LECTURI PARALELE
Dagmar Maria Anoca
poetă, prozatoare, Nădlac
Toate sunt altfel şi, totuşi, la fel, sau Vremea când „murele se înnegresc de dulceaţă”*
Personalitate importantă a slovacilor din România, preşedintele Societăţii Culturale şi Ştiinţifice „Ivan Krasko” din Nădlac, redactorul principal al revistei Dolnozemský Slovák (Slovacul din Ţinuturile de Jos), redactor al revistei de limbă slovacă Naše snahy (Năzuinţele noastre) şi al suplimentului Naše snahy plus (Năzuinţele noastre, plus), Ivan Miroslav Ambruš reconfirmă statutul său de poet în recentul volum Šelestenie slov – Foşnetul cuvintelor.
Cea de-a 17-a carte pe coperţile căreia se regăseşte numele autorului, fie ele culegeri, fie selecţii de poezie, sau versiuni româneşti (în traducerea lui Ondrej Štefanko) sau chiar volume scrise direct în română (Mierla de cristal), constituie dovada că este vorba de un autor matur, cunoscător al posibilităţilor dar şi al limitelor cuvântului poetic, ale artei, în consecinţă maestru în a le valorifica.
Volumul nu este structurat în cicluri monotematice, implică ideea fluxului cotidian al vieţii, un amestec şi întrepătrundere ale diverselor aspecte: ici e duminică, colo zi lucrătoare, fie ne căim de păcatele noastre, fie ne încearcă senzaţia de „fericire/ sentimentul parantezelor/ unde totul este explicat” (Mať pocit – Să nutreşti sentimentul, 88).
Poetul slovac resuscită, reia şi dezvoltă temele sale predilecte, motivelor preferate le dă un nou glas sau perpetuează aceeaşi tonalitate. Ca şi până acum, inspiraţia poetică îşi trage energia din viziunea sa privind nemărginirea poeziei (aceasta existând pretutindeni, în toate, poetul fiind doar cel care o scoate la suprafaţă, sau, mai precis, o face vizibilă), viziune afirmată în diverse dezbateri, luări de poziţii şi oglindită în versuri. Paradoxal însă, uneori este contrazisă chiar de experienţa empirică a poetului, de pragmatismul vieţii/lumii revărsate în poeme. Fără îndoială, ea constituie dovada că, asemenea lui Štefanko şi Ambruš a fost vrăjit de farmecul lui Nichita Stănescu (adept al aceleiaşi viziuni, de sorginte heideggeriană) şi că s-a format în umbra (sau în lumina) operei poetului român.
Iubirea rămâne, şi de data aceasta, mai degrabă o dorinţă a unei armonii discrete, sau – cel mult, – copleşite de emoţie, poetul – un melancolic autentic – niciodată nefiind stăpânit de vreun avânt pasional. Guvernată de principiul feminin, lirica de dragoste a lui Ambruš, se remarcă prin interşanjabilitatea motivului femeii şi al poeziei. Atunci când iubirea coboară în concret, ia forma unui tablou de gen al lumii domestice cu parfum de mic dejun, chiar dacă încropit „la repezeală”(oare nu percepem farmecul tihnei familiale tocmai în aceste circumstanţe? Nu ne simţim cu adevărat acasă în dimineţile când se găseşte cineva care să ne hrănească şi să ne trimită în lume cu bocceluţa certitudinii – deşi apare sub forma unui avertisment de genul „să nu uiţi de pâine/ şi să nu întârzii la bere/ştii doar că nu vreau să stau singură” – xxx, 59). Poemul (fără titlu, dar preluând acest citat din discursul celeilalte persoane care într-un anumit sens înseamnă căminul, citat scris cursiv pentru a separa textul „convenţional” al „eroului liric” de vocea autentică care pătrunde din referenţialitate), ne convinge că întradevăr, aici nu încape niciun comentariu, aşa ceva nu poate avea niciun titlu, constituie un segment viu al realităţii. În mod identic, farmecul unei după-amiezi duminicale – când un Petrarca, Romeo şi Robin Hood sau Jánošík etc. cu păr argintiu şi papuci de casă iese în grădină să „divănească” cu vecinul (oare despre ce? Cum altfel? – despre poezie – nu este ea ca un pom sădit de poet, în vreme ce vecinul plantează – să zicem – un păr?), – se transformă într-una dintre cele mai vibrante şi pure mărturii: „Privesc părul înflorit/ vecinul mă întreabă/ faci versuri?// Cuget/ să contempli/ erudiţia/ a fost mereu un fapt îmbucurător/ căci acest păr înflorit/ e una dintre rugăciunile cromatice/ prin care ne vorbeşte lumea// Îi spun vecinului/ Acum, nu/ acum doar respir cuvinte”(Veršovanie – Versificare, 47).
Discuţia are mai multe înţelesuri. Asemenea afirmărilor lui Štefanko în eseul său Genius loci unde întrebările interlocutorilor ar părea că aceştia s-ar interesa cu adevărat unul de celălalt, în realitate nutrind pur şi simplu un sentiment de bucurie egoistă a propriei existenţe, conversaţia face o trimitere discretă la tensiunea dintre creator şi un ambient opac, la o tăcută invidie a celor fără har faţă de cei care nu produc nimic palpabil, ci, totuşi, fac ceva deosebit, creează frumosul, valori care să-ţi dea fiori precum un pom înflorit primăvara. Nu în ultimul rând regăsim aici şi misterul creaţiei, al lumii sofisticate în confruntare cu „simpla” „erudiţie” a pomului înflorit.
Simbolurile şi motivele preferate ale autorului (apa în diverse stări de agregare şi forme – zăpadă, ploaie, apă), apar insolitate în funcţie de proporţia şi nivelul încărcăturii de energie şi gradul de emanare al acesteia către cititor. Volumul, străbătut de senzaţia de scădere a vigorii, de îmbătrânire şi bătrâneţe, cu alte cuvinte – de înţelepciunea vieţii,– ca întreg pare mai tineresc decât volumele anterioare – probabil datorită numărului redus de poeme declarative, cu program asumat de către poet ca o consecinţă a condiţiei sale de minoritar etnic şi a funcţiilor în comunitate. Poetul este preocupat de situaţia existentă, acceptă melancolic diminuarea conştiinţei naţionale, dispariţia valorilor tradiţionale. În paralel, dă glas unor temeri stârnite de probleme general valabile. Dacă până acum scria (oarecum anacronic) cum încă din copilărie suntem îmbăiaţi de maicile noastre în limba maternă, în volumul de faţă deplânge (la modul postmodernist) imperfecţiunea comunicării, mărginirea impusă de limbă. Poetul caută mântuire pentru sine şi pentru comunitatea din care face parte, ceea ce îl împiedică să se desprindă de motive patriarhale şi tradiţionaliste (plug, mâinile bătătorite ale ţăranului vrednic, căminul natal, strămoşii, continuitatea tradiţiei etc.), reuşind totuşi să comunice semnificaţii universale: o imagine nostalgică a individului care îşi percepe identitatea ca o cercetare poetică a „micii” istorii de familie: „când vorbim despre predecesorii noştri/ parcă s-ar deschide mormintele/ iar din ele iese/ în straie de sărbătoare/ trecutul nostru”. (Naši predkovia – Strămoşii noştri, 87)
Lirica meditativă, cu indicii privind pregătirea profesională a autorului (profesor de chimie şi fizică), estompată în ultimele culegeri de invazia inspiraţiei noi, spirituale, se actualizează în poemul Fără întrebări (Bez otázok, 36). Autorul nu pledează pentru o anume perspectivă, lasă ambele modalităţi de luare în posesie a lumii (ştiinţifică şi spirituală) să se armonizeze într-o simbioză: „Evoluţia nu presupune/ numai umplerea cărţilor cu explicaţii/ ci şi un zâmbet cu deschidere largă/ ca o uşă în spatele căreia s-a ascuns tristeţea,” confirmată de descoperirea unei noi dimensiuni în care fizicul (frumuseţea trupească, trecătoare) se preschimbă în maturitatea spiritului care „explică modul în care se pierde frumuseţea/ cum se maturizează oamenii/ când păşesc în rugăciune”. Echilibrul găsit în credinţă constituie sursa sentimentului de frumos, aidoma poeziei, deşi această frumuseţe este oarecum diferită: „S-a desprins din splendoare/(ca o picătură de ploaie)/.../Pe urmă s-a înfăţişat înaintea poemului/ ca în faţa unei oglinzi/ şi din păr îşi desprinse vântul/ rugăciunea de dimineaţă/ întru slava Domnului”(Ranná modlitba – Rugăciunea de dimineaţă, 11).
Subiectul liric evocă simboluri izvorâte din tradiţia evanghelică lutherană („trandafirului lui Luther”), emblematice pentru momentul apariţiei volumului – aniversarea Reformei protestante. Tema spirituală, apărută în poezia lui Ambruš relativ târziu (cum, de altfel, s-a întâmplat în întreaga poezie slovacă contemporană, fenomen explicabil prin dispariţia tabuului ideologic), se îmbină cu cea identitară. În comunităţile minoritare etnice nu constituie o raritate suprapunerea etnicului/ naţionalului cu religiosul, fapt oglindit în tendinţele de evoluţie a fenomenului literar slovac contemporan (mai ales din diaspora), confirmat de cercetările etnologice.
Poemele de la începutul volumului, precum şi cel din final, emană o profundă tristeţe. De inspiraţie biblică, aceşti psalmi sui generis asigură legătura dintre poet şi lumea plină de păcătoşi căutând iertare, îndurare. Motivul reiterat al păcatului poate constitui un indiciu în privinţa parcursului în viitor al poeziei lui Ambruš spre o viziune spirituală creştină mai accentuată, care să-i ofere spaţiu suficient pentru desfăşurare.
Versurile – notaţii ale momentelor trăite şi instantanee,– exprimă dorinţa necontrafăcută de a comunica sincer şi de a contracara situaţia în care „de la om la om/ creşte infinit averbalizarea/ şi golul” (V inom prefarbení – Un alt colorit, 7). Imaginea poetică se datorează, după cum denotă şi acest citat, strategiei auctoriale (de dată mai veche) de a recurge la ajutorul unor cuvinte – creaţii proprii „ad hoc”(denumite de lingvistica slovacă „ocazionalisme”). Procedeele de formare ale acestora depind de modul de gândire (a intelectualului bilingv?), de nevoia intimă de a insolita şi de a formula „aplicat”: „De atunci pământul crapă/ iar oamenii-de-bine spun/ că dincolo de graniţa cuvântului/ cresc cuvinte-de-rău”. (Odvtedy – De atunci, 6)
Culegerea în integralitatea sa susţine metafora din titlu: de bună seamă, foşnetul cuvintelor apare în urma unei adieri – nu a unei furtuni. Tonul este molcom, intensitatea vocii nu depăşeşte decibelii standard al enunţiativelor, expresivitatea izvorăşte din altă parte, altfel („murele se înnegresc de dulceaţă”): „doar câinele tău cel fidel/ latră bucuros/ ca în alte dăţi” (Inak – Altfel, 65). Doar poezia... (prietenii, de-acum...)...
* Ivan Miroslav Ambruš, Šelestenie slov [Foşnetul cuvintelor], Nadlak, Vydavateľstvo Ivan Krasko 2017. Colecţia Knižnica Dolnozemského Slováka, editor, redactor responsabil Ivan Miroslav Ambruš, redactor de limbă Anna Rău-Lehotská, paginare electronică Ján Šušlák. Ilustraţia pe copertă Blažena Karkušová. Îngrijirea grafică Anna Kalianková. Publicaţia a apărut cu sprijinul financiar al Uniunii Democratice a Slovacilor şi Cehilor din România şi al Biroului pentru Slovacii de Peste Hotare. 96 p.