LECTURI PARALELE
Livius Petru Bercea
prozator, Lugoj
Duo Novăcescu*
Pe Constantin Novăcescu l-am cunoscut acum câţiva ani, după ce scrisesem despre volumul său de debut (târziu, datorat, cu prisosinţă, unui cititor împătimit de poezie – Lucian Alexiu). Nu ştiu dacă rândurile mele au contat la impunerea în lirica actuală a unui nume nou – Constantin Novăcescu. Ştiu doar că, deşi „zgârcit” cu vocabula în pagina tipărită, poetul timişorean şi-a câştigat repede o notorietate pe care ar fi trebuit s-o fi avut de decenii, când poemele i-au fost arestate de securitatea acelor timpuri. Biografia a influenţat, indiscutabil, scrierile. Recuperându-le, după 1990, din dosarele grijulii ale pomenitei instituţii, poetul pare să fi „reînviat” în sensibilitatea lui Constantin Novăcescu, dovada cea mai elocventă fiind că, în cei cinci ani de la debutul editorial (vol. Ca o pleoapă de înger, Editura Anthropos, Timişoara 2013), C. Novăcescu este la al zecelea volum de poezie (din care, trei traduse în engleză, franceză şi spaniolă). Mult, dacă socotim frecvenţa (două volume pe an), dar normal, dacă ne gândim că, de la debutul în revista „Tribuna”, poetul a scris continuu, chiar dacă i s-a interzis să publice. Recentele volume (apărute, amândouă, în mijlocul lui 2018, la un interval de câteva săptămâni) sunt semnificative pentru poet: Cupa de lumină (La copa de luz), Editura Dykinson, Madrid (Spania), versiune bilingvă, traducerea în spaniolă: Mihai Gruia Novac; Locus solus, Ed. Junimea, Iaşi. Primul dintre ele, volumul bilingv, este format din 52 de texte, în maniera concentrată şi uşor ermetică cu care Constantin Novăcescu şi-a obişnuit cititorii în volumele precedente. Mânuind cu uşurinţă, dar fără ostentaţie, firesc, concepte fundamentale proprii religiosului, misticii, însuşindu-şi şi o cultură cu vizibile intarsii mitologice, cosmologice şi medievale, poetul, după o fericită formulare a lui Ioan Holban, care i-a prefaţat, în 2017, volumul Numele (motete), Editura Junimea, „se întoarce, cu poezia sa, într-o vreme de dincolo de vreme şi într-un dialog cu îngerii care vor fi vegheat geneza: «spun/ clopotul/ îngheţat deasupra unei/ linişti stranii/ curgând/ din ochiul îngerului/ uitate sunt scările/ de întoarcere/ uitate/ scânteile de foc/ picurătoare/ uitată marginea timpului/ spun iată gura/ clopotului/ şi îngheţul»”. Dominanta volumului este imaginea increatului creator a toate, perceput ca veghindu-ne atât ipostazele fundamentale, poate cele cu care ne-a înzestrat la începuturi, cât şi manifestările terestru-umane, aparent insignifiante, dar imposibil de separat de fiinţă: „numărul/ se revarsă în lume/ prin ochiul îngerului// unul/ orizont de neguri/ săgeată de lumină arzând/ şi limpede sigiliu ascuns/ în inima golului// deasupra de timp/ unul”. Aceste „începuturi” par a-l fascina cu precădere şi ostentativ pe poet cu misterul lor de nedezlegat, datorat atât limitelor umane ale cunoaşterii, cât şi unicităţii genezei imemoriale: „cauţi lumina ascunsă/ a locului// dincolo de porţile/ deschise treziei/ scânteia-nceputului/ prigoniri de aer/ de apă/ de foc// ochiul se deschide/ încet/ înspre jocul etern al sferelor// unul”.
Laboratorul poetic al lui Constantin Novăcescu e un eficient athanor, în care, prin intermediul talentului artistului, nebănuitele forţe şi valenţe ale cuvântului comun se transformă în certitudini expresive, semne ale minusculei scântei divine iniţiale îndreptate spre om, „când vorbele se sting/ în apa neîncepută//abur de aur/ crude miresme/ pe athanor/ ning/ în amurg/ ca un semn// îndemn de pătrundere// dincolo de marea tăcere// zborul”. Sunt citabile, din această perspectivă, aproape toate poemele volumului, extrem de unitar, care transmit asumarea unei veritabile „transe culturale”, angrenând un lexic restrâns, selectiv, dar cu semnificaţii profunde: ochi, înger, număr, nume, ceas, timp, lumină, cerc, flacără, cuvânt etc. O minimă „antologie”, compusă din fragmente de texte critice, semnate de Silviu Oravitzan, Lucian Alexiu, Ioan Holban, Maria Niţu, Laurenţiu Nistorescu (traduse, şi acestea, în spaniolă) încheie un volum elegant şi sugestiv pentru lirica poetului.
Volumul celălalt, Locus solus, este, realmente, o noutate, în poezia lui Constantin Novăcescu. Schimbarea perceptibilă a ceea ce numim îndeobşte „discurs liric”, lărgirea câmpului de inspiraţie şi mai evidenta relaţie dintre elementele lexicale care alcătuiesc textul sunt elementele acestei înnoiri. Pare o nouă „logică a expresiei poetice”, susţinută îndeosebi de două texte (locus solus şi numirea) pe care îmi iau libertatea să le transcriu: „nu găseşti cuvântul/ care să ţi-l apropie//o imagine-i doar/ cel aflat dincolo// acel ceva/ de negândit/ singur/ într-un loc fără loc/ care înfioară nimicul//inefabilul/ unul” (locus solus) şi „când rosteşti numele/ dai viaţă lucrului/ dai forţă protectoare şi leac// (doar despre umbra Lui/ nu poţi dezvălui nimic)// în lumina de dimineaţă/ numele deschide cuib locului” (numirea). Două volume semnificative pentru cariera lirică a lui Constantin Novăcescu.
* Cupa de lumină (La copa de luz), Editura Dykinson, Madrid; Locus solus, Editura Junimea, Iaşi.