LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Cronica unui Imperiu anunţat*

Au trecut aproape douăzeci de ani de la revoluţie. În tot acest timp Marius Oprea n-a stat degeaba. În 2005 a creat Institutul de Investi­gare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus până în 2010. A publicat nenumărate articole şi lucrări despre Istoria Securităţii, unele fiind incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice. Să nu uităm că autorul a fost, la bază, poet şi a pu­blicat patru volume de versuri: Solo de tamburină (1999), America! America! (2008), Întâlnire cu Apostol (2012) şi Reţeta fericirii (2015). La Editura Polirom i-au apărut, din 2012 până acum, şapte cărţi. În viaţa publică s-a dovedit a fi un intelectual lucid şi critic, care a comentat şi a îmbogăţit piaţa de idei contemporane. A trăit „până mai ieri” cu iluzii şi convingeri. Că a ajuns la vremea certitudinii de a nu mai avea nicio certitudine o dovedesc cele două romane, Turma păstorului mut (2016) şi Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit, acesta din urmă o continuare a celui dintâi. Cu ambele cărţi, autorul se retrage în lumea auto-ficţiunii utopice, unde totul e posibil. Până şi speranţa. Formula abordată în primul roman este o alegorie metonimică a României, Spitalul Socola din Iaşi care devine, pentru scurt timp, capitala ţării. Sedus de această butaforie pe care o i­­maginează cu har şi exuberanţă, autorul simte impulsul s-o extindă în următorul roman, în care România întreagă devine axa lumii, Imperiul Român de Răsărit. Imperiu al fericirii la care se alipesc şi alte state, inclusiv Germania condusă de Gertrude Stein. Că e vorba de un imperiu mai degrabă cultural decât politic, este prezenţa acestei poete avangardiste şi inovatoare, născută din părinţi evrei germani, care a trăit mai mult în America şi Paris, în fruntea statului german.

Cartea nu se rezumă doar la această euforie utopică a istoriei. Memoriile primului bazileu al Imperiului se întrepătrund cu amintiri dintr-un manuscris al său din 2016, în care apar întâmplări recognoscibile şi nume reale. Rememorate cu scop testamentar, pentru a fi de folos fiului plecat în Germania, în înţelegerea tatălui şi a ţării în care s-a născut.

„SF sau literatură confesivă?” se întreabă Ovidiu Şimonca pe coperta a IV-a a cărţii. Şi una şi alta şi ceva pe deasupra. Har de a imagina România peste 40 de ani, când pe meleagurile patriei şi mai departe se va trăi Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească, fără efortul agasant, mereu reluat de la zero, de la acel blestemat „zid neisprăvit”. Munca va fi scoasă în afara legii, ba chiar pedepsită. Fiecare individ trebuie să facă totul ca într-o joacă, fără constrângere, în deplină libertate şi cu pasiune. Într-o ţară care se apără de norii radioactivi cu Brâul Maicii Domnului şi în care Bucureştiul devine sediul Parlamentului European. Tot acest viitor luminos este închipuit din oful „diferenţei de viteză cu care funcţionează istoria şi mersul trenurilor pe la noi”. Mersul trenurilor fiind „cea mai bună caracterizare a specificului naţional” (Asta îmi aminteşte de nedumerirea unui englez vis-à-vis de pregătirea călătorilor pentru a coborî din tren cu minute bune înainte de destinaţie. Să fie nerăbdare sau teamă de a pierde linia de sosire?).

Romancierul Marius Oprea este mai inventiv decât istoricul Marius Oprea. Eludează/ defectează mecanismul istoriei pentru a meni României un destin fericit sau un alt destin. Mizează şi pe noroc, căci pentru noi explozia de la Kozlodui asta e. Ne lipseşte, în acest mod, de veşnicul competitor de la sud de Dunăre. Autorul-narator devine, la 92 de ani, în anul de graţie 2056, primul bazileu al Imperiului. Sub stăpânirea lui se rezolvă toate problemele cu care se confruntă societatea, până şi achitarea sculpturii Cuminţenia pământului, rămasă în subscripţie publică din vremea guvernului Cioloş. Doar cu un singur pericol se mai confruntă: invazia vikingilor lui Ragnar. Îl rezolvă însă şi pe acesta, ingenios, prin consilierul copil Knut, care „ştia despre vikingi mai mult decât ştiau ei înşişi”. Dovadă că autorul are încredere în generaţiile viitoare. Nu întâmplător şi Imnul Naţional al Imperiului, Somnoroase păsărele, va fi compus tot de un băieţel, care-l va şi cânta cu vocea sa plăcută, acompaniat de flaut şi harpă. Marius Miheţ** citeşte aici un „un Golding luminos”. De acord. Un alt băieţel de şase ani pe numele său Mihăiţă (Calimente!) proiectează un studiu despre aclimatizarea iacilor din Carpaţi. De obicei, copiii îşi întrec părinţii. De pildă, fiul fostului politician Nicuşor Dan îşi exasperează părintele, rezolvând problemele de algebră înainte ca tatăl său să termine elaborarea lor. Vikingii îşi vor potoli setea de război, confruntându-se cu America lui Pană-de-Şloim, preşedintele indian-evreu şi-l vor instala pe Alexander Opraea conducător al Statelor Unite Româno-Americane. De un singur inventator duce lipsă Imperiul. Cel care să inventeze „telecomanda pentru femei cu un singur buton, silent” . Fapt care va declanşa în final disoluţia Imperiului.

Din manuscrisul care datează din 2016, Bazileul dictează scribului său amintiri pilduitoare, vibrante, degajând poeticitate. Despre „ul­­timul arbore” şi „pasărea ploii” (basm născocit de o fetiţă de 5-6 ani), şarpele anguisfragilis, cântecul guguştiucului, drumul spre insula Amorgos din arhipelagul grecesc, nucul iubirii etc. Fragmente melancolice din care bazileul dictează reflecţii despre istorie, credinţă, morală. Reproduce întâmplări picareşti, mitologii biografice, situri arheologice din ţară, din Grecia sau Turcia, mănăstiri şi popasuri spirituale. Autorul-narator ajunge să-şi transforme darul de a vedea sub pământ „în ştiinţă şi meserie”, ajutat de oameni-îngeri ca Pavel din Galiţa sau Petre Diaconu, să creadă în îngeri şi în prieteni. Chiar şi după moarte. Sunt evocaţi de dincolo şi de dincoace Alexandru Muşina, Adrian Bodiu, Gyuri Pascu, Radu G. Ţeposu, Nino Stratan, Caius Dobrescu, Mircea Martin. Acesta din urmă, ajuns la venerabila vârstă de 120 de ani, „arată aproape neschimbat, poate i s-a mai rărit doar puţin părul”. Organizează săptămânal întâlniri la Institutul de Futurologie, fiind un mediator al polemicilor ce se încing între „Clasa de Apocalips ă şi Clasa de Viitor Luminos ”. (Să reamintim că Marius Oprea s-a format ca poet la cenaclul literar „ Universitas ”, condus de profesorul Mircea Martin, fiind coleg de generaţie cu Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Simona Popescu etc.) Încearcă să se regăsească şi să se vindece de necredinţă: „... am învăţat că, dacă nu-mi place lumea în care trăiesc, o să şi găsesc puterea de a crede că o pot schimba, care mă va face ca, într-o bună zi, să o şi schimb. Iar dacă nu o pot schimba, atunci măcar să mă schimb pe mine, pentru a putea trăi clipa ce vine ca o rază în râu ” (pp. 132-133).

Planurile se întrepătrund, după cum am remarcat deja. Caius Dobrescu e prezent mereu la reşedinţa Bazileului de la Sarmizegetusa. Vikingilor le place berea Paulaner nefiltrată. Cozmin Guşă devine ambasadorul Imperiului la Moscova. Bazileul ia legătura cu Putin care este de acord să plece Alexander într-o expediţie în America doar însoţit de ambasadorul său în Imperiu, românul rusificat Vasile Ernu. Apar şi personaje din „oraşul nebunilor”, de pildă Enăchescu, poreclit Puşcărie, convertit în faimos bucătar în „Turma păstorului mut” care i-a adus autorului în 2020 Premiul Nobel pentru literatură, stârnind „o criză de apoplexie lui Mircea Cărtărescu, care a declarat după ce şi-a mai revenit că se lasă de literatură şi se apucă de agricultură. Ceea ce a şi făcut, pierzându-şi toate economiile într-o plantaţie în care a încercat să facă zmeura să crească în copac, la îndemnul unui escroc. Şi-a pierdut şi banii, şi nevasta, care a fugit cu ingeniosul agronom potlogar şi s-a reîntors la poezie – şi bine a făcut, volumul său de poeme Pseudokinetoerotikon făcându-l celebru în întreaga Europă, când aceasta încă mai conta, dar, fireşte, nu atât de celebru ca mine” (pp. 159-160). Cu ultimii doi preşedinţi, autorul este cât se poate de critic. Traian Băsescu este expulzat din Imperiu, iar Klaus Iohanis îşi pierde casele şi este nevoit să se mute în gazdă la Sibiu. Mai multe despre soarta lor găsiţi la pp. 45-46. Sunt pagini scrise cu multă vervă şi simţ al umorului, un adevărat deliciu de lectură.

De la Nepotul lui Dracula n-am citit o carte cu atâta plăcere. Poate nu întâmplător, Marius Oprea îl consideră pe Alexandru Muşina maestrul său, „cel fără de care aceste rânduri fără-îndoială nu ar fi fost scrise – pentru că el m-a injectat cu toate înţelesurile lui aşscrie pentru că m-aş scrie. Suprem, nevinovat şi minunat orgoliu!” (p. 75). Aşadar, cine concepe literatura ca un mod de viaţă scrie o carte bună.

* Marius Oprea, Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit, Editura Polirom, 2017

** Marius Miheţ, apocalipsa domesticăîn „România literară” nr.33-34, p. 12, 2017