CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O poezie semantic-spectrală[1]

Scriu cele ce urmează provocat şi de frustrarea, cu alint, a lui Ovidiu Genaru: „Vestul României literare nu mă prea bagă în seamă”. Citatul e un post-scriptum la autograful cărţii dăruite mie de autor. Cum mă simt de pe aici, de prin vestul unei ţări estice, reacţionez. Eu îl bag în seamă pe Ovidiu Genaru de multişor. Păcat că nu-s critic literar de carieră ca să fiu şi mai credibil. Scriu, cum s-ar zice, de pe margine. Poate contează. Uneori de aici lucrurile se văd chiar mai bine, cîştigă o perspectivă mai mare decît din interior.

Sesizez, mai întîi, la Ovidiu Genaru o dexteritate impresionantă de a intra nonşalant într-o varietate de registre lirice. Poezia lui pare un jet retoric în diferite game unite prin aceeaşi ironie subversivă care uneori prinde forma acută a autoironiei: „Gravidă/ ura locuieşte la etajul patru cu-n camionagiu./ N-au acte./ Se vorbeşte de un parteneriat domestic adus/ de el de la Soare Apune într-un recipient. (...) Jos/ o salvare transportă altă salvare/ legate una de alta cu cabluri şi drugi formează/ o coloană de urgenţe/ şi claxoane/ penetrând celofanul nopţii.” (La opt, pp. 5-6). Poemul e amplu, un peisaj deopotrivă sordid şi devorator al actualităţii imediate puse sub radarul unei expresii acide. De altfel ceea ce sesizezi repede la lectură, în poezia lui O. G., şi nu e nevoie de exerciţii prea subtile hermeneutice pentru asta, fiindcă e la vedere, e disponibilitatea mereu înnoită a poetului de a transforma molozul şi asperităţile cotidianului în viziuni lirice. Cu alte cuvinte, racordarea poetului la obsesiile zilei: „Sunt măritată cu un bărbat şi asta-mi ajunge./ Cu un bărbat?/ N-am avut de ales astea-s moravurile. (...) Din Vest definiţii noi sosesc cu diligenţa.//Auziţi? Abia urcă astmaticul scara./ Spuneţi-mi/ dacă iubesc trandafirii comit un adulter?” (Înregistrări, p. 17).  Se văd cu uşurinţă în subtextul liric, ambalat poetic impecabil, opţiuni politice la provocările zilei: cele homofobe, partinice, trendul globalizării, frustrare identitară etc. etc. De ce nu? Poetul e consecvent şi îndreptăţit să deceleze lumea noastră internă, precum şi interfeţele sau aspiraţiile ei, ori tensiunile celei globaliste. Cu atît mai mult cu cît toate se precipită în versuri de o intensitate lirică antologică: „Hai să facem din lacrimi cuburi de gheaţă/ hai să le punem în vermut/ hai să bem sâmbătă cu musafirii//Un autovaccin împotriva globalizării” (citat din acelaşi poem, Înregistrări, p. 18).

Poemele lui Ovidiu Genaru se desfac cu uşurinţă în evantai, deschid viziuni din viziuni, par un perpetuum mobile la aceeaşi tensiune lirică. O poezie semantic-spectrală, dacă mi se permite această formulă. Nu puţine au retorica monologului interior. Altele, seducătoare prin umor şi ironie, au o oralitate cu timbrul autorului inclus: „Ce mai faci ce mai faci/ Ce să fac ce să fac//Văd că nu mai porţi pălărie/Văd că nu mai port pălărie//Apropo mai scrii mai scrii/ Din ce în ce mai rar când antum când postum// Altădată beai şi cântai prin bodegi/ da altădată beam şi cântam prin bodegi//(...) Ai fost la medic ai fost la medic/ Am fost şi la doctor am fost şi la medic...” (din Dialog cu Anton Pavlovici Cehov, pp. 70- 71, poem şi el amplu, o adevărată bijuterie a autorului).

Sînt în poza zilei, a poeziei române de astăzi, vreau să zic, poeţi care filtrează cuvîntul, pauperi, la prima vedere, în expresie, sibilinici sau ermetici, ce au în cap şi în scris doar, aşa zicînd, concentraţia alcoolului dublu rafinat. Ei se îmbracă în poezie ca într-un halou aproape invizibil, dar odată ce le prinzi cheia de lectură te seduc definitiv. Alternativ sînt poeţii bogaţi la vorbă, inepuizabili, hîtri, virtuozi în stil, cu chef deloc limitat la subiecte şi teme, versatili stilistic, impetuoşi, sudaţi în operă printr-o ironie marcă personală, inconfundabilă, chiar prin umor. Ovidiu Genaru este unul dintre cei mai importanţi din cea de-a doua clasă. Dă-i numai tema, şi el o va transforma repede în poezie insaţiabilă la lectură. Nu o dată ca o anecdotă bună: „Uşa de la stradă se crapă discret/ şi în despicătură/ aparte un nas roşu./ Apoi intră şi restul./ Îl cunosc din tinereţe. Este unul Bercovici./ Locuia lângă nimfomana cartierului.// Pun pariu că e Bercovici.// Bună ziua domnule Bercovici//Bună. Ce mai faceţi ce mai scrieţi încă nu v-aţi/ mutat din împuţitul ăsta de Bacău?// După cum vezi nu./ Şi nu cred că mai am când./ Timpul meu s-a consumat.// Oh! / Nici eu nu mă simt prea bine. Dacă nu mor pot/ să mai trec să vă văd?// Sunteţi domnul Bercovici, nu?//Eh? Sunt unul Klein. La bătrâneţe noi evreii semănăm/ între noi. Spui Bercovici şi vine Klein ce mare/ brânză. E acelaşi Rotschild dar mai prăpădit./ Banii lui sunt şi ai mei. Spuneţi-mi Bercovici/ şi vă salut.” (Uşa de la stradă, p. 38).

Ovidiu Genaru este un poet altruist: îşi aminteşte în versuri de alţii, congeneri sau nu. Fireşte, o face în stilul lui ironic şi hîtru, în fine, autoironic. Dar întotdeauna expresiv. Într-un chip de ţinut minte. Nu mă pot opri să nu citez integral poemul Imprimeuri (p. 81): „Chiloţeii tanga imprimaţi pe faţă cu versuri/ abstracte de Nichita./ Pe verso/ se conturează un iepuraş parfumat cu roz de/ Brumaru/ din alcovul de îngeri/ de la Iaşi. Un păhărel cu alcool Mureşan doar aşa/ ca să-i sticlească ochii Swarowski./ Ceva flori de câmp/ imprimate pe sutienul Genaru.// O recunosc/ este liceana Lolita 2018 dintr-a noua/ plictisită foarte îmi citeşte pe plajă Jurnalul/ seducătorului/ din anii 80.//Wow ce autor stupid şi anacronic.”

Ca o surpriză ori aliteraţie, cartea lui Ovidiu Genaru, altfel, după cum se vede, extrem de tonică, acidă după subiect şi opţiuni personale, nu o dată narativ actuală, se închide melancolic: „Se/ înnourează ca o bătrîneţe// Şi nu mi se răspunde// Pustietatea/ nu-şi deschide fereastra să mă uit la ea/ Şi nu mai am timp.” (Se înnourează, p. 102).

Ovidiu Genaru este un poet sclipitor, de neignorat cu siguranţă.

[1] Ovidiu Genaru, La opt, gaura cheii şi alte patimi, Editura Junimea, 2018, 110 p.