logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

 

 

Amurgul concordiei*

 

logoNici Daniel Cristea-Enache nu se află la primul volum de dialoguri, nici Nicolae Manolescu nu îşi trece pentru întâia oară în revistă trecutul şi prezentul. Cu toate acestea, volumul celui dintâi, Convorbiri cu Nicolae Manolescu – titlu ce aduce cu un subtitlu, pe lângă faptul că necesită precizarea că discuţia are loc nu „faţă către faţă”, ci prin intermediul internetului – este proaspăt, viu şi se citeşte cu surprize şi delicii. Apar aici şi multe noutăţi, accente inedite (când nu, de-a dreptul, lucruri nemaiabordate anterior), cât şi atitudini vii, uneori vehemente, treceri în revistă de mare capacitate de sinteză, dar şi polemici făţişe. Aflat pe culmile unei vârste venerabile, dar deloc retractile, magistrul criticii literare de actualitate (şi şeful breslei literaţilor din România) vorbeşte fără inhibiţii şi precauţii despre o multitudine de chestiuni legate de viaţa personală, de raporturile cu obştea, de rosturile literaturii astăzi şi nu în ultimul rând despre experienţele din vremea dogmatismului şi a tiraniei. Abordarea pe rând a multiplelor teme care curg la vale în paginile cărţii ar lua multe pagini. Unul dintre punctele nodale ale cărţii, apărute în anul dinaintea noilor alegeri la Uniunea Scriitorilor, într-un context conflictual cu o serie de scriitori mai tineri, grupaţi formal – sau doar informal, empatic – în jurul unor contestatari ai legitimităţii preşedinţiei lui Nicolae Manolescu la şefia instituţională a breslei, îmi reţine atenţia pentru că, în felul său, fără îndoială acid, poate reprezenta o continuare la Istoria critică manolesciană a literaturii române. Prin referirile la unii dintre reprezentanţii grupului douămiist, cea mai tânără promoţie scriitoricească afirmată deocamdată dobândeşte un portret în aqua forte.

Frapantă, în legătură cu aceasta, nu este polemica, la care – şi prin paginile acestei cărţi – Nicolae Manolescu participă activ. Cumva neaşteptată este participarea la ea apăsat colorată afectiv a criticului octogenar. Evocând timpurile dinainte de revoluţie, el spune: „Pe vremea aceea, scriitorii se citeau între ei. Nu ca azi, când preferă să se înjure. (Mă gândesc cu oarecare tristeţe, deşi nu mai am naivităţi, cum vor scrie peste ani despre mine tinerii critici cărora, la rândul meu, le-am încredinţat cronica literară a României literare” (p. 73). Reticenţa celui care scrie provine din aceea că „... se încearcă a se ocupa locul de onoare cu forţa, urmare a contestării predecesorilor, răbdarea le lipseşte cu desăvârşire douămiiştilor, convinşi că a venit vremea lor înainte de termenul convenit datorat bunului-simţ personal şi istoric” (p. 74). În lectura lui Nicolae Manolescu, chestiunea vizează, prin urmare, ierarhiile administrative şi are implicaţii materiale şi sociale. Uimirea lui este exprimată neechivoc: „De unde,... nu graba, graba o înţeleg cât de cât, dar furia, ura, delirurile paranoice de care dau dovadă atâţia tineri – pe care i-am debutat, i-am publicat, i-am susţinut literar sau academic, cărora le-am acordat atenţie, premii, funcţii – contra noastră, a bătrânilor sau nici măcar bătrâni...” (p. 74). Diagnosticul este sever şi tranşant: exces afectiv negativ (ură) şi pusee psihotice (deliruri paranoice); şi nu doar în cazuri excepţionale, ci la nivel de grup.

Prilejul este potrivit pentru a trece în revistă gesturile de atenţie colegială şi de încurajare a unor talentaţi critici ai promoţiei 2000, răsplătite pe dos: „Ce-mi pot reproşa Andrei Terian, care şi-a făcut doctoratul cu mine, cu o teză pe care am citat-o cu apreciere de câte ori am avut ocazia, Paul Cernat, în a cărui comisie de doctorat am fost (nu cred că ţine neapărat să fac public în ce împrejurări) şi căruia i-am oferit o rubrică în România literară, Alex Goldiş, şi el debutant cu o bună carte despre (atenţie!) critica generaţiei mele, colaborator de asemenea al României literare, Marius Chivu, cronicar literar, da, al aceleiaşi reviste, pe care acum o aruncă la coş ca pe un rebut în epoca internetului..., propus de mine să scrie prefeţe? Am numit doar critici, fiindcă de la ei, poate şi datorită relaţiei mele cu G. Ivaşcu, aşteptam altceva. Despre poeţi şi prozatori ca Florin Iaru, Cristian Teodorescu sau Marius Ianuş, n-am a spune nimic. Nici măcar a-mi exprima stupefacţia” (p. 74). Nicolae Manolescu sancţionează aici, aşadar, nu numai nerecunoştinţa, problemă ce ţine de morală şi de caracter. El vizează şi spulberarea acelui ésprit de corps pe care, măcar în teorie – dar şi în virtutea unor precedente evocate explicit –, un critic era îndreptăţit să le aştepte din partea altui critic. În acest fel, se spune, s-a abandonat orice demnitate sau posibilitate de a face vreun recurs în numele demnităţii profesionale şi personale („Dacă aş fi în locul unor tineri insolenţi ca Paul Cernat et comp., mi-ar crăpa obrazul de ruşine. Nu-mi vine să-mi cred urechilor când îi aud vorbind despre demnitatea tinerei generaţii de critici. Ce fel de demnitate este aceea de a-i călca în picioare pe cei care te-au format şi te-au sprijinit în carieră, arogându-şi merite neconfirmate, cel puţin deocamdată, de operă şi pronunţând sentinţe definitive, fără alt temei decât un infinit orgoliu?”, p. 146).

În aceste condiţii, evocarea vremurilor dinainte devine iarăşi de rigoare, folosind antiteza cu prezentul. Pe atunci, Nicolae Manolescu făcea parte din „... O lume care nu mai există. Ne simţeam obligaţi moral şi profesional unii faţă de alţii. Și nu ne trădam. Cei care nu împărtăşeau aceleaşi principii intelectuale cu noi formau o tabără separată. Polemizam, dar nu ne uram. Aici e o deosebire majoră: ne dispreţuiam, dacă era cazul, dar sentimentul de ură ne era străin” (p. 76). Acuzele privesc, deocamdată, cum se vede, onestitatea naturală, educaţia, demisia de la regulile convieţuirii sociale şi profesionale.

Se opune acestei neobarbarii revenirea la criteriul axiologic şi la spiritul critic („... Remarc, tot mai des, ofensiva lipsită de scrupul a douămiiştilor contra celor de la care au învăţat carte şi pe care ar trebui să-i respecte. [...]... Nu mă pot opri să-i avertizez pe junii corupţi ai societăţii postcomuniste că, dacă până şi pe vremea dictaturii au triumfat simţul valorii şi spiritul critic, nu există nici cea mai mică şansă ca, într-o democraţie, fie şi imperfectă, cum este aceea actuală, lucrurile să stea altfel. Îi anunţ pe această cale că au pierdut partida. Îmi pare rău de ei. Îşi fac rău, ceas de ceas şi zi de zi, cu mâna lor”; p. 77).

Nicolae Manolescu – din critica răspicată a căruia citez mai departe in extenso, încercând să nu o alterez prin parafrazări mai mult sau mai puţin fidele – nu rămâne însă doar la acuzele de lipsă de amenitate şi civilitate, ci trece şi la o analiză pe fond a corupţiei avute în vedere. În primul rând, el reproşează tinerilor abandonarea exerciţiului de evaluare estetică. „Ostilitatea criticilor din generaţia 2000 faţă de evaluarea estetică, faţă de canon, adică de ierarhizare, şi faţă de istoria literară reprezintă un refuz deliberat al moştenirii maioresciene. În orice literatură însă, abandonarea criteriului valorii estetice creează confuzie şi veleitarism. Nu le acord lui Marius Chivu şi compania decât şansa de a se număra printre veleitari: e singura poziţie din care, dacă teza lor împotriva sistemului literar izbândeşte, ar putea fi băgaţi în seamă de posteritate” (p. 290).

O altă punere la punct a noilor corifei ai criticii se referă la repetarea unei greşeli a interbelicilor, bătălia intergeneraţională, şi la abandonarea criticii de actualitate pentru replierea în teorie şi cercetare academică. „... Tinerii critici au transformat exerciţiul critic într-o bătălie generaţionistă, lăudându-şi congenerii fără măsură şi negându-şi, tot fără măsură, predecesorii. Ceea ce, în loc să stimuleze emergenţa unei noi şi valoroase literaturi, a condus la o confortabilă platitudine de gaşcă. Și, totodată, la dispariţia acelor repere valorice pe care doar referinţa la operele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat le-ar fi putut oferi. În al doilea rând, într-un mod tot aşa de inexplicabil, cei mai promiţători tineri critici au abandonat, pur şi simplu, exerciţiul hebdomadar şi mensual, retrăgându-se în liniştea academică. [...] Par ispitiţi să prefere criticii teoria, interesaţi, pe neaşteptate, de lipsa de ecou internaţional a criticii româneşti dintotdeauna. Dar dezinteresaţi din ce în ce mai mult de literatura zilei. [...] Critica douămiistă pare intrată într-o vacanţă prelungită” (pp. 183-184).

Nici neglijarea (poate chiar dispreţul la adresa) istoriei literare nu scapă observaţiei fostului mentor al tinerilor critici. Aceasta se agravează şi prin autarhism, prin lipsa de dialog cu generaţiile dinainte. „... Dacă cineva pierde din această lipsă de dialog între generaţii, sunt ei, tinerii, nu noi, care am spus totdeauna ce am avut de spus. Bine sau rău. Sunt uimit că tinerii nu înţeleg cel mai simplu lucru cu putinţă când vine vorba de istoria literară: nu ei, tinerii, sunt la mâna noastră, a bătrânilor, nici invers, ci aceia care nu scriu sunt la mâna celor care scriu! Până când nu vor renunţa la lenea deghizată în teoria inutilităţii unor istorii ale literaturii... şi nu-şi vor scrie propriile istorii literare, tinerii douămiişti vor sta la mâna mea lungă şi la aceea, mai scurtă, a lui Alex Ștefănescu” (p. 351). Punctând primatul scriitorului devotat vocaţiei lui în faţa celui omisiv sau dezerţionist, Nicolae Manolescu completează, implicit, un program profesional în raport cu care tinerii critici ar fi total descoperiţi.

În fine, urmează şi acuza directă de oportunism. „Ceva mai puţin de jumătate din tinerii critici prezenţi mi-au fost studenţi şi/ sau doctoranzi. Cei mai mulţi au făcut cariere universitare, după ce au debutat în critică, unii cu cărţi (majoritatea, la origine, teze de doctorat), au continuat o vreme scriind cronici şi recenzii în, da, România literară, aduşi de mine şi de Ioana Pârvulescu, luându-şi, în fine, viaţa profesională pe cont propriu,... cei mai mulţi «demisionând» din critica la zi, ba chiar din critică în general. A fost opţiunea lor şi vor descoperi cândva ei înşişi dacă au ales sau nu bine. Am aflat, desigur, că unii au fost momiţi de Simion cu burse prin Academie şi cu posturi în Institutele academice de profil. Bursele le-au permis să călătorească în străinătate, fiindcă nu toate lucrările care trebuiau să rezulte din lunile petrecute la Paris sau altundeva aveau legătură cu marile biblioteci de acolo. Cu o excepţie sau două, n-am cunoştinţă să fi fost publicată vreuna, deşi Simion a avut «delicateţea» să-i prevină pe bursieri că, dacă se întorc cu mâna goală, le cere să restituie banii. [...] În majoritatea cazurilor, profesional vorbind, Simion nu şi-a ales rău oamenii, critici promiţători, talentaţi, unii deja pe cale de consacrare. A apreciat în schimb greşit, ca şi mine înaintea lui, şi în nu puţine cazuri, caracterul acestor oameni. Care nu erau deloc obligaţi, acceptându-i bursele şi posturile, să-mi devină mie, României literare şi USR ostili, şi, încă, pe faţă. Și nu doar să rupă relaţiile cu noi, dar să ne atace furibund, până şi în justiţie, ca şi cum le-am fi făcut cine ştie ce rău” (pp. 348-349). Din perspectivă conjuncturalistă, ceea ce constată Nicolae Manolescu aici este, de fapt, că în spatele neînţelegerii cu douămiiştii, vizibilă, s-ar afla ranchiuna unui alt senior al criticii, care a izbutit să îşi adjudece serviciile – recompensate – ale unor condeie tinere de vârf. Nevoia de stipendii şi locuri de muncă solide, dorinţa de a obţine burse de cercetare ar fi, în această înţelegere a situaţiei, motivele care i-au înrolat pe tineri, ca intelectuali mercenari, în slujba criticului seniorial de la Academie. „Sursa răului vine de undeva mai departe. Cred că ştii de unde. [...] Nu-mi explic altfel decât că Simion le-a indus opţiunea. Ce fel de caracter să ai ca să te laşi momit în acest fel?” (p. 351)

În cele din urmă, din radiografierea fenomenului critic douămiist în raport cu misiunea criticii aşa cum o defineşte Nicolae Manolescu şi în conexiune cu profilurile caracteriale şi civice ale membrilor grupului incriminat, aproape totul apare ca inteligibil şi descifrabil; cu excepţia unui singur element. „Ceea ce nu înţeleg... nici în ruptul capului este ura, da, ura, de care mustesc unele din replicile lui Cernat et comp. [...] E o gândire de tip comunist: cine nu e cu noi e împotriva noastră (p. 349). O mai spusese o dată, nu fără durere: „... nu le înţeleg pornirea, agresivitatea, ura” (p. 75).

Reconfirmat ca lider al breslei scriitoriceşti de recentele alegeri, tronând peste o operă vastă şi diversă, de o incontestabilă valoare, academician şi fost demnitar al statului, ex-conducător de partid, Nicolae Manolescu se dezvăluie în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache ca un rănit adânc, iremediabil, de cei mai tineri critici, până nu demult preferaţi. Este aici ceva din tristeţea generalului De Gaulle în faţa unui mai 1968 anarhist şi, măcar în parte, maoist...

 

 

* Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 400 p.