LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„Nu puteam fi chiar cool, dar mă pregăteam”*

În jurnalul recent, Mircea Cărtărescu scrie că o carte, ca să fie adevărată azi, „ar trebui să curgă din lingura convenţiei ca un lingou de aur topit”. O astfel de carte* am descoperit acum, semnată de un binecunoscut autor de proză scurtă de la noi. E „năucitor” (vorba lui Marius Chivu) acest Răzvan Petrescu. Dacă un iubitor de literatură nu l-a citit încă, a pierdut mult. Cartea reuneşte 20 de texte pe teme diferite. Ceea ce le uneşte este o nelinişte, uneori de-a dreptul revoltă faţă de ce-am trăit în trecut şi de societatea în care supravieţuim acum, cât şi o stilistică unică. Cu treceri de la un registru la altul, de la un ton grav şi melancolic, la ironie, autoironie, satiră şi umor. Un mod aparte de a face haz de necaz. Prin intertextuali care antrenează termeni medicali cu termeni muzicali şi literari, spre deliciul cititorilor rafinaţi de pretutindeni. (Autorul a fost tradus în Israel, Spania, Anglia, Franţa şi SUA.) Dacă ar fi să invoc speciile literare, în panoplia acestui scriitor ar intra şi elegia, şi satira, şi parabola, tragedia, comedia şi drama. În acest sens, cea mai bună caracterizare o face un scriitor român de la New York: „Răzvan Petrescu e furios şi esenţial. Elastic şi urgent, el întinde mereu capcane cititorului care nu prea ştie cum să se descurce în aparenţa halucinaţiilor sale, devine el însuşi nervos, nu-şi mai poate bea cafeaua în linişte, dimpotrivă, într-un acces de nerefuzat o varsă pe pantalon (culoarea oului de raţă, nu-i nimic, iese cu puţină apă rece). Cine are răbdare să meargă mai departe descoperă o structură stilistică muzicală, ici un accent sumbru de Bach, colo o înfloritură de Ravel, şi tot aşa până unde tragicul şi umorul cel mai sec se îmbină într-o formulă unică de râsul-plânsu'. La noi, ba chiar şi aiurea, nu seamănă cu nimeni, e un kamikaze solitar care aduce tot mai mult, suspect şi simptomatic, cu el însuşi.” (Dumitru Radu Popa)

Despre primul text, Fetiţa cu chibrituri, s-a spus deja că ar constitui piatra de încercare a volumului. Dacă reuşeşti să-i rezişti, nu mai laşi cartea din mână. E o rescriere a cunoscutului basm al lui Hans Christian Andersen, una din capodoperele literaturii pentru copii, care reuneşte fabulosul folcloric cu elemente realiste. Agresiunile la care este supusă fetiţa sunt greu de suportat. La capăt te aşteaptă însă un catharsis „muncit”, dar intens şi diferit. Naratorul, subiectiv şi obiectiv, devine, pe rând, critic literar şi muzical, istoric, personaj şi martor. Sunt invocaţi Byron, Moore, Walter Scott, Balzac, Stendhal, Manzoni, J.F. Cooper, Puşkin, Gogol, Tolstoi, până şi Profira Sadoveanu şi Sorin Pârvu. Apoi Bach, Beethoven, Mozart, Salieri, Schubert, Chopin, Schumann, Ceaikovski. În plus, Kierkegaard, Boris Vian, Knut, Hamsun, Quintilian, Verlaine, Apollinaire, Arthur Schopenhauer, Dante, Thackery, Cioran, Jack Kerouac, Homer, Borges, Jane Eyre, John Braine, Cezar Baltag etc. Textul face referiri şi la realitatea socio-economică: „...nici nu-ţi închipui cât au ajuns de scumpe ceramica, implanturile...” (p.18) Printre cei care abuzează fetiţa se numără şi politicieni, chiar şi preşedintele ţării. La final, te întrebi: Nu cumva suntem toţi abuzaţi în ţara în care trăim, în lumea în care vieţuim?

Creatorul din Un scriitor de succes se pune în slujba celui mai mare om din stat, devenind un scriitor vândut. Povestea e străvezie, bănuieşti cine e preşedintele şi cine sunt personajele la care se face aluzie. Aceeaşi poveste şi în textul Stop, unde acţiunea frizează absurdul. Personajul e implicat în sistemul ascultărilor şi al vizionării cunoscut sub numele de Big Brother. În imaginaţia autorului, zelul lui se transformă în obsesie. Ajunge să creadă că ar putea sparge „codurile muzicale” pentru a descoperi lucruri importante (nume, parole, cifruri). De aceea, începe să înveţe să cânte, îşi ia pian şi profesor de muzică, învaţă limba engleză ca să înţeleagă ce taine poartă titlurile pieselor. În final, personajul, împreună cu colegii lui, ajunge într-un spital de psihiatrie. Tema racolării de tineri informatori care reacţionează „prompt” este abordată în proza Vocaţie. Fără să-şi pună probleme de conştiinţă, personajul începe să-şi toarne colegii şi să dezvăluie şi alte „scene duşmănoase”. Prozele Tablouri şi Rex sunt două „parabole biblice răstălmăcite clinic” (Alex Budac). Satirizând inflaţia de pseudo-credinţă din societatea contemporană.

Urmează prozele în care tonul e nostalgic şi amar. Bunicii de pe pian narează o istorie de familie care ilustrează acel „râsu-plânsu” deja pomenit: „Bunicul din partea mamei avea mai multe case şi trei restaurante mari în acelaşi Bucureşti psihotic, era foarte puternic. Putea să ridice un om de o sută de kilograme, apoi devenea patron, pe urmă veneau comuniştii şi-l închideau pentru că era marea burghezie, în puşcărie n-a mai ridicat pe nimeni. După câţiva ani ieşea de-acolo şi nu mai avea nimic, doar casa din Piaţa Unirii cu două etaje pe sub care trecea tramvaiul cu un singur bec pe nas, acolo mi-am petrecut o parte a copilăriei, pe urmă nu mi-am mai petrecut-o fiindcă i-au luat-o şi pe-asta şi i-au dat o garsonieră în Drumul Taberei care era pe-atunci un câmp de garsoniere.” (pp.51-52) În Schaffhausen, personajul e tatăl, cu bune şi rele. El se stinge fără a-i lăsa moştenire fiului ceasul care îl „hipnotiza” în copilărie, pentru că „secundarul avea o minusculă săgeată roşie”. Simbol, poate, al relaţiei afective dintre tată şi fiu. Pe acelaşi ton e scrisă şi Tapiserie, povestea unei prietenii încă din copilărie. Textul ilustrează o remarcă din prezentarea autorului de pe una din clapetele cărţii: „Se plimbă mult prin cimitir, are câţiva prieteni aici”. Călătoria este o compunere atipică pe tema „Cum mi-am petrecut vacanţa la Paris”. Tipică pentru o Europă confruntată cu fenomenul terorist. În O dispariţie, un tată alcoolic (mare fan al lui Bacovia) dispare pur şi simplu pentru a nu fi o povară pentru fiu. Pare, mai degrabă, o soluţie închipuită de fiu pentru a se detaşa de un trecut dureros. Lego abordează relaţia dintre generaţii, dintre tată şi fiu, plus tema îmbătrânirii. Disperat că nu se mai poate înţelege ca altădată cu băiatul, tatăl îşi reproşează că a pierdut o groază de ocazii de a petrece mai mult timp împreună: „... măcar de-aş fi făcut în schimb ceva excepţional, să cuceresc Vârful Omu, de exemplu, să ajung la Bârlad fără ghid ori să sap un tunel în curtea blocului, nici pomeneală.” (p.59) Încearcă apoi remedii împotriva trecerii timpului: „... am început să iau Ginkgo Biloba, caşetele sunt prea mari şi de câteva ori mi-au rămas în gât, m-am sufocat ca-n Pădurea spânzuraţilor...” (pp.55-56) Nici meseria de scriitor nu-l ajută. O pagină întreagă este scrisă din năduf, din pricina inflaţiei veleitarilor: „romanul istoric al unui magazioner”, monografiile scrise de vedete de televiziune, cărţile inspiraţionale create de coafezele mistice, astroloage, pshiholoage, numerolog, picolo, manichiuristă, cărţile cu final neaşteptat ale poliţiştilor, cele scrise de hoţii de biciclete, duelişti, bacteriologi, entomologi, trompetişti, vânători de cerbi etc.

„Masa de biliard” creionează portretele a trei personaje: un medic care a făcut închisoare în vechiul regim, reabilitat după revoluţie, un avocat cu un destin tragic şi un torţionar. Personajul-narator, medicul, încearcă să-şi înăbuşe revolta pricinuită de acele „hidoase zile” ale venirii minerilor, de alegerile câştigate de „ăia dinainte”, de atitudinea victimelor care n-au niciun gând de răzbunare, nu-şi urăsc torţionarii, mai mult, i-au iertat. Încearcă să se relaxeze prin muzică şi lecturi ori jucând biliard, dar până la urmă răbufneşte, bineînţeles în imaginar. O replică la acest text este Sacrificiul, unde acelaşi torţionar trăieşte cu sentimentul că şi-a făcut datoria. Mai mult, şi-a sacrificat tinereţea ca să-i ajute pe deţinuţi. I-a salvat de la moarte, i-a răsfăţat cu cărţi, cu discuri, le-a angajat un profesor de învăţat limbi străine, le-a asigurat mese îmbelşugate. La desert le dădea o mandarină. Deţinuţii erau nişte ciudaţi pentru el, îi băteau pe gardieni, se răneau singuri, aruncau cu supa în pereţi. În final, torţionarul îşi demască adevărata faţă. Ceea ce înseamnă că între realitate şi aparenţă este o mare deosebire.

În câteva texte tema este cea a creatorului de artă. Prototipul acestuia este personajul din Dirijorul. Artistul în căutarea absolutului, mereu nesatisfăcut de prestaţia sa. În acest caz, spectatorul nemulţumit, Arturo, este un alter-ego al lui Vladimir Ozawa. Din Cuvântul de fier am înţeles că ficţiunea influenţează realitatea şi cu siguranţă o depăşeşte. Şi încă ceva. În scris poţi să-i îmbolnăveşti, să-i termini pe cei răi, e poate singura soluţie la îndemâna unui scriitor pentru a face „o societate mai bună. Lectorul este acel meseriaş care citeşte manuscrise la o editură şi înfruntă „uriaşe primejdii”. Pentru a-i opri pe grafomani, se gândeşte să le trimită acasă referate ori să le pună pe Facebook, să le vadă lumea. Numai că în urma unui referat, un inginer chimist se sinucide. Lectorul are remuşcări, o vizitează pe soţia defunctului, începe cu ea o relaţie şi se duc amândoi la mormântul celui dispărut. Sfârşitul e „năucitor”, vorba aceluiaşi Marius Chivu: „Mă gândesc să scriu un roman”. (p. 254) În Deblocare este vorba despre neputinţa de a scrie, atunci când ai luat o pauză mult prea mare „la slovă”. Răzvan Petrescu propune un reţetar în acest caz (ar putea să-l citească şi Mircea Cărtărescu, nefericit pe această temă, aşa cum reiese din ultimul său jurnal). Am reţinut din propuneri lectura şi relectura. O listă întreagă de la Vonnegut, Palahniuk, DeLillo, până la Bolaño şi Evgheni Vodolazkin.

În Postfaţă autorul inserează Ritualul senescenţei, un text inspirat de tema lansată de Editura Baroque Books & Arts – Cum (să) îmbătrânim? (fizic, sufleteşte, intelectual) – pentru volumul colectiv coordonat de Marina Dumitrescu, apărut în 2016. E o chintesenţă a stilului marca Răzvan Petrescu. O imaginaţie debordantă, un mod original de a percepe realitatea şi relaţiile umane, de a caracteriza o situaţie, un balans meşteşugit de a trece de la una la alta. Se observă astfel că Răzvan Petrescu nu e doar un stilist desăvârşit, este şi un om inteligent şi cult. În plus, are curajul de a spune ceea ce crede că e important, chiar cu riscul de a demitiza, cum ar fi, de pildă, rezistenţa prin cultură: „Păi, de ce să rezişti în loc să lupţi cu ea? Şi, dacă nu reuşeşti să lupţi, atunci de ce să nu te sinucizi ca Liviu Babeş pe pârtia de schi în semn de protest? Pentru că n-aveam schiuri? Pentru că n-ajungeam la Poiana Braşov? Se împlinesc douăzeci şi opt de ani de când Babeş şi-a dat foc acolo. În timp ce noi rezistam eroic prin cultură. Am fost câteva generaţii de laşi nenorociţi, iată adevărul.” (p.284) Un text amar, scris de o conştiinţă vie, care şi-a păstrat curiozitatea faţă de multe lucruri şi i-a rămas intactă furia: „...mă turbează până-n măduva spinării tot ce se întâmplă şi n-ar trebui să se întâmple...” (p. 286) De aceea, continuă să scrie.

* Răzvan Petrescu, Mandarina, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2017