logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

Poemul de departe... Ah! Orientul, Orientul…

 

O dată cu epuizarea romantismului în lumea Oc­cidentului, prin lentilele simboliştilor, ale im­pre­sioniştilor şi expresioniştilor, spectrul Orientului Extrem se face „văzut” cu o acuitate din ce în ce mai fermă. La începutul secolului al XX-lea, Paul-Louis Choucond (medic francez care a petrecut ani buni în Japonia), la revenirea în Franţa a scris o carte intitulată Înţelepţi şi poeţi ai Asiei (Sages et poėtes d'Asie,1923). În această carte, cam jumătate cuprindea informaţii despre poezia tradiţională japoneză (tanka şi mai ales haiku). Trebuie precizat că lui Choucond nu îi era străină lucrarea Basho and the japanese poetical epigram a orientalistului englez B. H. Chamberlain. Ba, mai mult, cartea lui Paul-Louis Choucond este prefaţată de Anatole France care face, paradoxal, următoarea remarcă, acum stânjenitoare, cum că: „la Meleagru afli mai multă artă decât la Basho”. O prejudecată susţinută însă de cunoaşterea foarte bună, pe care scriitorul francez o avea asupra poeziei europene, de la origini până în vremea lui (sfârşitul secolului al XIX- lea). Dar, odată semnalul dat asupra poeziei japoneze, descoperindu-se apoi şi „mirajul” ikebanei, a gravurii şi caligrafiei din aceeaşi lume îndepărtată, artiştii plastici, dar mai ales poeţii din prima jumătate a secolului XX se trezesc în faţa unor experienţe poetice extraordinare. Paralel cu aflarea altor perimetre culturale şi spirituale din Extremul Orient, din Africa continentală, din Australia aborigenă, la care se adaugă mai vechile descoperiri din Asia centrală (Arabia, China, India, Iran), lumea Japoniei e mai fascinantă deoarece arhipelagul extrem oriental cultiva până prin anul 1860 o izolare şi un conservatorism ferm. Odată cu deschiderea către lumea exterioară, a dinastiei Meiji (1868-1912), occidentul european descoperă arta, cultura şi, în special, literatura japoneză în formele ei cele mai profunde. Deasemenea, istorici, sociologi, antropologi, de primă mână, descoperă, în profunzime, spiritualitatea niponă, aşezând literatura, în special poezia, pe coordonate care ţin cont, aşa cum am mai spus, în primul rând de spiritualitatea acestui popor misterios şi extraordinar. Alte raţiuni, alte tipare, alte sensuri se pun acum în discuţie. Altele, cu totul deosebite, sunt principiile cu care „jucau” europenii la masa artei, faţă de coordonatele culturale şi spirituale nipone, la acest început de secol XX.

 

Din multitudinea de „esenţe” şi de „trasee” pe care le cunoaşte arta – şi implicit poezia – niponă, ne oprim doar adupra a două concepte: tanka şi haiku-ul.

Între începuturile liricii nipone şi poezia modernă japoneză de azi există, printre numeroasele nuanţe de stil şi formule poetice, o constantă, o valenţă specifică, şi anume că versul scurt, miniaturizat, îi sunt caracteristice. Alături de ikebana (aducerea vieţii vegetale într-o încăpere prin buchetul esenţializat, uneori la o singură floare), bonkei (peisajul pe o tavă), bonsai (arta creşterii arborilor pitici), tanka şi haiku-ul sunt „mici bijuterii”, fireşte lirice, în care simbolul joacă un rol preponderent. Comunicând prin cuvânt, aceste două specii lirice nu fac decât să contureze, o dată în plus, aceeaşi dragoste pentru flori şi natură. În lirica europeană apetitul faţă de natură este statornic, mai ales, în literatura din epocile romantică şi parnasiană. La fel, speciile lirice nipone nu pot fi concepute fără natură. Cultul pentru aceasta, în „ ţara cireşilor în floare”, nu este un demers facil. Este de fapt o contopire cu „substanţa primordială, vegetală, minerală şi spirituală în acelaşi timp. Niponul nu cunoaşte religiosul dar se învăluie în sublimul „maieutic”, cum spunea nu demult un notoriu reflexiv european.

 

La originile ei, poezia niponă porneşte din filonul anonimilor, care au creat „dodoitsu”, o formă de poezie populară sub formă de catren, care totalizează 26 de silabe (7+7+7+5). Apoi, în secolul al XI-lea, „imayo-uta”, un catren cu versurile de câte 12 silabe, şi cu o cezură după primele şapte, care formulează „ko-uta”, mici cântece şi balade din perioada Muromachi (1392-1603). „Uta” în limba japoneză înseamnă şi poezie şi cântec. Aceste mici cîntece şi balade erau recitate-cântate de „kataribe”, un fel de trubaduri nomazi. Prin aceşti trubaduri, autori şi, în aceeaşi măsură, interpreţi, „ko-uta” iese din mixajul sincretismului, cuvintele devenind literatură propriu-zisă, dar mai ales o compunere poetică în adevăratul înţeles al cuvântului, unde cuvintele definesc imagini şi stări. Autorii trubaduri încep a se organiza, constituindu-se într-un fel de bresle.

Scrierile din perioada arhaică − Kojiki (Cartea întâmplărilor stră­vechi) şi Nihon Shoki (Analele nipone), din prima jumătate a seco­lului VIII − conţin cele mai vechi poezii nipone. Specii precum „choka”, „nagauta”, „mijikauta”, „katauta” formulează un fel de finaluri din care mai târziu se va naşte „tanka”. Cel mai vechi florilegiu liric nipon, Manyoshu (Culegere a celor zece mii de foi), alcătuit imediat după secolul VIII, cuprinde 4496 de poeme, din care 4173 sunt tanka. Tanka (hanka) sintetizează şi se finalizează într-un poem mai amplu la începuturi, însă care devine în timp un poem de sine stătător. Perioada de înflorire, de fapt de statornicire, a acestei specii, desăvârşirea ei, se continuă până în secolul la XII-lea. Se cuvine amintit şi faptul că printre marii creatori de tanka (împăratul Nintoku, prinţul Yuhara, bonzul Sosei, Shiku, Roka, Horo, Inoue, şi alte câteva sute) se numără şi doamne (prinţesa Hirokawa, doamna Sagami, doamna Hojiju, doam­na Ise, Murasaki Shitikbu, Izumi Shikibu, şi alte deasemenea câteva sute).

În literatura japoneză de astăzi, „tanka” rămâne încă o specie li­terară foarte puternică. Modernizarea în Japonia a pornit de la înseşi „esenţele” ei ancestrale. Nu însă într-o sistemă vetustă, formală. Tanka, precum şi haiku-ul se circumscriu aceleiaşi dorinţe de înnoire perpetuă. Canonul poeziei la japonezi este disciplina şi rafinamentul.

 

Haiku-ul − ca un desăvârşit demers stilistic − poate fi suprapus peste „tanca” numai în măsura dorinţei de esenţializare.

Una din căile genezei haiku-ului poate fi socotită rafinarea poeziei tanka în perioadele Nomboku cho (1333 –1392) şi Muromaki (1392 – 1602), când tanka s-a aristocratizat, nobilii considerând acest poem un galant joc de societate, dar şi o împletire de metafore-metonimii şi de calambururi (keniogenuri, adică cuvinte cu mai multe sensuri) toate dând naştere la „renga”, o „poezie-legată” sau „poemul-în-lanţ”. Astfel, este înlesnită apariţia unui nou gen de poem japonez şi anume haikai sau haiku. Tanka s-a destructurat în două: în „kami no ku” (poemul de sus), un tristih iniţial de 17 silabe (5+7+5) şi un „shimo no ku”, un distih final de 14 silabe (7+7), cu o cezură obligatorie între cele două părţi. Există, deasemenea, un dialog („mondo”) între cele două. Îndrăgostitul trimite iubitei un „kami no ku” (tristihul), după care primeşte un „shimo no ku” (distihul). Este celebru dialogul dintre Yakamochi, vestit poet din vremea aceea, şi o călugăriţă:

„Se plantează orez –

Undele râului Saho

Sunt zăgăzuite

.................................

Atunci când lanul va da rod

N-ai să-l împarţi cu cineva?”

„Renga” (poemul în lanţ) se divide încet-încet şi generează noua formulă: «haiku» (cu transcenderea: «hokku» → «haikai» → «haiku»). La început, haiku-ul a avut un caracter epigramatic. Genul nu e străin şi de o tulburare istorică, o dată cu apariţia olandezilor la ţărmurile Japoniei. Nu insistăm asupra acestui moment. Însă conservatorismul, combinat cu rafinamentul japonez, sunt domenii cu care olandezii, şi implicit europenii mai târziu, vor avea mult de furcă.

„Cei şase înţelepţi ai poeziei haikai” (Haimon no roku-tetsu): Sokan, Moritake, Teitoku, Teishitsu, Soin, şi, nu în ultimul rând, Basho, menţin caracterul epigramatic al haiku-ului, ca, apoi, începând cu secolul al XVIII-lea în lumea din afara aristocraţiei nipone, închistată şi riguroasă, formată mai ales bogaţii negustori şi orăşenii însetaţi de cultură, apar „hajinii”, poeţi însetaţi şi ei de cultură, călugări vaganţi, adepţi ai sectei budiste Zen, care duc o existenţă precară de artişti boemi, mari peisagişti, dar neispitiţi de averi şi ranguri nobiliare. Dacă tanka, clasicizantă, aristocratică, are ca rezonanţă plastică şcoala de pictură Tosa sau Kano, ambele rafinate şi „academizate”, haiku-ul are corespondent în şcoala picturii realiste Ukiyo-e, care reprezentă o lume de stampe ilustrând arta populară.

O dată cu anul 1868 începe Epoca Meiji (Luminată), când Mutsuhito, a cărui domnie ţine până în anul 1912 (el însuşi autor de tanka), şi care deschide Japonia către Europa. Literatura japoneză se occidentalizează rapid. Se înfiinţează presa, apar reviste culturale, edituri. Marii lirici europeni şi americani sunt traduşi în japoneză. Se scormoneşte puternic în tezaurul literar vechi japonez. Se redescoperă şi mult abandonatul poem lung, pentru a genera „shintaishi” (poezia în formă nouă), versul lung de 12 silabe. „Jiyu-shi”, versul alb sau liber este intens cultivat. În acelaşi timp însă versul scurt, în special tanka şi haiku-ul, sunt aduse din nou în poezia modernă japoneză, în special prin eforturile poetului şi filologului Okiai Naobumi (1861-1903) care publică Noul cod al poeziilor scurte (Shinsen katen). De asemenea Yosano Akito (1878-1941) şi Ishikawa Takuboku (1885-1912) creează noi poeme scurte pornind de la liricul străvechi şi frumuseţile clasicelor, de acum, tanka şi haiku.

Occidentul este fascinat de poezia clasică japoneză şi de filosofia Zen. La Paris, la începutul secolului XX, printre freneziile tuturor ismelor eliberatoare, „haika”-ul devine o modă. În America se înfiinţează „Societatea internaţională a poeziei tanka” de către Judith Gauthier (1850-1917) precum şi de prinţul Saionji Kimmochi (1849-1940). La Paris se creează „Şcoala internaţională Tanka” unde se publică începând din anul 1935 o revistă trimestrială de poezie japoneză. Cele două specii lirice scurte „invadează”, până la inflaţie, palmaresul poetic al marilor autori occidentali. Amintim doar pe laureatul premiului Nobel din 1963, Ghiorghios Seferis ca autor al ciclului liric Haikaiuri, sau pe a­­mericanul de origine niponă Keneth Yasuda (cu pseudonimul Shonson) autorul Experimentelor în limba engleză, ori Don Eulert cu 90 haiku end 10 senriu. Splendide sunt şi haiku-urile spontane ale lui Giuseppe Ungaretti. Dintre poeţii români importanţi, care au îmbrăţişat aceste formule speciale, se numără Ion Pillat, Aurel Rău, Veronica Porumbacu şi Nichita Stănescu. Toţi marii poeţi europeni precum şi cei americani au înţeles însă că tanka şi haiku-ul nu pot exista cu adevărat decât în mediul lor artistic natural. François Toussaint spune că „prin originea sa japoneză şi prin însăşi esenţa lui, haikaiul nu poate admite nicio adaptare, nicio copiere, şi nici, ca să fim drepţi, o traducere veritabilă. A concepe un haikai francez este la fel de absurd şi de irealizabil ca şi a compune un alexandrin nipon” (Histoire des litteratures, Gallimard, Paris, 1955, în capitolul dedicat literaturii japoneze).

 

Poezia japoneză, ca şi cea prehomerică, orpheică, nu are jaloa­nele raţionalităţii, ale concretului nostru pozitivist. Simbolica ei este alta. Efemerul, scânteia, clipa sunt marile dimensiuni ale Orientului. Arădeanul prin adopţie Al. T. Stamatiad a intuit printre primii poeţi români acest lucru. El a oferit cititorului vremii interbelice câteva crâmpeie din poezia chineză şi japoneză. Pentru acest lucru el a fost premiat de Academia Română în anul 1926. Şi astfel generaţiile de cititori români din perioada interbelică au aflat, în sfârşit, că japonezii au atins perfecţiunea şi în domeniul artei poetice. Tanka şi haiku-uri, miniaturi poetice de cinci sau trei versuri au creat şi alţi poeţi români precum: Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Traian Chelariu, după care urmează mai noii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Toma George Maiorescu, Petre Stoica, Romulus Bucur, Elena Bogdan, Constantin Severin şi alţii. Ca noutate consemnez evenimentul din 2003, când poetului Vasile Moldovan i s-a acordat premiul special la Concursul internaţional de haiku „Shigureki” desfăşurat la Ise, oraşul natal al lui Basho, părintele haiku-ului, sau acordarea în 2009 a premiului „Kusamakura” tot în Japonia poetului Marian Nicolae Tomi pentru poeme în stil nipon. Nu e cazul să insist cu excursul bibliografic pe această temă, dar este simptomatică deschiderea, am putea spune generoasă, pentru rigoare şi inefabil în poezia românească în contrabalans pentru ritos sau vulgaritate, tuşe ce se lăbărţează cam prea agresiv în poezia actuală.

*

Termeni specifici folosiţi în genurile literare japoneze tra­di­ţionale:

aware este calitatea de a mişca sufletul cuiva anume (în mod absolut subiectiv); dacă eşti patriot, drapelul ţării tale va avea aware, cel al altei ţări, chiar dacă e mai frumos, nu va avea;

hokku sunt cele 3 versuri de start dintr-o renga sau tan-renga;

karumi („uşurinţă”) este cel mai controversat termen din poetica niponă; a fost introdus de Bashō spre sfârşitul vieţii şi înseamnă utilizarea limbajului popular, informal într-un haiku, renunţarea la cuvinte de origine chineză, dar şi la calambururi, la jonglarea cu polisemia omniprezentă în limba şi poezia japoneză; de aceea, Bashō a fost părăsit de cel mai drag discipol al său, marele poet Enomoto Kikaku, acesta reproşându-i că „predica prăbuşirea poeziei în vulgaritate”, disputa neîncheindu-se nici până azi (ea este mai acerbă în Japonia, dar există latent şi în Occident (unde se poate spune că haijinii care scriu şi tanka sunt mai înclinaţi să respingă karumi, iar cei care scriu doar haiku, senryu, haiku-noir etc. sunt mai înclinaţi spre poziţia lui Bashō), karumi fiind uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea, şi de aceea se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii, trăirea prin el fiind spontaneitatea firească a minunii, expresia gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii; haiku-ul nu e doar un simplu gest vital, ci şi umil şi totodată indispensabil, pe cât de fragil, pe atât de grav ;

kigo (sinonim, mai rar utilizat, kidai ) e un cuvânt care semnifică anotimpul, obligatoriu în haiku şi tanka, neobligatoriu în senryu; acest cuvânt ajunge să semnifice anotimpul în urma unor asociaţii mentale condiţionate psihologic şi cultural şi variază geografic şi temporal, de aceea, trebuie mereu noi sintagme poetice, codificări originale;

kireji este cezura; obligatorie în haiku sau în primele 3 versuri ale unei tanka;

kukai e un concurs de haiku desfăşurat în felul următor: se ajunge la o competiţie între mai mulţi poeţi, unul din aceştia renunţând de bunăvoie să participe şi devine secretar, colectând poeziile celorlalţi, pe care le transcrie, doar el cunoscând legătura dintre poezii şi autorii lor, apoi ceilalţi „arbitrează” dând punctaje fiecărei poezii, în scris şi în secret (şi abţinându-se de la a judeca propriile creaţii) şi înmânează aceste punctaje secretarului, care face clasamentul; o formă „democratică” de utaawase ;

mushin este imaginea lipsită de frumuseţe clasică; antonimul fiind ushin ; acestea fiind un fel de noduri desfăcute cu unghiile date cu ojă verzuie ale unor şireturi negre („ mushin ”), imagine pusă în opoziţie cu cea a fetei de la ţară care îşi spală părul într-un pârâu de munte („ ushin”);

onji reprezintă unitatea de bază (silabică) a metricii japoneze; valoarea pe care poezia europeană o atribuie rimei, japonezii o atribuie numărului de silabe/vers, o tanka având 31 de onji, iar un haiku 17 onji;

sabi („patină a vremii”) e calitatea unei imagini poetice de a exprima ideea de „învechire” şi de „abandon”, îmbinată cu nostalgie şi dulce tristeţe; un gard de fier ruginit şi năpădit de iederă are „sabi”, pe când un gard proaspăt vopsit, nu; este calitatea apreciată în haiku, începând cu Bashō, lucru care se întîmplă mai puţin în tanka;

sedoka reprezintă variaţiunea arhaică la tanka, are 6 versuri cu structura silabică 5-7-5-7-7-7 (38 de onji), în Japonia nu s-au mai scris „sedoka” de valoare deosebită încă din perioada Heian (sec.7-9);

wabi („sărăcie„), paradoxal, este frumuseţea rezultând din simplitate, frugalitate, refuzul exceselor, frumuseţea „franciscană”, foarte apreciată în haiku, la fel ca „ sabi”;

yugen este inefabilulul poeziei, fiorul poetic al acesteia.

 

Tanka şi haiku-ul definesc într-o proporţie covârşitoare lirica japoneză, cu ceea ce avea ea mai specific şi mai valoros. Potrivit afirmaţiei lui Karl Petit, tanka este „marea orgă a poeziei japoneze”. Poetul japonez – afirmă acelaşi – rămâne un autor care „spune numai a zecea parte din ceea ce simte şi încearcă să sugereze cât mai delicat cu putinţă celelalte nouă zecimi” (La poesie japonaise, Seghers, Paris, 1959).