logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Dumitru Vlăduţ
eseist, Timişoara

 

 

 

Semnificaţia unei reeditări*

 

În cursul anului trecut, la Editura Praxis a Arhiepiscopiei din Râmnicu-Vâlcea a apărut cea de a treia ediţie a cărţii Antim Ivireanul. Logos şi personalitatede Eugen Negrici, îngrijită de preot Ştefan Zară, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, care semnează şi o comprehensivă şi mişcătoare prefaţă, Ierarhul Martir Antim Ivireanul – tipograful cuvintelor dumnezeieşti în inimile credincioşilor.Biserica vâlceană a ţinut să cinstească şi în acest fel memoria marelui Mitropolit al Ţării Româneşti şi episcop al Râmnicului, ilustru reprezentant al literaturii şi culturii române medievale, trecut la cele veşnice prin moarte martirică. De altfel, cu prilejul împlinirii a trei veacuri de la moartea lui Antim Ivireanul, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat 2016 ca An comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti.El a fost de altfel confirmat oficial în rândul sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1992, fiind prăznuit anual în 27 septembrie, cum ţine să ne amintească şi Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie în prefaţa sa.

Lucrarea reeditată este cartea de debut a lui Eugen Negrici apărută în 1971 care a impus imediat un critic şi o direcţie de cercetare în literatura veche, dar nu numai. Până atunci, în investigarea acesteia a dominat perspectiva culturală, cea istoristă şi cea filologică de analiză a limbii textelor, întreprinsă însă mai mult cu detaşare. Noul critic propunea însă metoda stilisticii moderne, adecvată unei abordări intrinseci dar, fapt important, preciza el, „Literatura veche, spre a fi înţeleasă, trebuie mai întâi iubită. Consideraţiile stilistice uscate – făcute de pe mal – sunt semnul dragostei sumare” (p. 9). Analiza stilistică poate deveni şi explorare a profunzimilor creaţiei, dezvăluind o „lume de miracole adormite” (p. 9), aşa încât introducând scrierile „într-un număr cât mai mare de contexte” (p. 9) şi ţinând seama de modificările de mentalitate în decursul timpului, textele literaturii vechi pot fi interpretate şi din perspectiva cititorului actual. De aceea, „Elemente cu aparenţe rudimentare, prin abaterea de la norma comună de astăzi, pot să intereseze şi să capete un temei stilistic. Expresivitatea are o clară dependenţă de momentul istoric şi de calităţile receptorului” (p. 10), încât „multe din elementele obişnuite în epocă şi deci nepertinente stilistic au valoare expresivă de-abia acum” (p. 10).

Intenţia mărturisită după precizările de metodă ferme amintite este analiza creaţiei lui Antim Ivireanul „sub aspectul speciei pe care o reprezintă, în ideea unei retorici româneşti cu punctul de plecare în Didahii” (p.13). Este vorba de douăzeci şi opt de predici rostite duminica şi la sărbători. Didahia are drept particularitate faptul de a fi în acelaşi timp creaţie religioasă, didactică, beletristică şi oratorică. Obiectivul amintit, ca şi componenta oratorică importantă a didahiilor care au în vedere un public ascultător îl determină de aceea pe Eugen Negrici să exploreze serios vechile retorici, privite cu dispreţ în esteticile moderne în special de la Croce încoace. Criticul atrage de aceea atenţia: „Vom fi nevoiţi să luăm în considerare hulitele figuri retorice, cărora concepţia artistică modernă le-a rezervat, în urma consumului lor excesiv din perioada clasică, o nedreaptă nuanţă peiorativă. Chiar dacă se intitulau poeţi, oratorii – căci aşa erau în fapt – au luat à la lettre apelul lui Boileau: «Des figures sans nombre égayez votre ouvrage» şi, astăzi, iată-ne privind pieziş aceste forme ale limbajului care fac, în orice caz, nervatura stilistică a operei” (p. 139). De altfel în acei ani avea loc în Franţa şi Belgia prin Grupul M în special o reabilitare a retoricii literare prin publicarea unor întinse tratate, urmată apoi de editarea retoricilor unor clasici precum Fontanier şi Du Marsais, traduse şi la noi. Lucrarea lui Eugen Negrici se afla de aceea în perfectă sincronie cu cercetările occidentale de vârf. El ne aminteşte mai întâi de cele patru genuri de predici (sintetică, omilie, pareneză, panegiric), iar apoi din perspectiva vechilor retorici de părţile didahiei: introducere, tratare, încheiere, plus formulă de adresare şi un text în motto, de însuşirile fiecărei părţi. Există şi instructive raportări la părţile discursului în general din vechile retorici. Predicile lui Antim Ivireanul se dovedesc o arhitectură atent studiată, remarcabilă prin coerenţă, armonie, unde intelectul în actul de creaţie este vizibil prin elementele de tehnică. Acestea ar fi indicii pregnante ale trecerii de la inform la specific în epoca brâncovenească, ale configurării unei conştiinţe artistice.

Criticul desprindea apoi din detaliul stilistic rezonant în spaţiul operei alte însuşiri ale didahiilor: variabilitatea ritmurilor de la o predică la alta sau chiar în cuprinsul uneia singure, variaţia stilurilor ca ritm interior şi a tonalităţilor de frazare, existenţa a două stiluri aparent incompatibile: cel familiar şi solemn, didacticismul unor fragmente venit din plăcerea cuvântătorului de a clasifica, lămuri şi explica, de caracterul de exegeză al unor predici aflat în relaţie cu elementele didactice, de formele exegezei, de accesibilitate şi inteligibilitate ca principii ale didahiilor, în fine, de tehnica rafinată a argumentării. Despre stăpânirea tehnicii argumentării, calitate însemnată pentru un orator, aflăm că „Antim Ivireanul ne-a convins, nu o dată, că ştie să discute abstract şi, ca logician, nu e un diletant. Prin pasiunea sa dialectică, subiectul cel mai arid capătă fervoare, seaca digresiune prinde aripi” (p. 108). De aceea, crede Eugen Negrici, „Rămânem cu impresia finală a unei cutezanţe ieşite din comun în confecţionarea argumentelor, unele de o mare extravaganţă” (p. 111). Tot de interes sunt analizele privind plăcerea euristică a cuvântătorului prin care „Mari părţi din didahii dau impresia unei căutări febrile de taine, mistere, simboluri” (p. 121) sau cele privind mecanismele mentale prin care se dezvoltă pasajele interpretative.

Literatura apare în predici prin imnul religios şi rugăciune, descriere, portret şi caractere, în fine prin pamflet. Eugen Negrici se opreşte îndelung asupra fizionomiei fiecăreia din aceste forme, cu o vizibilă plăcere asupra schiţei moravurilor din pareneze scriind: „Predica lui Antim e concepută pe dimensiunile, necesităţile şi specificul societăţii, cu trimiteri violente sau discrete aluzii la moravurile tuturor păturilor sociale. Textele au austeritatea şi ţinuta lor abstractă, dar, circumscrise fiind nevoilor spirituale ale credincioşilor români de la începutul secolului al XVIII-lea, oferă datele de mare preţ ale unor moravuri de epocă” (p. 125). Textele de acest gen îl arată pe mitropolit dând chiar semne sigure de mizantropie, căci enoriaşii săi „nu posedă nici un fragment sufletesc neinfestat” (p. 125). Exegetul studiază tipologia caracterelor morale prezentă în Didahiişi remarcă progresul în sintaxă prin stringenţa şi coerenţa frazei obţinută prin perfecţionarea sudurii propoziţiilor, a sistemului relaţional gramatical.

Studiul omiliei îl decide pe Eugen Negrici să apeleze, cum am mai amintit, la perspectiva adecvată a vechilor retorici prin analiza figurilor retorice. „Nu respingem, deci, precizează criticul, şi, mai degrabă, dăm prioritate vechiturilor retorice, ne interesăm, în etape succesive, de figurile integrate, de regulă, structurii oratorice şi de cele care nu au dobândit vreo specializare oarecare. Ordinea, în toate cazurile, va fi aceea a frecvenţei, menţinându-se, nu însă în legătură cu frecvenţa, infiltrarea unor atribute tipice stilului funcţional bisericesc” (p. 140). Stilisticianul face incursiuni în clasificările figurilor din vechile retorici, la neajunsurile acestora din cauza excesului şi lipsei de unitate anunţându-ne că nu ar dori să facă discriminări în privinţa acestora care ar abate spiritul cercetător de la obiectul analizei. În consecinţă, ne înfăţişează mai întâi potrivit funcţiei lor ceea ce numeşte „Elementele locomoţiei compoziţionale şi ale dialogului cu publicul”, care sunt: interogaţia, antiteza, prolepsa, la care se adaugă paralela şi pilda, care, cum se observă, sunt figuri ale gândirii în terminologia retoricilor, adică figuri care depind de gândirea considerată abstract, de idei, fără referire la forma pe care limbajul le-o poate împrumuta.

Urmează „figurile armoniei compoziţionale”, adică epanalepsa şi anafora care sunt, se vede, figuri sintactice repetitive, „figurile elocvenţei sacre”: epanortoza, prosopopeea, preteriţia şi aposiopeza, hiperbola, antifraza, apostrofa, aluzia, enumerarea, asindetul, metonimia, cuprinzând deci atât figuri ale gândirii (epanortoza, preteriţia ş.a.), figuri ale sintaxei (enumerarea ş.a.), figuri semantice sau tropi (metonimia), în fine, figuri ale cuvintelor, fiind avute în vedere cele ieşite din abaterile de la topica normală: inversiunea şi hiperbatul. Eugen Negrici le analizează cu mare virtuozitate pe fiecare, arătându-ne funcţionalitatea lor, cum toate generează mari disponibilităţi expresive. Abilitatea asocierilor de cuvinte prin care Antim reuşeşte uneori să obţină „performanţe notabile” (p. 171) este de asemenea un indiciu al stăpânirii tehnicii artistice şi al conştiinţei nedezminţite de creator.

Eugen Negrici observă apoi amplificarea ca dominantă stilistică a mitropolitului, propensiunea spre încărcare, spre ornat şi figuraţia simbolică, senzaţia de prisos uneori vizibilă în bogatul sistem al calificării, care ar reprezenta o tendinţă spre baroc ca forma mentis.

Subtile şi de mare interes sunt raportările la tipologiile spirituale şi stilistice, obţinute din studiul sintaxei mitropolitului. Observând buna articulare a frazei, talentul sintactic, criticul scrie că „Predica pare alcătuită din lungi fragmente hipotactice secundate, proporţional de alte fragmente paratactice” (p.195). Ar exista chiar o repartizare diferită a celor două maniere sintactice: hipotaxa, specifică spiritului clasic ar fi de aflat în fragmentele de exegeză religioasă şi în cele în care se face comentariul moral, în timp ce parataxa, specifică Bibliei, mentalităţii iudeo-creştine şi populare s-ar identifica îndeosebi în fragmentele lirice şi în cele pamfletare. Şi într-un caz, şi în celălalt caracteristica e încărcătura barocă. Concluzia ce se impune firesc este aceea că „Spiritul retoricii clasice şi mentalitatea iudeo-creştină se opun stilistic. Antim le-a făcut compatibile, în cadrul aceleiaşi scrieri, prin sintaxă” (p. 195).

Chiar dacă există două modele sintactice în scrisul lui Antim, cu o adaptabilitate pentru unul sau altul care ar constitui şi unul din titlurile de glorie ale mitropolitului, există un factor coagulant al predicilor, şi anume nevoia de „clarificare raţională, normală dacă luăm în calcul caracterul preponderent didactic al acestor scrieri” (p. 197). Concepţia raţională biruie în aceste opere oratorice şi religioase, iar figurile retorice evocate ar fi dovada unei conştiinţe artistice care se impune asupra materiei. Prin aceste însuşiri ale operei lui Antim, crede Eugen Negrici, Ţara Românească răspundea bine şi tendinţei europene din veacul raţionalismului.

Elocvente pentru configurarea literarităţii sunt analizele îndelungi privind sistemul imagistic al mitropolitului, în cursul cărora aflăm de localizările temporale şi spaţiale, de preferinţele pentru comparaţia domestică şi rustică, pentru raportările la domeniul militar, de cazurile numeroase de antropomorfism cosmic, de prezenţa motivului mării şi de o seamă de alte procedee ale imaginii.

Predicile conţin şi o seamă de creaţii lingvistice care privesc structura morfematică a cuvintelor, unele insolite şi ingenioase, prin care creaţia mitropolitului se individualizează şi pe care criticul le pune în relief în ultima parte a lucrării.

Eugen Negrici a aflat în 1971 calea de acces adecvată spre individualitatea unei opere încât reeditarea cărţii criticului la trei veacuri de la trecerea la cele veşnice prin moarte martirică a marelui mitropolit şi om de cultură medieval este un gest de nimerită cinstire a memoriei acestuia.

 

* Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate. Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Ediţia a III-a, îngrijită de Pr. Ştefan Zară, Râmnicu-Vâlcea, Editura Praxis, 2016