LECTURI PARALELE
Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad
Raul Bribete: aici şi acum*
Sunt întrebat adesea de ce nu scriu cronică literară. Răspunsul meu este mereu acelaşi: mă concentrez pe scris proză şi (mai rar) poezie şi nu e interesul meu să mă risipesc în observaţii care, oricât de făţiş ori voalat le-aş exprima, ele oricum vor supăra. Tatăl meu a intrat în această capcană şi s-a trezit pe cap cu o corvoadă care i-a provocat mai multe reproşuri decât aplauze. Din când în când, însă, meteahna de cititor înrăit mă obligă să notez fie cărţile care mi-au transmis ceva mai mult decât ideea de simplă lectură, fie autorii care m-au scandalizat şi care, spre binele lor, trebuie taxaţi ca atare.
Raul Bribete face parte din prima categorie. Lectura celui mai recent volum al său, Case aici case acolo, a fost, dincolo de poezia de bună calitate, o experienţă extratextuală. Și nu spun asta pentru că mare parte din cartea lui* am citit-o într-un cadru spectaculos, la poalele Munţilor Ţarcu. Mediul nu poate influenţa lectura decât în măsura în care şi textul ajută. Valoarea estetică a poemelor lui Raul Bribete e incontestabilă şi mă bucură că autorul nu se încadrează în cercul tinerilor poeţi pe cale de dispariţie, care consideră că rafinamentul şi estetismul în poezie sunt overrated.
Dincolo de text, însă, Raul Bribete ascunde o experienţă (de viaţă sau de căutare personală) care transcende poezia. Chiar prima poezie din volum, cea mai lungă şi una dintre cele mai reuşite, pare scrisă în cadenţa unei transe şi însuşi titlul („Când vechile mele trupuri se suprapun”) face trimitere la călătoria astrală:
„Umbre riguroase se retrag, mute, spre case./ casele cu faţade de culori diferite,/ în care luminează abajururi desuete,/ în care până şi poezia respiraţiei este vintage.// când ultimul om, din ultimul oraş de pe planetă,/ se retrage spre casă, eu îl văd de la fereastră. când vechile mele trupuri se suprapun perfect/ peste vechile mele amintiri despre ele,/ sunt un întreg.// ţi s-a înnegrit inima ca un cărbune/ din care va ieşi un diamant mandarin./ (…) eşti ca o cerneală de sepie, alergi peste tot,/ te extinzi în mintea celorlalţi,/ ca o încrengătură de mâini iluzorii/ într-un teatru de umbre lăuntric./ (…) ţi-e dor de vremea tristeţii tale pure,/ de tine, cel cu care te temi/ că nu te-ai mai putea reîntâlni./ (…) gesturile ploii/ te neliniştesc şi te fac să aluneci/ în trupul unor amintiri împăiate./ (…) pentru o clipă tresari, te simţi ca într-un bloc operator/ când se ia brusc lumina./ (…) când vechile mele trupuri se suprapun perfect/ peste vechile mele amintiri despre ele,/ sunt un întreg”.
Nu l-am mai citit pe autor de la dublul (!) său debut din 2008, cu volumele Tornada de hârtie şi Caniculă în diamant, ambele la Editura Marineasa, şi nu pot spune decât că evoluţia lui poetică este una certă, chiar surprinzătoare. Nu-l cunosc foarte bine pe Raul Bribete, suntem abia la începutul corespondenţei, însă, din felul în care scrie, îl intuiesc drept un individ zen şi cred că sensibilitatea l-a îndrumat spre poezie la fel cum dezlegarea unui koan sau o mantră puternică te îndeamnă să nu mai vezi lumea la fel. Arta lui poetică sintetizează conceptul oriental „aici şi acum”, ideea trăirii într-un prezent perpetuu, în deplină conştientizare a lumii înconjurătoare. Totul este contradicţie şi paradox, mai puţin prezentul etern al poeziei:
„Încremenit e tot, doar eu mă mişc/ în ritmul respiraţiei.// liniştea, ca un sonor dat încet,/ se varsă dintre pagini de carte,/ dintre cotoare,/ pătrunde în tot, în ceştile de ceai,/ candelabre, mobilă, fotolii, canapele, paturi.// beau linişte, în loc de apă sau vin./ la robinetul meu,/ curge linişte curentă,// liniştea cu care mă spăl pe mâini,/ pe corp, pe faţă// eu tac, numai obiectele mele îmi vorbesc,/ pe o limbă pe care,/ doar o înţeleg foarte bine,/ dar pe care nu o vorbesc atât de fluent// miroase a fum, a iarnă,// parcă şi glasurile îndepărtate de câini,/ anunţă tăcerea/ care ceremonios ne acoperă.// totul e încremenit în mine şi-n afara mea”. (Mi-e linişte)
Volumul Case aici case acolo este uşor inegal pe alocuri, textele nu sunt toate de aceeaşi valoare, dar asta şi din cauză că autorul şi-a autoimpus un standard foarte ridicat prin poemele: „Când vechile mele trupuri se suprapun”, „E mult de când vocea trecutului s-a ascuns”, „Un abur prietenos şi însingurat mi-e-ntreaga viaţă”, „Mi-e linişte”, „Odată, aici, au locuit nişte oameni”, „Case aici case acolo” etc. De reproşat ar fi doar faptul că poetul foloseşte uneori expresii de o emfază exagerată, mult prea încărcate, precum: „armonia spiralică”, „prunc suprafiresc”, „greiere decrepit”, „nimicul etern”, „fotoliu impozant”, „imponderabilitatea propriei minţi” etc. În rest, avem de a face cu un autor care confirmă, la al şaselea volum de versuri, că respiră aerul rarefiat al poeziei de calitate. La final, voi răspunde cerinţei lui Raul de la pagina 14: „ţi-e foame de un/ volum/ de versuri bine scrise”. Da, mi-a fost şi l-am găsit.
*Raul Bribete, Case aici case acolo, Editura Eikon, 2017, 62 p.