LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Caraghioasa Epocă de Aur*

Un foarte interesant volum de poezie politică a publicat Camelia Iuliana Radu la Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, în 2016. Nu numai evocarea vremurilor cu metehne marxist-leniniste captivează, dar şi tehnica de construcţie a textelor. Scriitoarea are un trecut aventuros în poezie, ea publicând cărţi de substanţă diversă, mai toate valabile estetic. Nu instaurarea unui stil sau a unei viziuni personale contează pentru autoare, ci îmbucurarea cititorului viu, cu bun nivel de lectură. Unul dintre aceste volume este Oman, unde atmosfera orientală este conturată cu multă ştiinţă, iar redactarea cărţii, partea paratextuală, este excepţională şi subîntinde conţinutul textual. Viziunea editorială din Jucăm Lenin este conceptuală, ceea ce face ca aceste cărţi să aibă o rată de absorpţie excelentă.

Iremediabil, poezia acoperă teritorii absurde dacă se inspiră din vremurile comuniste. Totul este uniform şi liniar, în timp ce penuria asigură pestriţul heraclitic: „străzile nu urcă nu coboară/ universul e liniar şi amestecat/ ca într-un sac rufele murdare/ dar e veselie/ oamenii vând/ cumpără tot ce pot/ pe mama pe tata istoria de familie/ şi mai ales pe cea imaginară/ adesea prinsă cu o agrafă de patul în care/ un tată face sex cu oglinda” (în Babilonul meu personal).

Poezia politică devine, astfel, şi poezie istorică, preluând funcţia documentului, pe care îl ficţionalizează doar cât să intervină spectaculosul. Realismul este intempestiv, iar în variantă sacadată şi selectată efectul poetic vădeşte o forţă surprinzătoare: „ne mutaseră în alt oraş la bloc/ pe cimentul rece visam gutuiul/ fugise într-o lume mai bună/ foşnea doar în vis/ de câte ori aprindeam lumina/ în alama ciobită a unui robinet de calorifer/ apărea o stea” (comunismul pe de rost).

Cele mai reuşite fragmente sunt cele în care nu intervine tristeţea sau revolta, cele în care anumite obiecte primesc valenţe simbolice. Nu mai e nimic de explicat, ajunge doar imaginarea unei lumi potenţate prin actul poetizant: „se mimează se filmează se luminează de noapte bună/ cel mai sexy symbol/ sticla cu lapte întoarsă într-un pantof roşu de lac/ cu tocul înfipt cui în uitare” (sticla cu lapte) .

Ne aducem aminte cât de tern şi ameninţător era comunismul. Cetăţenii nu tremurau de incertitudine materială, ca în capitalism, ci de supracertitudine: partidul le punea la dispoziţie o viaţă în funcţie de necesităţile lui. Generaţia-cu-cheia-de-gât resimte încă traiul proletar: „pierdeam una pe zi şi mama/ continua să îmi agaţe alta/ neobosită/ în loc să rămână acasă/ cu mine” (pe apa sâmbetei).

Coşmarul comunist coboară direct din textele absurdului întemeiate pe mecanică, hiperbolă, mimare, minciună, rutină, ritualizare şi birocraţie. Poeta este capabilă să surprindă delirul şi mania timpurilor: „Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit azi/ într-o şedinţă extraordinară şi plenipotenţiară/ cu preşedintele Republicii Socialiste România/ cu secretarul general al Partidului Comunist Român/ şi comandantul suprem al forţelor armate/ au mai fost prezenţi: genialul cârmaci/ cel mai iubit fiu al poporului român/ personalitatea excepţională a lumii contemporane/ luptătorul pentru cauza dreptăţii păcii şi a socialismului/ geniul Carpaţilor/ marele conducător/ eroul clasei muncitoare/ cât şi Australanthropus Olteniensis/ alţi tovarăşi şi pretini// tovarăşul Nicolae Ceauşescu a propus ordinea de zi/ care a fost aprobată în unanimitate de voturi/ apoi s-a trecut la analiză/ au luat cuvântul: şeful statului/ comandantul suprem al armatei/ secretarul general al Partidului Comunist Român/ alţi membri de partid şi invitaţi/ în urma consfătuirilor la vârf s-a hotărât/ în unanimitate de voturi: pentru patrie, pentru popor!/ documentul a fost semnat de către toţi participanţii la/ reuniune” (reuniune la vârf).

Vitalitatea textelor este asigurată şi de unele instantanee extra-ideologice, momente de fabulaţie inteligentă. Poezia tranzitivă este spumoasă dacă sunt selectate acele circumstanţiale relevante: „să nu mai faci prostii cât sunt la serviciu/ auzi? în priza asta este un ochi care vede tot ce faci” (ochiul fără cap).

Vizonată post-factum prin această lupă poetică a copilăriei, Epoca de Aur apare mai mult caraghioasă decât sinistră. În poemul Tatăl nostru o fetiţă îi întreabă pe adulţi de ce copiii ruşi au un singur tată, anume Stalin, aşa cum li se spusese la şcoală. Mamaie Aglae îi spune în secret că ea are un tată şi mai puternic, anume Dumnezeu din cer. Bulversare: „bine dar la şcoală tovarăşa ne-a spus/ că nu există Dumnezeu”. Şi gesturile subversive sunt bine integrate în pasta rece a acestei poezii, fără alunecări în patetism sau pompozitate.

Strategia poetei este să atace toate anomaliile ultimei faze a comunismului românesc şi să îi aplice diverse modalităţi de poetizare. Un poem devine un fel de mini-tragedie antică în care corul apare ca personaj şi reia obsesiv refrenul: „te-ai născut când nu trebuia şi nu ştim ce ai să te faci” (ura ura ura în cor).

La un moment dat, textele sunt simple înregistrări ale discursurilor aberante produse de o populaţie laşă şi meschină. Realismul este necruţător. Poncifele şi clişeele penetrează până şi universul copilăriei. Munca patriotică, mutarea ţăranilor la bloc şi uniformizarea dau seama de un univers penitenciar mascat. Nu mai găsim teroarea anilor '50-'60, dar puşcăria a devenit acum un bâlci greţos. Ultimii partizani lichidaţi, se poate purcede la adularea stereotipiei şi a tipizatelor: „facem o schemă şi scoatem din ecuaţie/ tot ce ar trece de bază/ în locul gol bagă ideologie/ ştii/ cum astupi găurile cu ipsos/ şi îndrepţi peretele să fie perfect” (omul prescurtat).

Aşa cum se arată în poemul Piramida lui Maslow, totul se învârtea în jurul satisfacerii (imposibile) a nevoilor primare. Din ce îmi aduc aminte, penuria şi cozile au stimulat, paradoxal, apetitul de împlinire intelectuală şi spirituală. Să fie explicaţia faptul că, totuşi, certitudinea supravieţuirii era liniştitoare? Chit că se muncea şase zile pe săptămână şi era un chin să accezi la deplina cultură?

Volumul Cameliei Iuliana Radu ridică întrebări şi înscenează amintiri de aşa manieră încât sigur va fi mai citit decât manualele de istorie. Asta dacă ar cunoaşte şi tirajul unui manual şcolar, aşa cum şi merită.

* Camelia Iuliana Radu, Jucăm Lenin, Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016.