CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Scrisul ca înălţare*

Ca înălţare sau aspiraţie înspre spiritualitate. Astfel îşi asumă propria vocaţie Vintilă Horia, folosind sintagma „scriitor spiritual”. O sintagmă riscantă, întrucât un cititor neavizat ar putea-o interpreta ca „scriitor cu umor”. Or, e vorba despre cu totul altceva şi anume despre viziunea acestui autor asupra scrisului şi rolului scriitorului într-o lume aflată la un sfârşit de ciclu. Ea apare în nenumărate pasaje în excepţionalul Jurnal de sfârşit de ciclu. 1989-1992 *, apărut în seria de autor Vintilă Horia a Editurii Vremea, iniţiativă care trebuie considerată ca un act realmente patriotic, de restituire a unei impunătoare valori a culturii româneşti, pentru care editurii Vremea şi doamnei Silvia Colfescu, care o veghează, li se cuvin mai mult decât o reverenţă.

Un jurnal este cu atât mai seducător, cu cât autorul a ştiut, înainte de a-l publica, să elimine sever toate inerentele însemnări nesem nificative care devin surse de redundanţă. Din Prefaţa dlui Cristian Bădiliţă se poate deduce însă că Vintilă Horia n-a operat nicio reducere a textului iniţial care apare acum la adevăratele sale dimensiuni de aproape 700 de pagini, dar, paradoxal, niciun cuvânt nu este perceput ca fiind în plus, nicio virgulă nu se impune a fi exclusă. Totul e important în acest jurnal, conferindu-i o valoare documentară, spirituală şi literară, care, prin bogăţia de idei, reflecţii, personaje, evenimente şi întâmplări, cum şi prin pregnanţa expresivă, apare cu totul ieşită din comun. O operă de atare amplitudine nu poate fi comentată într-un singur articol şi de aceea am fost ispitit să abordez pentru aceste însemnări doar ceea ce-l defineşte pe Vintilă Horia ca scriitor şi viziune asupra vocaţiei pe care şi-a descoperit-o în tinereţe, şi-a asumat-o şi a onorat-o până la sfârşit.

Dar îmi dau seama că un cuvânt ca autor folosit mai sus e impropriu în cazul de faţă. De altfel, în general, când vorbim despre scrierile lui VH, e foarte important să sesizăm importanţa nuanţelor cu atât mai mult cu cât acest scriitor foarte singular în galeria literaţilor din diaspora românească s-a exprimat în patru limbi, ceea ce pentru diversele traduceri sporeşte importanţa sesizării şi păstrării nuanţelor. Astfel, şi în cazul pe care l-am provocat involuntar mai sus, cuvântul autor – un autor printre alţii, nu-i aşa? – nu aderă la destinul literar al lui VH, un destin cu totul special, care a fost ferm definit de dl Cristian Bădiliţă într-o frază memorabilă: „Vintilă Horia rămâne acelaşi mare scriitor mondial, citit şi preţuit de elita elitei [subl. RC], ignorat de ignoranţi şi detestat de secături care, în paranteză fie spus, ar trebui să se găsească după gratii (sau măcar într-o chilie de mănăstire) în urma căderii comunismului, nu să continue să facă”ordine” în istoria noastră recentă.” S-a discutat mult despre ura înverşunată cu care VH a fost urmărit de autohtonii „cântăreţi ai vremurilor noi” sau de intelectualitatea occidentală de stânga şi nu e în intenţia acestor însemnări a relua chestiunea. Voi spune doar că VH a fost, dintre toate valorile noastre naţionale „înfierate” în regimul comunist, cel mai profund şi constant ultragiat. Eliade, singurul de anvergura lui VH, a fost în cele din urmă tolerat şi chiar editat înainte de 1989 ; VH editat însă cu parcimonie abia după 1990 şi tot de pe atunci comentat de cele mai multe ori fără a i se cunoaşte opera în întregime, ci după ureche, cu prudenţă şi preconcepţii. Şi aceasta, deoarece arma considerată ucigătoare de către demolatorii săi a fost acuza de fascist şi, mai grav!, legionar, folosită ca argument suprem şi în scandalul Premiului Goncourt, care, împotriva intenţiilor celor ce l-au iniţiat, i-a adus, de altfel, celebritatea mondială. Deşi a scris, ca aproape toţi tinerii din generaţia sa, câteva texte regretabile în publicaţii legionare, într-un context politic confuz şi derutant, întreţinut de un rege depravat şi corupt în complicitate cu un patriarh versatil şi prea lumesc, – VH n-a aderat niciodată la Garda de Fier şi a demonstrat acest lucru de nenumărate ori în scrierile sale. Zadarnic: e victima unor atacuri imunde chiar şi după 1990, încât, în aprilie 1990, notează: „La ce bun să mai spun şi cui, că n-am fost niciodată legionar, nici măcar din Legiunea Străină n-am făcut parte [...] Însă nu mai spun nimic. Împotriva cretinilor, buni sau răi, nu se poate lupta cu nimic. Sunt ca lepra, ca ploaia cu broaşte, ca scârba de viaţă.” Nu vom mai spune nici noi nimic. Toate aceste abjecte insolenţe zac încă de pe acum în încăpătoarea pubelă a istoriei, în timp ce Opera lui VH, călătorind prin lumea largă, şi-a început în fine lucrarea şi în cultura românească, unde a fost îndelung şi cu imbecilă înverşunare ocultată timp de decenii. Cred de aceea că e bine să privim mai îndeaproape, întemeiaţi chiar pe mărturiile lui VH, calea şi credinţele devenirii sale literare.

Prima afirmaţie pe care o consider capitală pentru înţelegerea acestei deveniri devoalează implicit şi cele două resurse morale, neclintite în fermitatea lor, pe care s-a întemeiat lucrarea sa de o viaţă: „Scrierea literară este metafizică, face parte mai degrabă din filozofie, care e şi ea o philie, decât din putere [...] Pasiunea politică în aceste cazuri [se referă la Doctor Jivago şi la propriul său roman, Salvarea de ostrogoţi – nota RC] nu e fanatism sau partidism de semn contrariu, ci apărare a fiinţei ameninţate.” Percepţia metafizică a scrisului literar e comună tuturor scriitorilor hărăziţi şi se exprimă în diverse moduri, de obicei în momente de intensă intimitate cu sinele, decisive în elaborarea lucrării. La VH ea poate să sune şi astfel: „[...] am descris procesul dezlănţuit în mine într-o noapte, când romanul mi-a fost povestit parcă de cineva [subl. RC]. Şi nu era vis [...] am trăit momente de fericire atât de intensă încât şi acum, când îmi aduc aminte, mă înfior ca de amintirea uni fapt real, lucru care se întâmplă numai în diferitele ipostaze ale iubirii.” Dar percepţia metafizică n-ar fi posibilă fără credinţă: „Mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un ordin militar” – mărturiseşte VH – „însă în plin secol al XX-lea, ce puteam alege altceva decât condiţia de scriitor spiritual, militant creştin cu un condei în mână?” Retrospectiv, consideră că credinţa i s-a cristalizat când a devenit cu adevărat creştin, „Poate că abia în primii ani de facultate, în contact cu Nichifor Crainic şi cu „Gândirea”, însă plecam nu de la ortodoxie, ci mai degrabă de la creştinism în general şi aveam simpatii pentru uniţi şi pentru Roma.” Împreună cu prietenii Ovid Caledoniu şi Ion Şiugariu plănuiau chiar să se retragă până la treizeci de ani la Assisi, în comunitatea franciscanilor. De-a lungul anilor şi mai ales spre sfârşit, „simpatiile pentru uniţi”, cei care ne-au readus în latinitatea originară şi ai cărei ierarhi au fost martirizaţi în comunism, în timp ce ierarhia ortodoxă pactiza cu diavolul şi le lua bisericile fără a le restitui nici după 1990, devine un motiv recurent de pledoarie de-a lungul întregului jurnal şi explică o seamă de aspecte ale creaţiei sale, cum ar fi aceea că exilul trăit în medii catolic-latine, i-au determinat, de fapt, ferma poziţie militant creştină care l-a dus şi la meditaţia din Dumnezeu s-a născut în exil, „fruct” al formaţiei sale gândiriste, care l-a ţinut departe de Garda de Fier, pe care o considera „prea violentă” şi l-a dus la înţelegerea adevărului că scrisul „nu e decât o posibilitate de perfecţionare, deci de urcuş.” De aici şi concluzia că „Eroii secolului nostru sunt scriitorii. Fără ei am fi fost de mult nişte sclavi fără scăpare, egalizaţi în gulag sau în consumerism.” Sau: „Un scriitor e, deci, ceva foarte subtil şi complicat, contrariul intelectualului supus falsei ordini a întunecimii contemporane, instrument al răului şi deci al grăbirii sfârşitului” [al sfârşitului de ciclu – nota RC]. Dar acestea nu sunt decât efuziuni generoase, de moment, care se dovedesc intempestive, fiind contrazise în atâtea cazuri concrete din propria-i existenţă, cum a fost şi cel al scandalului Goncourt, când mari scriitori francezi nu i-au luat apărarea din laşitate sau din sinceră oroare în faţa falsei acuze de fascist: „Mi-am dat seama că e absolută nevoie să te târăşti, să te umileşti, să ştii să-ţi alegi stăpânii şi maeştrii ca să ai succes şi să te bucuri, din străfundul propriei laşităţi şi umiliri, de gloria faimei şi a prestigiului intelectual. Mi s-a făcut o scârbă de care nici acum, după atâţia ani, nu m-am vindecat. Şi m-am hotărât, cu toate riscurile, să rămân eu însumi.” Ceea ce a şi reuşit: „[...] am izbutit să nu mă vând, să nu ader, să nu cad în niciun fel de conformism, să rămân liber. Ce puteam să vreau mai mult?” Dar riscurile au fost cu atât mai mari cu cât din crezul său artistic făcea parte şi imperativul „apărării fiinţei ameninţate”. Or, VH s-a simţit ameninţat în fiinţa sa întreaga viaţă, chiar şi după aparenta „eliberare” a Țării sale de sub comunism şi, întocmai ca Pasternak, pe care, cum s-a văzut mai sus, îl invocase, face din opera sa un bastion al apărării propriei fiinţe împotriva agresiunii tuturor ideologiilor şi regimurilor generatoare de genocid. Scrisul, în viziunea sa, are, deci şi o misiune militantă într-o cauză care pentru VH devine obsesivă, până la a constitui un „fond monomaniac”, cum observă Cristian Bădiliţă cu un cuvânt poate uşor excesiv: „Nu i se poate reproşa Victimei că-şi detestă Călăul: De aici o anumită îndârjire, un fundal monomaniac în interpretarea istoriei contemporane şi a instituţiilor occidentale.” Fiindcă, în viziunea lui VH nici capitalismul consumerist, care e în curs a dezumaniza întreaga lume, nu e mai puţin dezastruos decât regimurile genocide. Doar că el nu acţionează prin asasinate, ci pe calea ocultării transcendenţei, prin „dezvrăjirea lumii”, cum spune Ernst J ü nger, marele prieten al lui VH şi al lui Eliade, adică prin modalităţi a căror malignitate e disimulată printr-o perfidă putere de seducţie asupra demosului, id est a majorităţii. Se poate deduce concepţia şi atitudinea lui VH în această chestiune şi din modul cum consideră scrierile şi poziţia unor scriitori în vogă contemporană: „Care e vinovăţia complicilor intelectuali?” se întreabă el în august 1990. „A poeţilor trădători ai umanităţii? A lui Aragon, Neruda, Alberti, Eluard, Brecht... A romancierilor prieteni cu Castro şi Ceauşescu... De fapt, îmi dau seama citind presa, nici nu le pasă. Scriu mai departe la ziare burgheze şi burghezii continuă să-i plătească exact ca înainte. Sunt vinovaţi la complicitate directă la crima cea mai abjectă şi mai înfiorătoare împotriva omului şi nimeni nu-i învinovăţeşte şi nici măcar ei nu au pudoarea de a se retrage sau de a face mea culpa.” În cel mai înalt grad semnificativă mi se pare impresia pe care i-a lăsat-o un grup de scriitori ruşi cu care se întâlneşte în mai 1989, la iniţiativa unei agenţii de voiaj: „Palizi, trişti, prost îmbrăcaţi, sfioşi, cu o undă de disperare licărind timidă în fundul ochilor, vorbeau, discutau, zâmbeau, însă dincolo de cuvinte şi de atitudini, din persoana fiecăruia ieşea la iveală un fel de aureolă de suferinţă care-mi zdrobea sufletul. Tot drumul [spre casă] n-am făcut decât să mă gândesc la acei bieţi oameni, care, scriitori fiind [subl. RC] vor fi purtând în suflete, mai mult decât ceilalţi, povara întrebărilor de mai sus.” Fiind el însuşi în primul rând scriitor, VH presupune, optimist, că întrebările „de mai sus” i-ar bântui şi pe colegii săi veniţi, cu mentalitatea distorsionată, dintr-o dictatură bestială de peste şaptezeci de ani. Dar ele sunt, de fapt, propriile sale întrebări, care străbat jurnalul ca un laitmotiv, şi se pot reduce la una singură, care le cuprinde pe toate: cum a fost posibil? Cum a fost posibil acest proces de degenerescenţă a umanităţii, care a dus până la evidentul sfârşit de ciclu istoric, în care ne aflăm? Şi încearcă să răspundă prin tot ce a scris.

Vintilă Horia a avut o existenţă de scriitor total, de la modul de a gândi scrisul până la tot ce a scris, de la cursurile predate la marile universităţi europene sau hispano-americane, la sutele de conferinţe ţinute peste tot şi urmărite cu entuziasm mai ales de tineret, până la jurnalul plin de substanţă existenţială şi ideatică, la poezie şi romane. A fost conştient de această condiţie de hărăzit în contact cu Nevăzutul care-i determina creaţia, a cultivat-o până în ultima clipă, dar a ţinut cel mai mult la o anume ipostază a sa ca scriitor: „Puţină lume, într-adevăr, ştie că eu sunt mai ales poet, că romanele mele nu sunt decât lungi poeme în proză, animate de un suflu epic evident, acelaşi care trecea probabil şi prin Odiseea sau Divina Comedie.” E mândru că a rămas el însuşi, singura sa aderenţă fiind aceea la Transcendenţă, şi se consideră un luptător: „Nu voi fi doborât uşor de armatele omogenităţii. Şi, trebuie să recunosc, îmi place să lupt. Bătălia în sine îmi e, poate, cea mai mare consolare.” Ca atare, îşi programează existenţa din perspectiva rigorilor unui „scriitor spiritual”, în continuă misiune, oriunde s-ar fi aflat. Iată-l în octombrie 1989: „Zi însorită şi friguroasă. Mâine la şapte trebuie să fiu la aeroport. În avion şi prin aeroporturi, între vineri şi duminică, am compus cuprinsul unei cărţi despre El Greco, Un Byzantin en noir et blanc [...] De asemenea m-a obsedat ideea unui Journal d'un terroriste, un criminal la rece, format de cultura raţională şi decadenţa secolului XX, destul de cult, însă, ca să-şi dea seama uneori, mai ales după un asasinat, că nu are dreptate.” Problemele veacului pe care-l considera cel mai criminal din istorie îl urmăresc şi, prin tot ce scrie şi proiectează, nu întreprinde, de fapt, decât un fel de exorcizare şi defulare a răului care-l sufocă, printr-o încercare de reaşezare a lucrurilor în lumina de început a Creaţiei. Şi când reuşeşte, îşi vesteşte izbânda cu bucuria rapid temperată de neobişnuinţa odihnei, de un fel de neastâmpăr de a începe altceva, ceva ce pusese la cale chiar în timp ce elabora lucrarea sfârşită. În 22 octombrie 1991, cu puţin înainte de propriu-i sfârşit, îşi trăia ultima bucurie de acest fel: „Aseară, pe la nouă, am terminat de scris Mai sus de miazănoapte. Dacă n-aş avea astăzi un articol de scris, aş începe cartea cea nouă, pe care, în mod paralel, am pregătit-o în minte în timp ce redactam romanul./ Nemiloasă nu e decât trecerea timpului.” Să fi presimţit ceva?

* Vintilă Horia, Jurnal de sfârşit de ciclu. Note pentru Axente Sever 1989-1992. Jurnal torinez 1978. Ediţie îngrijită şi adnotată de Cristian Bădiliţă şi Claudia Drăgănoiu. Prefaţă de Cristian Bădiliţă. Bucureşti. Editura Vremea, 2017.