LECTURI PARALELE
Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici
Nicolae Kőmives, un grefier al conştiinţei şi spaimelor*
Imprevizibilă şi ermetică, densă şi fragmentară, poezia lui Nicolae Kőmives, – poetul din Aiud, mort la numai 32 de ani, în 1987, – traduce starea de spirit a unui visător ce-şi înălţa, – în exerciţii lirice inedite, – ochii, la steaua singurătăţii sale. Nu e o poezie a lamentaţiei şi derutei ori a protestului, ci o confesiune indirectă a Eului împovărat. Poate fi şi expresia unei patologii a lipsei de orizont în comunism şi a acceptării destinului, pendulând între depresie şi exorcizare. De obicei, accentul cade pe primul vers-imagine, entitate dezvoltată într-un crochiu liric şi proiectată în calendarul trăirilor interioare. O scriitură albă, aproape de gradul zero, cu o logică fragilă (poate din cauza bilingvismului) şi cu un ritm calm, ne împărtăşeşte ceva din spaimele şi provocările abia stăpânite ale tânărului poet, izolat în solitudinea provinciei.
Volumul antologic Trupul şi mâine, îngrijit de Ioan Hădărig şi de artistul Andor Kőmives, fratele poetului, adună în cele aproape cinci sute de pagini, versuri din volumele Cana de fum (fiarele liniştei), Autoportret în zgomotul oglinziişi Vânătoare luminoasă cu fiare îngenunchiate.Dar şi inedite. Cartea a fost lansată, în iunie la Filiala USR şi Galeriile revistei „Steaua”, odată cu expoziţia de desene ce o ilustrează, a fratelui poetului, Andor. E o confesiune paralelă, contrasă din delirul unei minţi lucide care refuză comunicarea standard şi îşi reprimă orice referenţialitate culturală:
„labirinturi/ tortură a înecului/ două mâini/ cu lumina ochiului/ în răceala pânzei// albine în pământ/ secate/ mâini de copil/ în febra idolului/ până la cer/ sete de furnici.”
Tonul grav, deprimist, se învecinează cu monologul suprarealist.
Umilinţa bolii, perspectiva morţii, capcanele vieţii şi ale trupului, evocarea destinului, imaginile suferinţei şi ale presiunii psihice, mişcările trupului şi ale minţii, proiecţiile unor vise şi coşmaruri, amintirile, alcătuiesc, toate, reţeaua de notaţii ale unui grefier al conştiinţei şi spaimelor. „Predispoziţia spre suav a poemelor e permanent contrariată de rulajul redundant al obsesiilor, iar reveriile sunt marcate de stigmatul letal, reprodus într-o dicţiune seacă, dar încărcată de fiori şi presentimente”, scrie Al Cistelecan, într-o cronică de receptare.
„Cărarea strigătului”, „frică/ poticnire-n cuvânt”, „timpul lătrător”, „fiarele de gală”, „neputinţa ochiului”, „inima, oglindă de noapte”, „alfabetul ucisului”, îngerii însângeraţi, mâinile, trupul, iubirea, frigul, singurătatea („singurătatea, mâinile încleştate mirosul/ sării de pe celălalt ţărm unde val cu val/ memoria te alungă”) sunt motivele obsedante ale unei memorii maniacale care-şi extrage amintirile din neant, într-un stil surrealist. Toate aceste motive produc leziunile eului şi deschid viziunea: „sunt în mijlocul unui torent/ şi sunt inima lui” sau, în altă parte, „sunt în mijlocul unui torent/ şi nu ştiu ce să fac”:
„sunt în mijlocul unui torent/ şi sunt inima lui/ vremea a venit în acest trup/ să-mi fie milă/ şi aripi până la lacrimă/ să te ajung/ la trezire – puţină iubire/ sunt stâlpii porţii/ jertfă până la rădăcină/ acum umerii de fată/ mâine, curcubeul zăpezii – să ardă/ neştiutoare stelele frigului/ de la un pas fereastra deschisă/ povestind viaţa/ firul de iarbă, apei nădejde/ şi moara pâinii/ de la leagăn la ţărâna rece –/ să-mi fie milă/ ajungând în iubire primul sol/ între păsări plecând/ om, înger – piatră visând/ frunzele de palmier, Gangele/ şi umbra norului, în mijlocul unui torent/ inima lui, privindu-şi furtuna.”
Personaj al propriei drame sublimate cu discreţie, în imagini bizare, dar şi suave, Nicolae Kőmives nu e un actor al propriei drame (precum Max Blecher în Întâmplări din irealitatea imediată), el nu redă pe viu traumele şi suferinţele tânărului chinuit de o boală rară. Dimpotrivă, construieşte un discurs care încearcă să aline suferinţa într-o confesiune pură, vecină cu revelaţia şi visul. Infernul bolii e mereu tradus într-o dorinţă de zbor, de înălţare, de sublimare a depresiei. Poezia sa e o meditaţie asupra bolii şi suferinţei şi o încercare de a-şi confecţiona un univers paralel, al interiorităţii. La el discursul liric nu ia forma protestului, a ironiei sau a confruntării cu destinul. E o poezie fragilă, a evadării şi liniştirii, prin opiul şi energiile cuvântului, în căutarea echilibrului interior. Alteori confesiunea e tulbure, halucinantă şi spasmodică, reflectând ca o oglindă revelaţiile durerii.
E, aici, o vibraţie a profunzimilor vocii tulburate de fiorul existenţial şi de misterele curgerii. E o poezie anti-sentimentală, a levitaţiilor deasupra turbulenţelor premonitorii şi vertijului existenţial. Adrian Popescu îi găseşte filiaţii consubstanţiale cu Paul Celan. Deşi, în genere, nu avem de a face cu trimiteri livreşti. E mai degrabă un ritual funambulesc al dicţiunii interioare şi al reprimării crizei sufleteşti.
Artistul Andor Kőmives care se ocupă de grafica antologiei îşi însoţeşte fratele pe acest calvar al spaimelor şi îi ilustrează discursul cu imagini extrase din memorie şi din documentele de familie. El respectă confesiunea austeră şi o prelungeşte în desene alb-negru ducând comentariul dincolo de cuvânt. Cartea e o împerechere dramatică dintre cuvânt şi imagine, dintre tuşele difuze şi austere şi imaginaţia unui destin meteoric:
„iubire, pulbere ghemuită în/ soare, uleiul norilor veşminte/ în fildeş memorie şi lemnul tovarăş/ rănile apără-le, trupul şi mâine”
Excesul de rău, nebunia, boala, înstrăinarea şi moartea provoacă rătăcirile eului şi coagulează universul imaginar al unui himerist/ deprimist avant la lettre.
* Nicolae Kőmives, Trupul şi mâine, antologie, ediţia a II-a, ediţie de Ioan Hădărig şi Andor Kőmives, Editura Grinta, 2016