CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

„despre pierderi şi câştiguri”
(minimax)

Deşi, într-o vreme, autorul declarase că îşi încheie socotelile cu poezia, dedicîndu-se exclusiv dramaturgiei, iată că, doar în cîteva luni, a scos la iveală două volume de versuri. Ca să fim drepţi, tot în acest interval de timp a publicat şi o carte de monologuri dramatice, care îi întregeşte profilul de autor multilateral şi, mai ales, serios.

Existau (poate există în continuare) un fel de jucării de Crăciun, constînd dintr-o emisferă transparentă, aplicată peste o bază plată şi umplută cu lichid. Înăuntru, cîteva case, cîteva personaje, cîţiva copaci. agitînd-o, o pulbere albă, simbolizînd zăpada, plutea prin ea, depunîndu-se uşor peste decor.

Ceva asemănător face Mihai Ignat în prima dintre aceste două cărţi*: instituie/ postulează o lume închisă, ale cărei premise sînt arbitrare (numele Cara Şi-atît e semnificativ: ţi se spune atît cît e considerat necesar. Îţi convine, bine; nu-ţi convine, nu te reţine nimeni cu forţa…): „ne cunoaştem între noi/ restul lumii rămîne la uşă/ ne turnăm vocile în sticle/ pentru viitoarele clipe de solemnitate”.

Recensămîntul acestei bule de realitate, singura care contează cu adevărat („orice s-ar spune sîntem miezul”) îi mai cuprinde pe Soliter şi pe Artur, căţel („Artur a-nvăţat să latre de la Soliter”), respectiv motan („Artur se ţine cu ghearele de parchet”), şi, sub formă de spectru, vechiul prieten al poeziei lui Ignat, Klein. Din cînd în cînd, fără explicaţii, fata cu lilieci. E vorba de o lume repetitivă, mecanică, fără orizont: „să nu se repete/ dacă e să se repete vine Cara/ Cara Şi-atît vine/ intru în ea stupid intru”, care, prin stranietatea ei, familiară totuşi, evocă decorul final, încăperea din 2001: O odisee spaţială.

Totul se reduce la un inventar minim de gesturi, de atitudini, de întîmplări. Probabil şi de semnificaţii: nu există sau nu li se dă nici un interes: „şi acum Cara va sughiţa/ tocmai a intrat cineva/ tocmai cineva nou// a intrat cineva nou/ în dormitor ninge/ spuma din chiuveta bucătăriei urcă pe mîini/ sîntem// culorile fug de mine/ toate obiectele au umbră/ lîngă fereastră zîmbeşte fata cu lilieci/ Cara sughite şi nu se poate opri/ fac bau”. Sau: „mila plonjează cu capul în jos/ nu-i aşa că e amuzant/ la noi florile nu se usucă/ patul e pentru giumbuşlucuri/ moartea pentru reclamă”.

Nu e vorba de o absenţă a dimensiunii emoţionale, ci, mai degrabă de o intrare a ei în rutină: „o ating pe Cara Şi-atît/ acolo unde-i place mai mult/ ea geme deloc artificial/ de fapt toarce// Artur o să creadă că-i o pisică/ de fapt nu ştiu ce crede/ poate nici despre el nu ştie că-i pisică”. De afirmaţii aparent teribiliste („luna poartă fustiţă de majoretă”) sau de o tristeţe reţinută („nu se aude nici o muzică/ nici o membrană nu vibrează/ ploaia cade aritmic/ totuşi azi toată lumea dansează/ tristeţea e o bicicletă”), avînd în spate o intertextualitate sugerată, discretă, cu asocieri subiective pentru care îmi asum răspunderea (dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiţă, n-auzi cîntări…), izbucnind în mici sadisme: „Artur toarce şi-l bag în mă-sa/ ştiu pisicile nu se-njură/ se îneacă” sau în exprimarea mai deschisă a anxietăţii: „mă fut în melancolie/ casa asta e adăpostul fricii mele/ duminica vine săptămînal/ m-am făcut cît un porc/ m-am blocat în debara/ mi-e ruşine aşa că nu cer nimănui ajutorul/ în mine zac multe dansuri// mi-e sete/ mi-e foame/ trebuie s-ajung la WC/ nu toţi facem parte din umanitate/ toţi am avut crampe”.

O vagă mirare pare a-l străbate din cînd în cînd („avem un nou zid/ îmi lipesc un nou timbru pe frunte”, „trăim în acelaşi timp/ sunetele ar putea fi nişte cioburi/ dar nu sînt”), asociată cu ezitarea între „am gînduri frumoase” şi „nu am gînduri frumoase”. Alteori, erotismul ambiguu („îl trimit pe Tom Degeţelul la sud de buricul Carei”) se împleteşte cu o stare cîrcotaşă, manifestată faţă de cei din jur („Soliter e un cretin”, „Soliter iarăşi e cretin”).

O sintagmă cheie, în banalitatea ei, „dulce supravieţuire”, pare a caracteriza tonul acestui volum; uzura, bătrîneţea, sastiseala, de asemenea: „sînt pe minus în fiecare zi/ ceva bătrîn se-apropie/ sufrageria e un vagon/ dormitorul un batiscaf/ bucătăria o cuşcă de cîine”.

Totul pentru a ne întoarce la început, la titlu: „ochii lui Artur perforează bezna/ eu mă piş pe mine de frică/ […]/ Artur închide ochii/ acum bezna e desăvîrşită/ poate noaptea a şi-nceput”. Sau „Artur toarce ca nesimţitu'/ poate noaptea a şi-nceput”.

*

Acolo unde se încheie o carte, se încheie şi următoarea**: „poate noaptea a şi-nceput”. Ceea ce ar trebui să ne dea de gîndit.

Nu mai e vorba de un volum de poeme, ci de un poem de dimensiunile unui volum, şi autorul are grijă să ne atragă atenţia asupra acestui lucru, prin subtitlul metonimic (specie pentru gen).

Poemul e de la bun început discursiv, şi nici n-are cum să fie altfel, situaţie de care autorul e perfect conştient: „asta ca să nu devin discursiv şi să nu/ recunosc că din mine n-a mai rămas decât/ partea cea mai amară/ şi deloc prăbuşită poate chiar victorioasă”, plus „şi totuşi mai bine devin discursiv decât să mă las/ purtat de violenta concreteţe a rulării şosetelor trei sferturi şi albe/ pe gambele subţiri/ şi albe”.

Atunci cînd nu e vorba de un schelet narativ, de un scenariu mitic sau de o juxtapunere/ aglutinare de imagini, autorului unui astfel de poem îi rămîne caracterul dramatic. Ceea ce Mihai Ignat bineînţeles că ştie şi bineînţeles că e capabil să pună în aplicare. E vorba de un caracter dramatic care poate ieşi în evidenţă prin întreţeserea/ întrepătrunderea vocilor, sau, atunci cînd e vorba de o singură voce, prin variaţiile, uneori infime, de ton poetic, mergînd de la starea de revoltă împotriva lui însuşi, o incapacitate a violenţei întoarsă în violenţă simbolică faţă de sine („nu înţeleg de ce mă-ntorc la imaginea asta/ imbecilă/ în loc să urlu/ să mă tăvălesc pe jos/ să fac ţăndări/ să creez brusc/ cioburi şi haos”) cu remarci situate pe o scală între ironie şi sarcasm („tristeţea aia băloasă de limax”, „o pată, adică un câine 2D pe o şosea dintr-un/ ţinut cu climă temperată şi o rată a/ sinuciderilor acceptabilă cel/ puţin pentru aceia care se/ uşurează din picioare/ incluzând aici şi câteva femei”) la o imagine caleidoscopică a decepţiei („un miliard de confuzii dar nu simultane”), a vidului ca deşertăciune a deşertăciunilor, vidat de chiar atributul său fundamental, acela de vid: „nici nimicul nu mai e/ în stare pură ci creşte/ ca iedera pe ziduri/ colmatează lemnul şi materiile poroase şi chiar inima”.

Bătrîneţea, mai degrabă sugerată în volumul precedent, devine aici explicită, terifiantă, de unde şi tonul sfidător al poetului: „aspect/ indiferent faptului că deşi nu pare, asta e o/ rugăciune funebră/ un rit de chemare a bătrâneţii/ o înjurătură scuipată forţelor oarbe/ care m-au făcut iar curând mă vor desface iar”.

Poemul e expresia unui negativism fundamental, care exprimă o criză profundă şi pe toate planurile: una morală („în fiecare zi se spun minciuni ca nişte zaruri/ care decid ca nişte zei cubici minusculi/ absolut imparţiali de o cruzime pe care nimeni/n-o recunoaşte nici măcar când ajungi pe spate/ cu mâna ridicată ca şi cum ţi-ar curge sânge/ ca şi cum l-ai chema din degete spre/ inimă”), una existenţială („o,/ da, dacă nu simplu, cel puţin cu nostalgia simplităţii profunde”), una erotică („ori pur şi simplu ea o să zică/ o să mă dezbrac/ iar eu o să zic/ «cum adică o să te dezbraci»/ şi ea o să continue/ o să-mi dau hainele jos/ toate/ şi nu doar eu/ şi roşcata/ iar eu o să spun/ şi ea se dezbracă de tot”), şi una poetică („şi nu cer iminenţa,/ ci doar să ştiu cum e înăuntrul/ minţii altcuiva fiind în afară acolo unde în fiecare zi se spun minciuni de fapt fiind/ înăuntrul meu şi rostogolind imagini”) şi căreia pare că i-a găsit nu un tratament radical, ci unul paliativ: „sunt/ fragmente conectez margini cu resturi”.

Crezul său, „totul e mai frumos/ între paranteze numai între paranteze e/ frumuseţea/ şi libertatea,/ restul e necesitate/ mă desincronizez de mine/ tocmai când aş vrea să spun ceva dar nu ştiu ce/ sau am spus ceva/ aşa că acum frumuseţea e în tăcere” e contrazis de actul scrierii poemului – explicitarea e un semn al înfrîngerii şi al acceptării acesteia. Frigul e o încercare (reuşită) de minimizare a efectelor unui dezastru maxim.

* Mihai Ignat, Poate noaptea a şi-nceput, Cartea Românească, 2017.

** Frigul (elegie), Nemira, col. Vorpal, 2018.