LECTURI PARALELE
Luiza Caraivan
eseistă, Timişoara
Pasaje despre iubire şi revoltă *
Poemele Alexandrei Pârvan sunt împărţite chiar de la deschiderea volumului în patru categorii, aşa încât cititorul are posibilitatea să aleagă direcţia pe care o doreşte în parcurgerea acestuia. De fapt, este vorba despre mai mult decât o direcţie, căci titlurile sub care sunt reunite poemele oferă şi starea de spirit pe care o avem în momentul parcurgerii poeziilor. Astfel, putem citi Poemele mamei, Poemele artistului, Poemele iubitului, Poeme mie însămi şi altora la fel, în funcţie de dispoziţia noastră: melancolie, aprecierea individuală, cufundare în iubire sau redefinirea sinelui prin alăturarea celorlalţi.
Curioasă din fire, am pornit spre poemele iubitului, poate şi pentru că nu m-am considerat niciodată o artistă, melancolia arareori mă caracterizează, iar asemănarea cu ceilalţi o consider la ordinea zilei. Poemele iubitului este subtitlul secţiunii care poartă numele Tunicile de piele, într-o metaforă potrivită ca o mănuşă, pentru a descrie relaţia de iubire fizică prezentată de Alexandra Pârvan. Uşurinţa cu care poemele învăluie publicul lector este datorată atât figurilor de stil folosite, asocierilor surprinzătoare cât şi faptului că poemele parcurg o ordine cronologică, permiţându-ne să vizualizăm o poveste de dragoste de la prima flacără şi până la aprinderea unei noi pasiuni pentru un altul. De aceea, recomand lecturarea de la primul poem către ultimul, astfel, reuşind a capta imaginile care au o logică temporală. Intrând în povestea de dragoste în momentul în care ea abia se înfiripează, îi descoperim pe cei doi protagonişti pas cu pas, trăim alături de ei intensitatea momentului şi gustăm din amărăciunea lăsată de despărţire, primind, totuşi, şi o frântură din noua relaţie care se conturează:
„spre tine merg prin lumină/ ca tu să fii acolo unde am ajuns.”(77)
„Aşa frumos îmi eşti iubite astăzi/ că am uitat ce făceam cu o clipă înainte/ dacă am venit de departe sau doar eram aici/ dacă aveam în mână o carte sau doar muşcam dintr-o portocală” (85)
„Te iubesc ca şi cum prin asta/ mă întâlnesc cu oamenii şi lucrurile/ din jurul meu/ ne dăm bineţe şi împreună/ din nevăzut sorbim” (87)
„La doar trei zile după ce ai plecat/ tu într-o parte şi eu în alta/ un alt bărbat şi-a plimbat/ degetele lungi şi moi/ peste conturul sprâncenei mele” (121)
Chiar şi o simplă incursiune printre titlurile poemelor iubitului ne poartă prin povestea de dragoste. Drum prin cer, Între noi, Unul în trup, Numai trupul, Hoţul de trup, Despre pericolele întrupării, Jar în trup stins, Când te detest, iubite, Laşi loc de ceartă, Un alt bărbat, sunt doar câteva instantanee din acest capitol trece prin toate ipostazele unei relaţii de iubire.
„Până la capăt, fără tristeţe (poemele mamei)” sunt marcate de relaţia mamă-fiică, în care în mod evident, fiica încearcă desprinderea de cordonul ombilical, iar când aceasta se produce apar şi remuşcările, căci mama este lăsată pe un plan secund. Multe sunt marcate ca fiind scrise în luna martie (1 martie sau 8 martie), lună în care societatea de consum ne aminteşte să ne îndreptăm fie paşii, fie amintirile spre mamele şi femeile din viaţa noastră. Altele sunt datate cu 9 decembrie, lăsându-ne să înţelegem că aceasta este ziua de naştere a poetei, ziua desprinderii fizice de figura maternă.
„Când m-am născut pământul s-a spart ca un ou/ băteam cu palmele văzduhul aplecat pe-o parte/ cum apeşi bolnavul pe frunte să-i iei fierbinţeala/ tu erai acolo, aşteptând să rosteşti numele meu” (43)
„Zilele astea, mama mea se mişcă lent/ ca acele mari de ceasornic,/ pare un sportiv de performanţă/ filmat în reluare” (51)
„Urmează să plec iar …/ tace şi nu e sigur ce ascunde chipul ei/ apăsat de lumină.” (51)
„Frumosul ca o artă a cruzimii” poate fi considerat un capitol dedicat artiştilor, dar mai ales pictorilor: Modigliani, Arta ca o altfel de moarte, Pictorescă, Autoportret fără pictor, punând în cuvinte imagini ce par a fi fost zugrăvite pe pânză înaintea aşternerii lor pe hârtie.
„Albastru. sânge. albastru” (56)
„în casa pictorului nu ştii niciodată/ ce vi lăsa acolo la plecare/ o mână, un ochi, o geană căzută pe obraz/ o nepăsare, o adormire” (64)
Finalul acestui volum este propus din poeme închipuite, răzleţe, subintitulate Poeme mie însămi şi altora la fel şi care ne însoţesc prin filosofia lucrurilor mărunte: lectura cărţilor, petrecerea timpului în natură, călătoriile alături de ceilalţi. Poemele dedicate lui Nichita Stănescu, Oscar Wilde sau Iolandei Mitrofan sunt exerciţii de recompunere, prin care Alexandra Pârvan se redefineşte şi îşi re-conturează spaţiul poetic pentru a se regăsi pe sine şi a afirma acest lucru în poemul de final – Acasă. Aici, într-o aglomerare de lucruri care dau un confort personal şi îşi definesc proprietarul, citim şi rugăciunea poetei către Dumnezeu:
„Dezleagă-mă Doamne de copilărie, de mama,/ de ţara şi şcoala mea/ şi lasă-mă să fug în alt pământ/ unde urmele mele să nu cadă aşa adânci/ cât să mă înghită cu totul/ în prăpastia lor moale/ de nevindecat” (164).
Poemele Alexandrei Pârvan ne poartă prin trecut şi amintiri, cu nostalgia şi regretul celui care nu aşteaptă ziua de mâine pentru noi experienţe, ci pentru a recupera alte memorii ferecate în spatele evenimentelor cotidiene care nu mai permit explorarea sinelui. O reîntoarcere către copilărie şi o redescoperire a unor sentimente arareori trăite în secolul XXI este propunerea poetei şi recomandarea mea.
* Alexandra Pârvan, Suflare peste păpădii, Editura Marineasa, Timişoara, 2013