DIALOG

„Chiar nu e nevoie de niciun curaj să gândeşti liber şi să spui ce gândeşti”

interviu realizat de Titus Crişciu cu Tudorel Urian

Tudorel Urian s-a născut pe 19 martie 1960 la Timişoara. Este absolvent al Universităţii din Timişoara (1984), Facultatea de Filologie (română-franceză). Debut publicistic, 1981 în revista „Viaţa Studenţească”. Împreună cu Radu G. Ţeposu, Ioan Buduca, Dan Ciachir este unul dintre fondatorii revistei „Cuvîntul”. Timp de 7 ani, între 2003 şi 2009, a fost unul dintre titularii cronicii literare la revista „România literară”. Este doctor în filologie. Membru al Uniunii Scriitorilor

Titus Crişciu: Curiozitatea de reporter mă face să încep direct: Cum se explică publicarea primului volum abia la 40 de ani, (în anul 2000) ştiind că aţi debutat la 21 de ani în Revista „Viaţa Studenţească”?

Tudorel Urian: Mi-e puţin jenă să vă răspund, dar dacă tot spuneţi că am zis că pot să discut despre orice am să o fac. Iniţiativa mea în materie de literatură tinde spre zero. Am terminat facultatea de filologie în 1984 şi nu scrisesem niciun text de critică literară, proză sau poezie. Eram jurnalist, şeful subredacţiei revistelor „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” din Timişoara şi mă ocupam strict de publicistică. Umpleam o rubrică, Puls cu texte de 4-5 rânduri care trebuiau să conţină o informaţie, dar şi o notă de umor, ceva cam ca postările de pe Facebook de azi. Atunci, în vacanţa de vară dinaintea repartizării mele în judeţul Harghita, Cornel Ungureanu mi-a cerut o cronică pentru „Orizont”. Era despre Nicolae Velea. Am scris-o pentru că promisesem şi nu mai puteam să dau înapoi, dar tremuram de frică la gândul că o să apară şi va fi citită de toţi oamenii pe care îi cunoşteam (Livius Ciocârlie, Șerban Foarţă etc.) şi comentată sarcastic, aşa cum îi auzeam comentând uneori textele altora. Simţeam un mare disconfort interior. Apoi, spre surprinderea mea, Cornel Ungureanu mi-a cerut alte şi alte cronici, au început să-mi ceară şi de la alte reviste („Vatra”, „Viaţa studenţească”) şi pe nesimţite am devenit cronicar literar. De la acel debut din 1984, până la căderea comunismului nu am mai scris decât cronică literară. Dacă atunci nu ar fi insistat Cornel Ungureanu, probabil nu aş fi scris niciodată critică.

Titus Crişciu: Aţi continuat şi după revoluţie?

Tudorel Urian: După revoluţie istoria s-a repetat în plan editorial. M-am angajat la „Cuvântul” care era vechea „Viaţa studenţească” şi am devenit şeful secţiei politice. De acolo m-au chemat la Partidul Alianţei Civice, purtător de cuvânt, mă rupsesem aproape complet de literatură. În 1995, Radu G. Ţeposu a venit la mine acasă şi mi-a propus să devin redactor-şef la „Cuvântul” pe care dorea să-l transforme într-o revistă culturală. Am plecat din politică, m-am întors la „Cuvântul” şi vreme de şapte ani am ţinut cronica de proză, pe lângă alte texte de tot felul (comentarii politice la zi, eseuri, interviuri etc.) În contextul ăsta, Georgeta Dimisianu, care, în alte vremuri, „îi băgase sula în coaste şi lui Al. Paleologu”, m-a tot presat să-i trimit o carte. Nu ştiam cu ce se mănâncă, dar am făcut tot ce mi-a cerut şi a apărut în anul 2000. Aveam deja 40 de ani!

Titus Crişciu: Prin ce a fost deosebită viaţa Timişoarei în ultimul deceniu al comunismului la noi, în care susţineţi că „Aţi învăţat să gândiţi liber şi să spuneţi ce gândiţi”?

Tudorel Urian: Noi aveam marea şansă a învecinării cu sârbii. Vedeam la televiziunea lor filme formidabile, subtitrate, pe care nu aveam şansa să le vedem în România. Televiziunea lor, plus cărţile de la noi, discuţiile cu prietenii te făceau să uiţi povara comunismului. Eu, cel puţin, nu am simţit-o. Nu m-am simţit niciodată urmărit sau persecutat politic. Poate că am fost, dar eu nu am simţit. De aceea nu am fost niciodată tentat să mă disimulez, să spun altceva decât cred şi sunt foarte uimit când văd că atâţia oameni o fac. Chiar nu e nevoie de niciun curaj să gândeşti liber şi să spui ce gândeşti, iar, dacă te respecţi pe tine însuţi, e chiar o datorie.

Titus Crişciu: Cum vi se pare reflectat în presa literară anul aniversar al Centenarului Unirii?

Tudorel Urian: Cam anost. Se scrie mult legat de această aniversare, dar cumva tern, fără bucurie, ca o căsuţă care trebuie bifată. Mi-ar plăcea să văd mai multe texte iconoclaste, care să pună în evidenţă aspecte inedite sau să aducă în atenţie faţete inedite ale unor personalităţi implicate în evenimentele de acum 100 de ani. Am impresia că suntem prea aproape de istoria oficială şi de o anumită „corectitudine istorică”. Totul mi se pare lipsit de vlagă, fără viaţă, oarecum opusul la ceea ce ar trebui să fie o asemenea aniversare.

Titus Crişciu: Ce regretaţi că nu aţi făcut în cei 7 ani pe care susţineţi că i-aţi irosit la Revista „Cuvântul”, unde aţi fost redactor-şef şi încă 7 ani (2003-2009), cât aţi lucrat la „România literară”, un timp secretar general de redacţie?

Tudorel Urian: Absolut nimic. Atunci când mă implic în ceva fac totul fără rest cât pot eu de bine. Uneori reuşesc, alteori, probabil, mai puţin. Dacă dau greş, regretul ar trebui să fie al celor care mi-au dat o muncă peste capacităţile mele. Deci ei ar trebui întrebaţi. Nici vorbă ca anii de la „Cuvântul” să fie irosiţi. Sunt mândru de tot ce am făcut acolo şi de colaboratorii pe care i-am avut. Să vă spun doar că în 2012, când am plecat, printre cei care aveau rubrici permanente în revistă se numărau nume ca Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, Al. Cistelecan, Octavian Soviany, Alexandru George, Adrian Marino, Vladimir Tismăneanu, Dan Ciachir. Periodic mai publicau Al. Paleologu, Neagu Djuvara, Adam Michnik, Amedeo Lăzărescu. E probabil tot ce am făcut mai bun în viaţa mea. Mi-ar plăcea să citesc astăzi o asemenea revistă. La „România literară” am fost secretar general de redacţie o perioadă mult mai scurtă. Am fost numit după moartea lui Mihai Pascu, dar am demisionat relativ repede pentru că aveam alte planuri (printre altele mă înscrisesem la doctorat), iar munca aia era destul de cronofagă şi, din perspectiva mea, nu foarte palpitantă. E drept însă, în perioada menţionată de dumneavoastră am ţinut o cronică literară săptămânală în această revistă.

Titus Crişciu: Ce vă determină să abordaţi un spectru larg tematic, din domeniul istoriei şi criticii literare, atât în volumele Dvs. cât şi în publicaţiile periodice?

Tudorel Urian: Curiozitatea mea de cititor. Citesc destul de împrăştiat, sunt însetat de cunoaştere şi de nevoia de a înţelege cât mai bine lumea în care trăiesc. De aceea prefer să alternez cărţile de ficţiune cu cele de istorie, politologie, eseistică. Simt că în felul acesta şi propria mea personalitate intelectuală se conturează mult mai armonios. Poate că această structură de diletant superior e mai aproape de structura mea profundă. Faptul că era asumată şi de un om rafinat precum Al. Paleologu mă mai linişteşte.

Titus Crişciu: V-am pus această întrebare pentru că de mai bine de un an vă citesc articolele pe care le-aţi publicat în Revista „Viaţa Românească” unde sunteţi redactor.

Tudorel Urian: Mulţumesc, exact asta fac: citesc cărţile care mă interesează şi încerc să îi explic cititorului de ce merită ele să fie citite. Încerc să-i transmit bucuria lecturii în zone cât mai variate.

Titus Crişciu: De fapt textele pe care le-am citit în ultimul an, mă determină să vă consider un veritabil prozator. Nu ştiu însă când aţi debutat ca atare.

Tudorel Urian: Nu am debutat ca prozator. Pentru că nu mi-a cerut nimeni să scriu proză. Eu, dacă nu sunt obligat printr-o înţelegere, fie şi verbală, cu cineva să scriu ceva, probabil nu aş scrie nimic. Îmi place să citesc, să mă informez, să mă cultiv, fără să simt o nevoie imperioasă de a scrie. Pe de altă parte, dacă apuc să promit ceva, mă ţin de cuvânt, chiar dacă la un moment dat simt acea promisiune ca pe o povară. La un moment dat eram excedat de tot felul de obligaţii pe care mi le-am luat cu lejeritate, în ideea că aveau termene relativ îndepărtate: o lună, două, trei. Îmi amintesc că Neagu Djuvara mi-a şi spus la un moment dat: „Știu că e greu, dar mai învaţă şi tu să spui nu!”

Titus Crişciu: Ce anume v-a determinat să scrieţi despre Alexandru Paleologu şi Mihai Şora, cărora le-aţi dedicat o carte şi respectiv câteva articole în „Viaţa Românească”?

Tudorel Urian: De fapt lui Al. Paleologu două cărţi (una realizată împreună cu Cristian Bădiliţă), iar lui Mihai Șora mai multe articole. Cred că facem parte din aceeaşi specie intelectuală. Evident, în raport cu ei, eu sunt un vlăstar degenerat. Dar chiar avem multe puncte comune. Niciunul dintre noi nu are/avea urgenţe editoriale (exceptând cartea sa de debut, Du dialogue intérieur, Gallimard, 1947, Mihai Șora a publicat prima carte în România după ce a ieşit la pensie: Sarea pământului, 1978). Al Paleologu a trebuit să fie împins de la spate, exact ca mine, de doamna Dimisianu pentru a se apuca de cartea despre Sadoveanu. Toţi trei preferăm/preferam lectura în detrimentul scrisului. Toţi trei suntem/eram marcaţi de o latură civică şi politică a existenţei. Mai avem/aveam în vedere şi acel spirit de diletantism superior de care vorbeam mai sus. Mă bucur să cred (asta în legătură cu mine, că în ce-i priveşte pe ei am certitudinea) că în scrisul nostru, atât cât este, există o privilegiere a înţelegerii umanului şi a lucrurilor cu adevărat importante.

Titus Crişciu: Apropo de revista la care lucraţi acum, după ce criterii vă alegeţi ceea ce publicaţi în „Viaţa Românească”?

Tudorel Urian: Nu vă pot răspunde, pentru că nu eu fac asta. Nicolae Prelipceanu, redactorul-şef selectează textele. Uneori îmi trimite câte un text asupra căruia are unele dubii să-mi dau cu părerea despre el, dar el este cel care decide ce apare şi ce nu în revistă.

Titus Crişciu: De fapt ce sau cine vă motivează să faceţi critică literară?

Tudorel Urian: Ca să vă răspund cinic, salariul. Eu sunt angajat al revistei şi în această calitate sunt dator să-mi fac treaba cât pot de bine. La fel procedam şi când am fost profesor sau consilier de ministru. Orice om trebuie să-şi respecte munca şi să-şi facă treaba cât poate de bine, chiar şi atunci când satisfacţiile de pe urma ei sunt mai puţin evidente. Se presupune că, în momentul în care îţi asumi un job ştii la ce te-ai înhămat şi eşti dispus să îi accepţi toate rigorile. Întâmplător, mie acest job mi se potriveşte, aşa că mă pot considera un om fericit.

Titus Crişciu: Aţi afirmat cândva că puteţi discuta deschis despre orice este legat de literatură. Dacă vă menţineţi declaraţia vă rog să-mi răspundeţi la următoarea întrebare: în viaţa literară de azi îşi proiectează cumva umbra şi mafia?

Tudorel Urian: Fireşte că pot să răspund la orice. Sunt două aspecte ale întrebării. Primul ţine de creaţia propriu-zisă şi răspunsul este clar: NU. Fiecare scriitor este singur în faţa colii albe şi depinde numai de el cu ce o umple. Dacă nu are talent deloc, nici mama mafiei nu va putea să demonstreze că acolo există genialitate. A doua ţine de promovarea unor scriitori prin premii literare, traduceri, ţinerea de lecturi, conferinţe literare bine plătite. Aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Eu fiind un autist total în materie de viaţă literară nu am dovezi să demonstrez existenţa unor mafii, dar nu pot să nu observ prezenţa unor scriitori ale căror texte în limba română nu sar în ochi prin valoare, dar care sunt traduşi în tot felul de limbi, bat mapamondul în lung şi în lat pretind recunoaşterea unei universalităţi pentru mine greu de explicat. Să fie clar, nu mă refer la Mircea Cărtărescu, a cărui operă se susţine pe propriile picioare. Există însă ceva care seamănă cu nişte filiere de promovare reciprocă pe plan internaţional, care presupun, dacă nu existenţa unei mafii, apartenenţa la un grup select, sprijinit pentru reciprocitate, de instituţii ale statului român (ICR, primării, consilii judeţene). Până la urmă nu e nimic rău în asta, doar că promovarea în aceste grupuri de export mi se pare un pic aleatorie.