LECTURI PARALELE

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

Anti-Faust Anti-Crist [1]

Probabil că evenimentul major al poeziei româneşti în anul 2018 a fost, nu ezit să o spun, apariţia Epopeii şobolanului Louse de Traian Ştef. Deşi Ioan Moldovan o descoperă anunţată încă din 2015, în volumul de poezii Laus, unde titlul venea tocmai dinspre „un poem mai altfel, un fel de miniepopee ironic-faustică, dar şi eroicomică, scrisă în multe alte registre, Laus (eng. louse, păduche, latină – laudă)”, semn că autorul începuse deja elaborarea poemului cu mai mulţi ani în urmă, rezultatul travaliului liric ajunge să surprindă în raport cu precedentele volume ale poetului. Venind, nu doar pe urmele budai-deleniene, ci şi pe acelea ale adepţilor resurecţiei baladei din Cercul Literar de la Sibiu, a căror lirică este vertebrată programatic de o poveste, Traian Ştef narează două întâmplări sau, mai exact, o intersecţie epică: întâlnirea bardului-narator cu şobolanul Louse şi peripeţia transformării voluntare a acestuia într-un păduche. Astfel, ceea ce obţine cititorul este, pe de o parte, asistarea procesului alchimic prin care bardul întâlnit de şobolanul ambiţios se transformă în fabulist, iar pe de alta, contemplarea transmutării şobolanului în insectă-parazit. Dacă în primul caz este vorba despre o schimbare de, să zicem, specializare, în cel de-al doilea părem să avem de a face cu o mutaţie de regn, o regresie de la purtătorul iute la minte şi vertebrat al ciumei la parazitul ignobil al corpurilor maculate.

Instinctiv, critica va căuta înrudiri şi alianţe în istoria literaturii române şi în cea a culturii universale. Ea nu va scăpa astfel prilejul de a aminti primul roman – de fapt, prima epopee în bunul sens al cuvântului – a(l) literelor autohtone: Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, maestru al barochizării stilistice puse să portretizeze variat şi în detaliu politica vicioasă din preambulul veacului fanariot, cupiditatea şi imoralitatea unei boierimi instruite şi inteligente, dar cariate moral până în profunzimile firii ei, sub înfăţişare animalieră. Nu va rata nici prilejul de a înregistra voga pozitivă a tipului şobolanului, pe care o producţie animată Disney a consacrat-o lui Ratatouille (2007), cel mai talentat bucătar parizian, codatul care îl consacră ca meşter pe Remy, fiul maestrului bucătar Gusteau. Originalitatea temei stă astfel, în ton cu tipul românesc de creativitate, în măiestria îmbinării sugestiilor de tot felul şi în plămădirea unei paste poetice omogene a cărei relevanţă creşte în oglindă – fie şi deformantă – cu unele mari modele. Fiindcă pactul lui Louse, chiţcanul, cu Divinitatea pentru a deveni altceva (mai bine, dar nu neapărat şi mai Bine), este similar – dar şi opus – celui încheiat de Faust cu Diavolul, epopeea lui Traian Ştef se deschide spre modelul goethean, răsturnându-l. Este limpede că aici s-a depăşit atât foşgăiala imundă a animalelor „ieroglifice” moldo-valahe, cât şi jubilaţia creativă a lui Ratatouille, care îşi dobândea dreptul la respectul oamenilor datorită geniului său gastronomic. Suntem într-un goetheanism urâţit, trimis spre mic, nu spre mare, nu spre nobleţe, ci spre utopia parazitării (de altfel, reluând tema lui Renart Vulpoiul, nici Goethe nu scăpase de tentaţia faunei ntratate fabulistic). Viorel Mureşan are dreptate să constate, în legătură cu atitudinea lui Traian Ştef din Epopeea şobolanului Louse, că „Programatic, el e pus pe ducerea în derizoriu a istoriei umanităţii, pe desolemnizarea ei.” Poetul descoperă, cu acest prilej şi pentru cititorul care îl urmează ceea ce bardul din paginile sale află de la Louse: că există ambiţii joase la fel de abisale precum cele înalte, mânate de o pasionalitate la fel de intensă. Ele nu ţin neapărat de malefic, ci dau seama mai curând de o abisalitate gri regăsibilă între personajele lui F.M. Dostoievski din categoria omului din subterană, de la Ippolit Terentiev la Kirilov. Subteraniotul nu lăsa loc niciunui romantism, încercând să salveze umanitatea din sine prin călărirea ultimelor ei limite, nu prin aspiraţia luminoasă şi naivă către cele mai aureolate fruntarii... După el, umanitatea aparţinea adâncurilor, se refugiase deja acolo. Lucian Scurtu observa că Louse este „un şobolan care, iniţial, se crede mesianic, «Trimisul Puterii pe Pământ», vaticinar, «Noul Erou al omenirii»”, adică un personaj care etalează tendinţe paranoice, excesive, cu totul nejustificate. El îi promite bardului cu care vorbeşte marea cu sarea, neinhibat de condiţia lui animală care este departe de a-i fi inferioară aceluia măcar pentru că, asemenea ipochimenelor zoologice din fabule sau din desenele animate, îi vorbeşte într-un limbaj articulat, perfect inteligibil, susţinând puncte de vedere pe cât de ieşite din ţâţâni, megalomanice, pe atât de dispreţuitoare la adresa plauzibilităţii înţelese după standarde umane.

De ce acceptă poetul din text – romantic dedat reveriilor, cum s-a remarcat deja, dar şi ins capabil de observaţii realiste de detaliu – dialogul cu un... şobolan? Fie dintr-un ecologism dus până departe de obişnuit, vrând, pesemne, să arate că, spre deosebire de atâţia oameni, el nu dispreţuieşte fauna din rândul căreia s-a ridicat, fie pentru că, în sinea lui, se simte compatibil, fie şi împotriva voinţei proprii, condiţiei de şobolan şi chiar de păduche (cum să îi înţeleagă, altminteri, vorbirea?). În oricare dintre lecturi, între cei doi protagonişti, între om şi animalul reconfigurat (altfel decât în Metamorfoza lui Kafka, dar tot într-o direcţie deplorabilă) şi devenit, ca să zic aşa, din struţ, cămilă (gândul îmi fuge iar către Cantemir), s-a creat o legătură autentică, ei împărtăşesc un cod comunicaţional comun, sunt la un capăt şi la celălalt al unei spovedanii urmate de transfigurare. Nu se poate trece peste acest detaliu fără a evoca aici contrastul absolut dintre conversiunea la păduchenie a şobolanului şi experienţa taborică a lui Isus. Sensul descendent pe calea evoluţiei pe care îl urmează Louse se opune ascensiunii spirituale cristice prin tot şi prin toate. Anti-Faust, Louse este, dintr-o altă perspectivă, şi Anticrist.

Straniu, imund, strălucind în modul său liric denudat de zorzoane, vibrând de dialogul cu modele poetice multiple, indiferent parcă la categorisirea într-o formulă poetică sau alta, nu fără asemănări cu Reporta din vis a lui Vasilie Aaron (1780 – 1822), iluministul uitat şi redescoperit ca poet cu ezitări şi cu mare întârziere, poemul lui Traian Ştef se înscrie în literatura română ca o pagină de anvergură creatoare a unui autor actual de prima linie. Se prea poate ca Epopeea şobolanului Louse să fie doar începutul epocii creaţiei de anvergură a unui poet care şi-a rafinat cu răbdare vocea, pregătind-o pentru alte configurări de anvergură.

Deocamdată, un optzecist orădean se alătură altuia, bucureştean (Mircea Cărtărescu, Levantul), şi celui de-al treilea, braşovean (Caius Dobrescu, Euromorphotikon), realizând cu toţii, în cadrul aceleiaşi generaţii, visul de aur al poeţilor noştri: abordarea cu succes a genului epopeic. Fără a compara reuşitele lor, notez doar că şobolanul „păduchit” al lui Ştef dă consistenţă unei meditaţii profunde asupra condiţiei umane, româneşti şi a creatorului, deopotrivă.

[1] Traian Ştef, Epopeea şobolanului Louse, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2018