LECTURI PARALELE
Mircea Pascariu
poet, Arad
Incursiune în Montelimat, strada Andrei Pintilie nr. 1950*
Există o teorie (cea a relativităţii lui Einstein) care spune că timpul trecut, cel prezent şi cel viitor există concomitent, iar noi, cei care percepem timpul ca pe un drum liniar cu un singur sens, suntem, cumva, într-un tren care, din clipă în clipă, soseşte în prezent şi pleacă urgent spre viitor. Singura soluţie de a deturna trenul şi a călători înspre trecut sau spre orice viitor ar fi să curbăm spaţiul ca pe un sul de hârtie, un fel de vălurire, un efect de cortină precum „... un pătrat/ aproape cum ţi-ar plăcea/ latura egală cu latura/ egală cu viaţa, egală cu latura, moartea.” Aşa începe această ciudat de frumoasă carte-obiect. Cu o geometrie aspră, neeuclidiană, cu parametri vizuali, umani, discreţi şi cu elemente finite extrem de complicate în spate, cum nicio axiomă nu şi-ar permite.
Andrei Pintilie are cel puţin două identităţi, ambele reale.
Născut în 1950, a publicat prima poezie la 15 ani, iar în 1994 a apelat la Regina arsă hotărându-se să se dematerializeze. A fost un critic de artă apreciat, un profesionist, dar şi un altruist. Estetician şi cercetător al artelor vizuale, unele deschizătoare de drumuri (în domeniul istoriei avangardei şi modernismului românesc), a fost şi, mai ales, a rămas un reper al relaţiei To be or not to be? Andrei spunea Let it be. Mă grăbesc să scriu aşa cum m-a învăţat Kurt Vonnegut, să vă dau informaţii: Andrei a stat o vreme cu Mariana Marin, căreia toţi îi spuneau Madi, el îi spunea Mănuţa, tata lui Andrei era poet, sora lui Andrei, Ileana Pintilie, s-a îngrijit de această carte, Mircea Roman însoţeşte paginile cărţii cu gravitate, prietenie exemplară şi foto-tablouri în incipiturile alegoriilor cu lucruri care sunt frumoase, sunt exact Andrei.
Născut în 1950, celălalt Andrei nu a rezistat la următorul Autoportret: „Murdară lumina plesnind în catarame/ pe fundul căştii mai am un strop de apă/ [...]/ adînc plînge pădurea/ divinul Ely Sin/ peste Montelimat, ca o prăbuşire/ ploi, ceţuri, gheţuri vin/ Incertă, singură mişcare/ parcurgînd strada Andrei Pintilie/ (născut 1950)/ numerele caselor nu există şi casele însele/ nu există dincolo de durerea şi mişcarea mea [...]”. Apoi urmează Andrei din păr de cămilă & (de data asta pe pânza lui Mircea Roman) Piramidă, tuş, acuarelă, cretă colorată, 1985.
Adevărul e că nimeni nu ştie cine a fost Andrei Pintilie. Am gre şit, în loc de nimeni, citiţi puţină lume. Ce frumoasă ar fi fost fraza asta trimisă la finalul acestui articol, construită direct pe ruta Podului Minciunilor din Sibiu...
Avem o problemă: cum poţi să scrii la 16 ani (adică în 1966, într-o climă proletcultistă) ceva aşa: „Sferă, durînd veşnicii cu perfecţiunea egală,/ plin mie însumi, rotunjit în sine exterior/ pocal pentru lumină – să toarne bucuria multă,/ cu mâna tremurîndă, celui ce tace prea deplin [...]”. Şi, cronologic, mai târziu. Am crezut că ne lămureşte, în Cuvântînainte, dna profesoară universitară Ruxandra Demetrescu, fostă colegă cu Andrei: „Mai complicat este răspunsul la întrebarea: de ce a continuat Andrei să scrie poezie, de-a lungul anilor, când era student la secţia de Istoria Artei la Institutul de Arte Plastice, iar mai târziu, când s-a impus ca unul dintre cei mai talentaţi istorici şi critici de artă din generaţia '80?” (aiurea, ne-a introdus într-o pasă formidabilă).
Să presupunem că avem un set de texte şi nu cunoaştem autorul. Să-i spunem mulţimea P, de la Pintilie. Această mulţime P include adolescenţa, să o notăm cu A. Mai sunt incluse submulţimile N de la nimic, D de la afirmaţia Da, R de la real, E de la existenţă, I de la ireal. Altfel spus, P conţine pe A, N, D, R, E şi I. Să adăugăm un pic de substanţă vizuală, nobilă şi să inversăm privirea : „Dacă nu priveşti bine,/ nici măcar bine, ci foarte atent,/ pătrunzător, scotocind locul cu ochii/ nu-l vezi şi [...]” Mai trebuie să exprim ceva : ştiţi să auziţi tablouri? Concluzie : citiţi Deceseanonime şi veţi auzi Pink Floyd, citiţi Spurcatapăţanie... şi vă veţi aduce aminte de Anton Pann şi de menestrelul Dan Andrei Aldea.
Dacă ar fi să-i scriu o scrisoare fratelui mai mare aş începe aşa : „Dragă Andrei, în Montelimat e vară cu zăpadă verde...”
Cam atât am avut de spus, dar am următoarele note :
– m-am întristat la următorul text scris de Andrei : „Poezia a trecut pentru mine, încet dar sigur, într-un plan îndepărtat : o păstrez pentru bătrîneţe şi răsucesc de două ori cheia. Dacă pierd cheia înseamnă că n-a fost să fie, că, în definitiv, nu e nici o pierdere. Şi totuşi, ce frumos era...” ;
– Andrei a făcut o hartă a Montelimatului, e în carte, pe hârtie galbenă, cu multe amănunte, munţi, vulcani, drumuri, ape repezi, căi ferate, multe insule (patru), păduri, un far, cred, case cu acoperiş din ţiglă sau paie, un tunel printr-un vulcan, toate lucrurile au denumiri din cărţi şi din mintea lui ;
– iată un text preluat din Ochiul în ureche, Meridiane, 2002, scris de Andrei Pintilie – exemplul de prietenie şi altruism este acesta : „Am crezut întotdeauna în existenţa unui fel de premoniţie pe care o are un artist adevărat. Mircea Roman aparţine […] ” – Un fel de premiu Nobel al sculpturii este la pagina 150 ;
– nu cumva să rataţi TabaccoBlues de la pagina 132. Se termină aşa : „ […] iată decăderea provinciei, iată/ Basio amurgul tău, iată/ Staulul cerului lepădîndu-şi gunoaiele.” ;
– nu am scris despre imaginepoetică şi poezievizuală pentru că totul e în carte ;
– Mircea Roman are 24 de lucrări superbe transformate în ilustraţii.
* Andrei Pintilie, Efect de cortină/ Poezii (1966-1986), Editura Charmides, Bistriţa, 2016