LECTURI PARALELE

Constantin Butunoi
poet, Arad

Scrie încă din liceu*

Autorul volumului ochiul cu care dumnezeu mă vede datornic în lăuntrul nimicului, o denominaţie care te pune pe gânduri, poetul botoşănean George Luca are o biografie plină, am putea spune, de surprize: gazetar, imediat după terminarea liceului, betonist, magazioner, îndrumător de prestări servicii, patron etc.

Multiplele sale colaborări cu versuri, recenzii şi articole politice la numeroase publicaţii dintre care amintim: „Amfitrion”, „Clopotul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Steaua”, „Vatra” etc., a scos chiar o revistă proprie (două numere), pe care o scria singur, nu l-au putut scoate dintr-o anumită „singularitate”, mai ales în scris, regizată cu dibăcie dar fără rezultatele scontate.

Este prezent în volumele colective: Vibraţii(1971), Timp de lumină (1972), Arc peste timp (1977), Caietul debutanţilor(1981), „Altare” (2007).

A publicat volumele: Speranţa matematică (plachetă versuri, 1979), Efectulinvers (versuri, 1998) şi Eu, ticălosul şi scârbitul(versuri, 2005). Cei care s-au aplecat asupra creaţiei sale, dintre care amintim:

Al. Cistelecan, C. Ivănescu, E. Ţarălungă, Fl. Lazăr, Fl. Floresu, Al. Ştefănescu, H. Gârbea etc., au remarcat luciditatea cu care îşi construieşte expresia poetică pornind de la o realitate neconformă cu natura sa, de aici „revolta” egoului său poetic, preferând postura de „marginalizat”.

Noul volum, prin tematică, nu aduce noutăţi, motivele dezvoltate sunt diverse: faptul cotidian – „am în evidenţă măturoiul ştergând strada de coroniţele de merit” (p. 7), relaţionarea proprie cu mediu social – „sunt un nimeni cu înfăţişare de nimeni/ nici o cameră de luat vederi nu-l înregistrează” (p. 12), condiţia poetului – „pătrunde acolo unde nu este şi este acolo unde nu pătrunde/ ţinând aparenţa şi fleacul sub control” (p. 16), încercare de autodefinire – „vremea mea de graţie nu durează decât atâta cât mă destrăbălez/ prin cearşafurile pătate ale contra-zicerii” (p. 28), revolta nu lipseşte dar recomandă împăcarea cu sine: „îmi ascult tăcerea fiindcă numai tăcerea mă ascultă” (p. 47), o curioasă lecţie de morală: „în această clipă încă trăiesc fericit că plătesc socoteli de răzvrătire” (p. 51); caracterul eterogen este evident, alături de notele personale ale expresiei poetice promovată de autor.

Chiar de la început (p. 9), poetul ni se destăinuie, într-o interesantă, aş zice, artă poetică:

„Vin în faţa calculatorului cu paharul meu de vin/ astfel încât/ intru în metafizica lui şi ies din dimensiunea// mea/ astfel încât/ sufleţelul meu smerit şi virtuos în arta tăcerii/ rupe legătura cu grădiniţa suprarealului”;

Tăcut şi smerit dar nu intenţionează să fie paşnic, ameninţă chiar „Toată sfânta sfidare se desfată în lăcaşul meu de poezie” (p.10).

Textul de la pagina 40 (din 1974, cartea conţine poezii din perioade diverse) ne spune că încă de pe atunci autorul practica minimalismul, a prevăzut şi era „aurolacilor”: „Într-o pungă de plastic incoloră şi/ de mărimea unei cărţi/ sau măcar în care încape/ faimosul discurs a lui Demostene/ despre cunună/ îmi încape răsuflarea”; o ciudăţenie întâlnim şi în utilizarea simbolurilor, care produc o schimbare de sens, o răstălmăcire, deconscrucţie/ diversiune: „n-am decât să scotocesc epopeea din cuvântul primitiv şi/ greutatea/ de transportat la rampa de gunoi” (p.17), „În toiul zilei, între blocuri, ascult greierii/ în stilul înalt al Sfântului Ciprian”(p.22) sau „cu mutra domniei sale genialoidă şi înlocuitoare a lui Christos”(p.43).

Printre cele mai reuşite poeme mi s-a părut Omul din Coşula, unde se vede că poetul nu a renunţat cu totul la suprarealismul său, din care cităm: „strămoşii săi mai credeau în vârcolaci/ când s-a întors între vii şi-a cutremurat clopotniţa mănăstirii/ a mâncat o omletă de-o sută de ouă şi-o găleată de îngheţată/ (…) a citit trei biblioteci municipale la lumina lămpii de petrol/ şi-a pus la punct lista lucrurilor interzise cu desăvârşire/ înainte de a-şi sprijini tâmpla cu braţul ultima oară” (p.30)

Un poem remarcabil, Capcana (p. 20), conţine o combinaţie de ironie, revoltă şi acceptarea stării de fapt, în stil personal, cu intenţii vădit biografice: „chiţcăi ca un şobolan de bunăcuviinţă/ având capcana dulce cadru de referinţă”.

Teoria nimicului este dezvoltată în Lenea realului (p. 27), care trezeşte interesul oricui, deşi nu are savoarea lui Ioan Es. Pop, din care cităm: „Aici se distrează şi suferă nimicul/ (…) fiindcă realul leneveşte după cum lenevesc eu”.

O anecdotică păguboasă întâlnim în Numina Nomina (p.34).

Discursurile, cu titlu „LERNT MICH GUT LESEN” de la paginile, 75 şi 77, nu impresionează, indiferent de tonul rostirii, absenţa lor ar fi fost mai benefică.

Grafia şi aşezarea în pagină nu mi s-au părut cele mai potrivite pentru o carte de poezia, dar una peste alta, volumul este interesant şi merită citit.

* George Luca, ochiul cu care Dumnezeu mă vede datornic în lăuntrul nimicului, Editura Timpul, Iaşi, 2016