii Dirigente ce pun vamă la Vârciorova”[5]. A fi cu toţii în Uniunea naţională nu-şi avea rostul după ce războiul se încheiase. Iar o pierdere indistinctă într-un fel de suprapartid politic nu putea fi un ideal pentru multe personalităţi, fiind şi contrare unui elementar spirit democratic.

Poliţişti bătăuşi şi pungaşi

Chiar şi în articolele de fapt divers, de care jurnalistul a fost atras şi care fac deliciul unui public numeros, Camil Petrescu nu va omite să se răfuiască cu instituţiile statului. Teza că poliţiştii sunt corupţi şi incompetenţi era deja în vigoare şi pe vremea campaniei sale publicistice în Banat. Mai mult, vom regăsi şi cealaltă caracteristică atribuită organelor de ordine, cea a abuzului. În cazul acesta ni se vorbeşte de bătaie, violenţa oamenilor legii, ca manieră de a disciplina infractorii şi... viitorii infractori, fiind o etichetă pentru care nici nu se mai caută argumente contra. În ciuda tentativelor unor şefi din Poliţie de a se apăra de astfel de acuzaţii, curentul dominant în opinia publică va fi că oamenii în uniformă bat! Ziaristul nu are nicio îndoială şi va formula această constatare cu prilejul unei întâmplări nostime. Ministrul N. Lupu luase obiceiul de a permite accesul nelimitat în cabinetul său. Intra aproape orice şi permanent era multă lume. În aceste condiţii, relatează gazetarul în Cronica Bucureştilor [VI], un pungaş a şterpelit două hârtii cu antet. A încercat să se folosească de una, cerând şefului de la Poştă 2000 de lei. Acesta însă şi-a dat seama că nu ministrul îi cere banii, căci acesta nu putea scrie: „Te rog a fi bun şi solicităm două mii de lei”. De unde vedem că dacă nu era semianalfabet avea ceva şanse să primească banii.

În aceste condiţii face publicistul un portret sarcastic poliţistului român: „Desigur că, vigilentă cu e, poliţia noastră îl va face scăpat, iar pungaşul va fi mulţumit c-a scăpat de bătaie. Căci este un adevăr că la poliţie se bate. Degeaba au declarat cu atâta jovială sinceritate câţiva comisari şi prefectul poliţiei, cu ocazia procesului anarhiştilor de pe şoseaua Vitan, că la poliţie nu se bate şi nici nu s-a bătut, totuşi nimeni nu a uitat celebrele zile din timpul poliţiei lui Radu Mihai sau chiar mai recente”[6]. În epocă, foarte multă bătaie au încasat şi socialiştii, Ioan Slavici fiind martorul suferinţelor acestora chiar şi în închisoarea Văcăreşti.

„Jaful e tot mai mare”

La începutul anului 1920, atunci când jurnalistul va ţine o scurtă lecţie de istoria presei pentru bănăţeni, el va prezenta publicaţiile importante din Vechiul Regat. O imagine aparte căpătăm în acest cadru despre Adevărul (în relaţie cu Dimineaţa, bineînţeles): „Scris mai cu seamă de evrei şi luând în primul rând apărarea chestiunii evreieşti, a fost întotdeauna în conflict cu cercurile naţionaliste. A avut violente polemici cu dl Nicolae Iorga şi de multe ori studenţii i-au spart geamurile cu pietre. Politică a făcut cu aceeaşi îndârjire. E organul care ani de zile a dus – nu fără rezultate – cea mai violentă campanie împotriva domnilor Brătianu. A fost pentru intrarea în război şi pentru dezrobirea Ardealului şi atunci s-a împăcat cu studenţimea”[7].

Obstinaţia lui Camil Petrescu ca jurnalist de a spune lucrurilor pe nume, de a le pune la punct, de a se implica în evenimente şi de a emite păreri despre aspectele vieţii cotidiene, chiar pe un ton care va merge de la lecţia moralizatoare la insistenţa inchizitorială, îl va face cumva greu de suportat. Uneori, verbul va tăia ca la Eminescu, iar satira va îmbrăca haina contemporanului Arghezi. În acele vremuri de mari prefaceri, coeziunea naţională şi instituţională va fi în suferinţă. Neajunsurile erau imense, lipsurile adesea de neîndurat, încât realizările ca ţară vor fi mereu puse în pericol. Se trăia greu, iar guvernările se vor întrece în erori şi corupţie, într-o desfăşurare devenită cronică şi... istorică. Va fi o perioadă de înnoire, care nu va fi dusă însă până la capăt. Clasa politică (şi atunci, ca şi mai înainte, ca şi acum!) va rămâne datoare, va considera ziaristul în articolul „Corpul didactic şi politica”. Îndemnul va fi pentru implicare. Dar nu neapărat ca activişti de partid, pentru promovarea unor dispute între grupările politice, ci din interes pentru bunul mers al societăţii. Altfel, scena politică va fi ocupată de mulţi neaveniţi, care se vor manifesta nestingheriţi: „Dar dacă ţara noastră ajunge la o răspântie grea, poate într-un dezastru, pentru că noi am lăsat pe toţi panglicarii, pe toţi necinstiţii să-şi facă mendrele pe spinarea statului, să ducă barca patriei acolo unde au voit interesele lor, aşa-i că toţi suntem vinovaţi? Aşa-i că toţi am fost părtaşii celei mai groaznice crime? Camarazi învăţători şi profesori faceţi politică. Dacă «politica» de astăzi este atât de ticăloasă că nu vă puteţi coborî până la ea, ridicaţi-o pe ea până la voi”[8].

Nu va dura mult şi acest tip de discurs va fi reluat în articolul „Ce e de făcut?”, apărut în numărul următor al cotidianului Ţara, a cărui concluzie va fi că „nepriceperea ne roade ca o boală interminabilă”. La celelalte probleme se va adăuga astfel şi proasta guvernare... Până acolo însă, gazetarul nu se va ocupa doar de clasa politică, într-o critică generalistă, pentru lipsa de realizări, ci va pune şi unele semne de întrebare cu privire la înţelegerea exactă a timpului trăit, a semnificaţiei vremurilor încărcate de evenimente, de la bătăliile Primului Război Mondial şi evenimentele politice ale unirii până la validarea măsurilor legale şi administrative din noua Românie. Acestea nu par să valoreze prea mult în ochii unei opinii publice nu foarte dinamice, dar care se aşteaptă la un trai mai bun,într-o atmosferă dominată de vorbărie şi promisiuni neonorate. Discrepanţele sunt enorme: „Şase luni de la încheierea păcii şi două luni de la venirea guvernului Averescu n-au făcut decât să ne dovedească limpede că nimic nu se poate îndrepta în ţara asta blagoslovită de Dumnezeu. Din zi în zi, speculanţii îşi fac tot mai mult de cap, din zi în zi, jaful e tot mai mare în toate părţile. Nu cunoaştem aproape niciun obiect al cărui preţ să fi scăzut în ultimele două luni”[9].

De fapt, guvernanţii de la Bucureşti vor fi criticaţi în permanenţă pentru evidenta lor lipsă de pricepere în gestionarea treburilor ţării[10]. Mareşalul Averescu era vizat în mod special, fiind şi inamic politic, când cu candidatura pentru Parlament. Jurnalistul făcuse războiul, deci nu putea crede necondiţionat în mitul ofiţerului-erou, aşa cum, evident, nu putea să cauţioneze un politician de umplutură, căci Averescu a devenit premier (un fel de tehnocrat, pe fondul neîncrederii în partide la acea dată), încercând apoi să-şi facă partid pentru a rămâne în politica mare. Sunt realităţi care îl determină pe polemist să renunţe uneori la tonul echilibrat şi să mânuiască şi mai direct limbajul. Aşa cum constată Irina Petraş: „Pamfletarul nu se preface a coborî la nivelul, presupus inferior, al adversarului pentru a-l strivi apoi cu superioritatea rece şi elegantă a demonstraţiei sale, ci răspunde la violenţă cu violenţă, dedându-se uneori, cu voluptate chiar, la formulări groase”[11]. Este amintită aici lunga polemică cu Eugen Lovinescu.

Drepturile jurnaliştilor

Camil Petrescu va fi la Timişoara şi un fervent apărător al drepturilor jurnaliştilor. Cu unii va fi în polemică, însă acest aspect nu-l va împiedica să încerce organizarea unui sindicat, organizaţie care să vorbească în numele tuturor. Situaţia e descrisă chiar în paginile cotidianului editat de el: „Astăzi, când toţi meseriaşii constituiţi în sindicate tratează cu statul – sau au pretenţia să trateze cel puţin – de la egal la egal, ziaristul român rămâne uitat în colţul de redacţie sau de cafenea, în care îşi poartă neglijata lui prezenţă. Creatori necunoscuţi de glorii politice, ei rămân de cele mai multe ori în umbră”[12]. În fond, drepturile cerute sunt din două categorii: 1. Condiţii de muncă, facilităţi şi o salarizare adecvată pentru gazetari; 2. Forţarea puterii politice, a administraţiei, să faciliteze un transfer mai uşor (mai transparent, spunem astăzi) al informaţiilor de la sursă la cititor. Este o implicare în chiar esenţa meseriei, gazetarul dovedind o înţelegere profundă a substraturilor comunicării moderne.

Sindicatul nu va avea un rol important în susţinerea meseriaşilor condeiului, deşi C. Petrescu va depune mari eforturi în acest sens. De vină vor fi fost şi animozităţile între ziariştii locali din Banat. Unul din scopurile gazetarului era şi acela de a mai diminua disputele personale, atacurile la persoană, şarjele satirice între confraţi. Vorbind despre avantajele asocierii, precizează: „Aşteptăm anume de la ele o îndulcire a atacurilor prin presă. Mărturisim drept că, în ultimul timp, chiar presa bănăţeană, care întotdeauna a păstrat o mare rezervă în atacuri, a ajuns la atacuri de o extremă violenţă”[13]. Va fi o stare de lucruri având ca substrat „importul” de atitudine din Vechiul Regat. Soluţia, credea editorul de la Ţara, era ca jurnaliştii să se cunoască între ei, astfel fiind mai puţin înclinaţi să se lanseze în şarje satirice unii la adresa celorlalţi...”

Când a intrat în dispute, unele destul de elegante, în general, C. Petrescu a avut şi momente când s-a folosit de ironie. Vorbind despre „lecţiile” primite de la colegii de la Banatul, jurnalistul le va respinge, făcând şi un inventar a devierilor de exprimare ale adversarilor. Va concluziona, după ce va găsi o sumedenie de exprimări căsnite la ceilalţi: „Şi caraghioşii aceştia dau lecţii de gramatică...”[14] C. Petrescu era un bun cunoscător al limbii române, un om care i-a înţeles profunzimile, aspect care nu era cunoscut atunci. Însă faptul că provenea din Bucureşti îl apropia mult de norma românei literare la acea vreme, avantaj cu care îşi putea strivi uşor adversarii...

În ciuda aversiunii sale pentru polemici, gazetarul bucureştean stabilit la Timişoara va avea parte de ele. Va răspunde, deoarece va dori ca lucrurile să nu rămână nelămurite. Geografia sa publicistică cuprinde astfel de poziţionări, care vor merge mai departe de simpla replică. Vor fi formulate principii de acţiune, o deontologie, dar şi o profesiune de credinţă axată pe libertatea de exprimare. Sunt şi atacuri personale, iar până adversarului nu e lipsită de vivacitate: „Să-şi dea silinţa să aprofundeze sufletul drept al bănăţeanului şi, cunoscând toate cutele acestui suflet, suntem siguri că în scrisul său îngrijit de mâine vom descoperi mai multă dragoste de adevăr, mai multă bună-credinţă. Cu timpul, poate şi o notă de modestie. Şi atunci, în locul unui profesor rău, care dă sfaturi la gazetă, în locul unui gazetar insuficient, care de pe catedră provoacă ilaritatea elevilor săi, vom putea sta de vorbă cu un om întreg şi de bună-credinţă”[15]. Autorul nu se va intimida atunci când va fi luat la ţintă: „Când vom vorbi, în orice caz, nu ne vom servi de arma periculoasă şi demoralizatoare a calomniei, ci vom aduce dovezi atât de sigure şi de precise, că vor cădea ca lovituri de topor. Şi dacă aici ni se va aplica «teoria pumnului în gură», vom găsi noi un loc de unde să spunem ce avem de spus”[16]. Răzbate din aceste rânduri dezamăgirea că astfel de atacuri există, dar şi hotărârea de a merge mai departe, fără reţineri.

[1] Florica Ichim, în Camil Petrescu, Publicistică 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. XXIV.

[2] Banatul românesc, I, nr. 82, 2 noiembrie 1919.

[3] Prăjitură, patiserie (germ.)

[4] Banatul, I, nr. 34, 2 iulie 1919.

[5] Banatul românesc, I, nr. 81, 31 octombrie 1919. Astăzi, Vârciorova este cartier al municipiului Drobeta Turnu-Severin.

[6] dem, II, nr. 8, 23 ianuarie 1920.

[7] „România de azi”, Limba română, I, nr. 1, 22 ianuarie 1920.

[8] Ţara, I, nr. 4, 27 mai 1920.

[9] Idem, nr. 4, 30 mai 1920.

[10] Mihai Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 221-222.

[11] Irina Petraş, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 12.

[12] Ţara, I, nr. 27, 21 decembrie 1920.

[13] Ibidem.

[14] Idem, I, nr. 30, 24 decembrie 1920.

[15] Banatul românesc, III, nr. 37, 26 februarie 1921.

[16] Ţara, II, nr. 38, 27 februarie 1921.