logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

RESTITUIRI

 

Horia Truţă
istoric, Arad

 

 

Ioan Slavici. Repere geografice în Ţara Zărandului şi Câmpia Aradului

 

Originar din Şiria, Ioan Slavici era familiarizat cu structura peisajelor geografice. Îi plăcea să facă excursii solitare, cutreierând ţinuturi întregi (Banatul, Crişana, Ţara Zărandului, Dealurile de Vest, zonele montane ale masivelor Highiş şi Codru Moma, etc.), de unde se întorcea informat şi cu imagini idilice, pe care le prezenta realist în opere literare. Denumiri de localităţi: Oradea, Arad, Curtici, Salonta, Iosaş, Socodor, Otlaca (Grăniceri), Zimbru, Măderat, Pâncota, Ineu, Şicula, Cil, Dulcele, Lipova sau geografice: Mureş, Criş, Muntele Moma, Munţii Bihorului, apar frecvent în scrierile sale. Era un observator atent a tot ce-l înconjura, reţinând elemente de spaţiu şi timp, peisaje, aspecte climatice, geomorfologice, pedologice, alimentare, figuri, gesturi şi ticuri ale interlocutorilor, pe care le folosea creînd personaje în strânse relaţii cu mediul. Gospodăria ţărănească plină de acareturi, dobitoace şi păsări de tot felul, herghelii, cirezi, turme, grădinile cu legume, livezile, lanurile cerealiere, culturile viţei de vie, păşunile, codrii întunecaţi cu fiare sălbatice, văile umbroase şi dealurile însorite, sunt înfăţişate într-o deplină armonie şi unitate. Oamenii sunt strânşi legaţi de natură şi supuşi experienţelor locului. Ei sunt leneşi sau harnici, cinstiţi, intriganţi, suspicioşi, orgolioşi, dârji, lacomi, întreprinzători, cu părţi bune şi părţi rele, aşa cum trebuie să fie o lume reală.

În acelaşi timp, Ioan Slavici surprinde situaţia social economică, din orăşelele şi satele româneşti din părţile Aradului de la mijlocului secolului al XIX-lea. Activitatea economică, bazată pe agricultura extensivă, creşterea liberă a porcilor, cultura cerealelor s-a intensificat în acea perioadă, când satele de munteni (pădureni), din Ţara Zărandului, devin colonii de muncă liberă pentru zonele de câmpie, ale căror producţii aduc o oarecare prosperitate.

Din punct de vedere geografic, suprafeţele amintite sunt unităţi bine individualizate, cu o structură complicată şi interesantă, cunoscută şi utilizată de scriitor, care-şi plasează în acest peisaj, două excelente nuvele: Moara cu noroc (1881) şi Pădureanca (1884).

În Moara cu noroc, acţiunea se derulează în părţile Ineului, deci la limita de vest a Ţării Zărandului, unde geografic, se pierde în Câmpia Aradului. Se prezintă un décor sălbatic, cu văi râpoase, pline de mărăcini, dealuri cutreierate până departe cu turme de porci şi drumeţi singuratici. În acest peisaj cu păduri de stejar, porcarii din zonă, organizaţi în boitari şi păstori, în frunte cu un sămădău, aveau deprinderi rele, oameni needucaţi, care s-au trezit şi trăit în pădure şi care foloseau obiceiuri şi limbă neînţelese de alţii. Deşi Slavici nu o spune explicit, pădurile de foiase (fag şi stejar), se întindeau pe suprafeţe considerabile, pătrunzând din zona colinară în Câmpia Aradului, unde azi mai există doar în pâlcuri, spre Curtici, Sântana, Chişineu Criş, Cicir, Vladimirescu.

Întrucât aceste păduri, pe ansamblu nu au fost descrise prin amenajamenjte silvice, este imposibil să se facă azi prezentarea structurii pe specii şi parcele a acestora. Dintre pădurile defrişate, amintim lanţul aproape continuu, existent în 1735, între Şiria şi Chişineu Criş, pe direcţia Sântana. O soartă tristă au avut-o şi codri din apropierea Şiculei. Mari suprafeţe păduroase din zona Ineu, Tămand şi Bocsig, au fost tăiate în perioada 1860-1873, ca şi cele din luncile Crişului Alb, a Teuzului şi Şartişului, în marile sectoare silvice Beliu-Cărand-Răpsig şi Cermei-Coroi-Craiva, defrişate până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu au fost cruţate nici pădurile din nordul Teuzului aflate în proprietatea Episcopatului romano-catolic Oradea, din împrejurimile Beliului, care împreună cu cele de la Ucuriş-Olcea se întindeau pe o suprafaţă de 20.800 ha.

Desigur, localizarea exactă a vechii mori de apă, devenită han-cârciumă este dificilă, poate chiar imposibilă. Fixarea topografică a locului Morii cu noroc, prin denumiri actuale de localităţi: Ineu, Şicula, Arad, Salonta, Oradea, i-a determinat pe câţiva cercetători arădeni: Vitalie Munteanu, Emil Lăzureanu, Ioan Codău, Florian Dudaş, Teodor Uiuiu, Horia Medeleanu, Anton Ilica şi alţii, să aşeze Moara cu noroc la Bocsig, Şiria, Mocirla (Vasile Goldiş), Beliu, Iercoşeni, fără ca aceste localizări să fie susţinute cu argumente. Moara trebuie căutată printre cele 48 instalaţii de măcinat (molae rivales) identificate pentru acea perioadă, în districtul Ineului, de istoricul Gheorghe Ciuhandu. Multe dintre acestea au fost desfiinţate, după săparea Canalului Morilor (1833-1840) şi punerea în funcţiune a instalaţiilor moderne, cu stăvilare şi turbine hidraulice de tip Francis sau Banki promovate de firma Ganz. De asemenea trebuie ţinut cont de faptul că în perioada respectivă, prin desfiinţarea comitatului Zărand (1877), au avut loc modificări administrative importante care au schimbat structura vechilor comitate Arad şi Bihor. Introducerea în nuvelă a numelui Fundureni, localitate imaginară situată în amonte pe râul vechii mori de apă, spre Munţii Bihorului, pe care se răsfrâng razele soarelui de dimineaţă, încurcă şi mai mult lucrurile.

Reformulate, în termeni geografici, informaţiile textului literar, din Moara cu noroc, a cărei acţiune se derulează pe durata unui an, de la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) la Paşti (aprilie) se pot exprima prin câteva idei:

De la Ineu, timp de un ceas şi jumătatetate (adică 8-10 km), drumul de ţară, care trece printre păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţul văilor este bun (p. 117), adică prezenta siguranţă, fiind cunoscut şi circulat, asemenea celor ce făceau legătura dintre Ineu, ca centru politico-administrativ şi satele din jur.

Urmează un pripor (deal) pe care îl urci şi după ce ai coborât în vale ajungi la Moara cu noroc (p. 117), o moară de apă, care pe nesimţite a încetat a mai măcina fiind transformat într-o cârciumă, deschisă de luni până sâmbătă seara. Mai apoi, într-un loc mai potrivit la câteva sute de paşi de râuleţ, a fost zidită o altă construcţie, moara rămânând părăsită, alături de cinci cruci din piatră şi lemn de stejar (pag 118). Clădirea, din lemn a ars, d in toate cele alegându-se doar praful şi cenuşa (pag 262).

− Mai departe de hanul-cârciumă locurile sunt rele, adică pline de pericole (p. 118), atribuţiile poliţieneşti de pază ale jandarmilor districtului Ineu sfârşindu-se la podul de piatră. Jandarmii veneau aproape zilnic la han, locurile până aici fiind mai sigure (pag. 152).

Cârciuma se află într-o vale, acoperită cu iarbă şi mărăciniş, traversată pe lungime de un pârâu, cu debit constant în tot cursul anului, pe unul din maluri fiind construită o moară, devenită ulterior nerentabilă şi desfiinţată.

Valea este neîmpădurită, iar cursul râului liniar, fără coturi, pierzându-se în aval spre o câmpie, întinsă dincolo de un pod de piatră ce duce spre locurile rele. În urma unor ploi abundente, deşi are curs rapid, pârâul se umflă şi inundă malurile (pag 260)

În amonte, valea se strâmtează şi se întunecă într-un crâng îndepărtat dincolo de care se zăreşte turnul bisericii Fundureni, învelit în tinichea şi mai departe, în spatele unui şir de dealuri, acoperite de păduri posomorâte, se văd Munţii Bihorului pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele soarelui de dimineaţă (pag 117).

− Pe firul apei, valea este mărginită de două dealuri. În dreapta unul pleşuv, unde stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie. În stânga, în dosul unui deal acoperit de pădure cu stejari, se află Ineul (pag 117).

La Ineu se poate ajunge şi ocolit, prin satul Fundureni.

Aceste informaţii, preluate din textul literar, ne permite să localizăm hanul Moara cu noroc undeva în nordul Ineului, în zona piemontană din sud-vestul Munţilor Codru Moma, în bazinul hidrografic al Crişului Negru (Teuz, Şartiş, Calacea), din preajma Câmpiei Cermeiului, pe terasa primară a unui pârâu ce curge pe direcţia est – vest. Din punct de vedere geografic şi geomorfologic zona corespunde descrierilor, fiind brăzdată de văi adânci, ce curg liniar spre vest, cu urme de terase inferioare neîmpădurite. Istoric, ele constituiau locuri de intrare şi trecere dinspre părţile Ineului spre Beiuş, prin satele: Chişlaca, Lunca Teuzului, Comăneşti, Agrişul Mic, Botfei. Vestit pentru târgurile sale de animale, Beiuşul atrăgea mulţi cumpărători, dar şi hoţi de vite şi tâlhari, care se ascundeau în codri seculari care se întindeau peste tot (Jula Gh.Beliu).

Căutarea locului exact al cârciumei este însă zadarnică, sortită eşecului clădirea fiind incendiată, iar localitatea Fundureni, creată imaginar.

În tulburătoarea poveste de dragoste Pădureanca (1881), confruntarea personajelor se desfăşoară pe un areal geografic mai amplu, colinar şi de şes, pe fondul unei existenţe ritualice fundamentale a societăţii ţărăneşti: secerişul şi culesul. Nuvela relevă obiceiul pădurenilor din zona deluroasă a Gurahonţului (Zimbru, Iosaş, Pescari, Iosăşel, Dulcele, Bonţeşti, etc.) a Almaşului (Cil, Rădeşti, Joia Mare, Revetiş), ca vară de vară, să coboare împinşi de sărăcie la secerişul grâului în câmpie. Deplasarea se făcea în cete compacte: bărbaţi, femei, copii, pe jos sau în căruţe, pe un traseu din nordul Ţării Zărandului. Putem presupune că după trecerea Crişului Alb pe podul din lemn de la Gurahonţ şi traversarea satelor Bonţeşti, Cil şi Almaş, pădurenii pătrundeau spre Câmpia Cigherului prin culuarul Berindia – Joia Mare, peste dealurile Zăbran şi Budila, urmate de povârnişul spre Valea Cuiedului. De aici începea traversarea munceilor care pe culmea Cuiedului desfac în două: în nord spre Mocrea, spre sud desluşindu-se dealurile joase cu salba de sate zărăndane: Tauţ, Camna, Dud, Drauţ, Arăneag, Agrişul Mare. La podul de piatră din Măderat, grupurile compacte de secerători se despărţeau în două: unul îndreptându-se prin Pâncota, spre mijlocul şesului (Cherechi, Sântana, Chişineu Criş etc.), celălalt, spre sud cu intenţia să ajungă în satele din jurul Aradului şi mai departe peste Mureş, în Banat. La Şiria, în bătătura de la marginea Câmpiei, într-un fel de târg al forţei de muncă, se formau echipele şi se încheiau înţelegerile referitoare la condiţiile de lucru şi plată. O astfel de ceată a fost angajată şi de Busuioc, om cu stare din Curtici, localitatea unde s-a desfăşurat cea mai mare parte din conflictul nuvelei

Deşi este un observator atent al naturii, Slavici nu se străduieşte să facă spectacole din peisajele prezentate. Descrierile emoţionează prin simplitate, într-un demers narativ aparent lipsit de imaginaţie şi subtilitate, fără elemente exotice, exuberante, dar în mare diversitate. Inventarul naturii este însă riguros, printr-o transcriere aproape fotografică, clişeu după clişeu, pe măsura parcurgerii sau descoperirii sale. Mai mult decât în Moara cu noroc, în Pădureanca peisajul colinar şi cel de câmpie este perfect integrat stărilor afective ale eroilor.

Iată doar câteva ipostaze, care ne permit să argumentăm spiritul ascuţit de fin observator al peisajului geografic şi al oamenilor din părţile Aradului

 

 

Bibliografie: Coteţ P. Depresiunea Zărandului, Observaţii geomorfologice în Probleme de geografie vol IV, Bucureşti, 1957; Hurezan Pascu, Şimăndan Emil, Ioan Slavici şi unitatea spirituală naţională, Arad, 1998; Mihăilescu Dumitru (coord), Slaviciana, Studii despre Ioan Slavici, Arad, 2004; Slavici Ioan, Amintiri, Bucureşti, 1967; Slavici Ioan, Moara cu noroc, Bucureşti, 1981; Slavici Ioan, Proză, Poveşti. Nuvele. Mara, volumul I şi II, Bucureşti, 1980; Trif Eliza (coord), In memoriam Ioan Slavici, Timişoara, 2008.