CRONICA LITERARĂ

Horia Ungureanu
prozator, Arad

Să mori de dor[1]

Se vede că „lumea” cărţilor lui Böszörmeny Zoltan este una a marginalizaţilor, a proscrişilor, a celor lipsiţi de şansă, de noroc. A minoritarilor, în ultimă instanţă. Adică a celor care ies din rând, din obişnuit, din normă. Dacă în Trupul molatic al nopţii el ne vorbeşte despre emigranţi şi drama înstrăinării lor, despre „societatea secretă ” a homosexualilor (dar nu numai), dacă în Regal plonjează în lumea pestriţă a transfugilor ajunşi în Austria, în lagărul de la Traischirchen ( locul în care erau triaţi nefericiţii veniţi din toată Europa de Est), unde aşteptau să se întâmple miracolul primirii vizei care le asigura intrarea în „lumea liberă”, iată că în Jind, noul roman al lui B.Z., acesta ne face părtaşi la drama (cu D mare) copiilor orfanizaţi prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate. „Ca să câştige bani”. Vom vedea că şi aici, ca şi în celelalte romane ale autorului, „plecarea” produce drame, dezrădăcinarea mutilează nu doar psihic, ci chiar fizic.

Conform unor date făcute publice de Organizaţia „Salvaţi copiii”, numărul total al copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate se ridică la circa 250.000 (96.ooo, în iunie 2017, conform Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, o instituţie aflată în subordinea Guvernului României). „Pe mulţi dintre cei mici, plecarea părinţilor îi afectează profund, copiii ajungând să aibă rezultate şcolare slabe, ajungând la depresie sau chiar suicid”.

„Atunci când rămâne acasă fără părinţi, pentru că ei lucrează în altă ţară, un copil se simte abandonat, oricât de matur încearcă să înţeleagă situaţia. Mai mult, sentimentul de vinovăţie, că mama a plecat pentru a-i trimite lui bani, este copleşitor”. Se ştie că incidenţa problemelor de sănătate mentală la aceşti copii este de 2,6 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale de copii.

Jind este povestea tristă a unui astfel de copil rămas „al nimănui”, după plecarea mamei „la muncă în Italia”. Spun al nimănui, pentru că pe tată nu l-a cunoscut niciodată („Mama îmi zicea că sunt un copil din dragoste. M-am născut din întâmplare. Nici nu ştie când a rămas gravidă”), iar bunica maternă (Buni), în grija căreia a lăsat-o mama la început, este incapabilă să suplinească, măcar în parte, măcar temporar, absenţa iubirii materne. Buni o consideră pe biata copilă nu o nepoată dragă, ci o greutate în plus, legată de picioarele bătrâneţilor sale. „…de ce m-ai pricopsit, Doamne, cu piatra asta de gât? N-am eu destule pe cap, cum să mă ocup şi de neisprăvita asta care nu-i bună de nimic?”, se plânge Buni mereu.

Când Mama şi Buni se ceartă din cauza ei („Cine nu munceşte, nu câştigă bani. De aia trebuie să plec, ştii bine că în orăşelul ăsta sunt puţine şanse de a găsi de lucru. Crezi că plec de plăcere şi e o bucurie să te las cu copilul pe cap?– se apără de fiecare dată Mama. Dar tu nu lucrezi, tu curvăsăreşti!”, striga Buni), copila fuge în curte şi îmbrăţişează trunchiul unui copac, ca şi când ar fi trupul Mamei. Copac care îşi apleacă crengile protector spre copil, cum ar face, desigur, braţele oricărei mame care vrea să-şi ocrotească odrasla.

Orice gest, orice vorbă a Mamei capătă în mintea acestui copil, care se simte abandonat, semnificaţii aparte. Când Mama i-a cumpărat sandale noi, s-a bucurat enorm nu pentru încălţămintea primită, „cât pentru faptul că eram împreună, că puteam să mă aciuiesc pe lângă ea şi s-o ţin de mână, strâns, atât de strâns încât să mi se lipească mâna de a ei şi niciodată să n-o mai pot dezlipi”; când Buni i se plânge că mama nu i-a mai trimis de două săptămâni bani de mâncare, că ea nu mai are niciun ban, nu are cu ce să cumpere alimente, nepoata se miră de ce Buni face atâta scandal, doar ea nu i-a cerut niciodată de mâncare, dacă trebuie, nici nu mai mănâncă, numai să nu se enerveze Buni până vine Mama.

Cum e firesc, cum e normal, mama este centrul universului bietei copile. Este Mama. Mama este totul. În absenţa Mamei nimic nu poate exista, nimic nu are rost, nici măcar viaţa. Nici măcar viaţa. „Numai de-aş putea-o îmbrăţişa pe Mama”.

Pentru că Buni nu mai poate (sau nu mai vrea) să aibă grijă de propria nepoată, Mama o duce (pentru lunile de vară, când ea este plecată „la muncă” în Italia) în satul vecin, la Lola, o prietenă care, la rândul ei, are doi copii, dar şi un soţ beţiv, care îi bea banii. Aici, în casa Lolei, fetiţa are parte de o îngrijire mai bună, dar tot degeaba, pentru că ea continuă să sufere de absenţa Mamei. Nu mai are poftă de mâncare, nu mai are poftă de viaţă. „Mănâncă, scumpa mea, de zile întregi abia te-ai atins de mâncare, asta nu-i a bună” o îmbie Lola mereu.

Şi ce trebuia să se întâmplă, se întâmplă. Fetiţa se stinge încet, încet, ca o lumânare care îşi consumă propria energie, până la epuizare. În final este dusă la spital. La internare, are 11 ani şi doar 17 kilograme. Diagnosticul este nemilos: Anorexia nervoasă. Stă luni de zile în spital dar, în absenţa Mamei, şansele de revenire sunt minime.

„– Ce fetiţă frumoasă! O hrăniţi prin sondă?

– Şi intravenos. De luni de zile nu mănâncă. De când a plecat maică-sa nu vrea să mănânce. Numai pe ea o vrea.

– Aşa a spus?

– Nu, Dana. Când au adus-o, nu mai vorbea”.

Povestea acestui copil nefericit este emoţionantă în sine, aşa că B.Z. se fereşte de exagerări, de îngroşări inutile, de supralicitarea trăirilor. Face ce trebuie să facă orice prozator care se respectă: lasă povestea să curgă firesc, fiind, totuşi, foarte atent la construcţie. Drama este relatată prin vocea copilei, autorul folosind propoziţii scurte, fraze nesofisticate, aşa cum este şi vorbirea normală a unui copil de 11 ani. Aproape ca într-un scenariu cinematografic.

„În timp ce stau aşa, cu ochii închişi, se deschide uşa. Aud paşi.

Sunt mai mulţi.

Oare ce vor de la mine?

Cineva îmi vorbeşte.

O voce cunoscută mă întreabă dacă sunt trează.

Cineva mă prinde de braţ. Simt strângerea holderului.

Iar îmi iau sânge – mă gândesc şi mă las înţepată.

Nu mă doare, doar ustură un pic. Trece repede.

Sora Lia ia sânge aşa. Delicat, pe nesimţite.

Îi simt răsuflarea pe obraz”.

Şi încă ceva: punând cuvântul jind în titlul acestei scrieri tensionate, autorul reuşeşte şi o performanţă lingvistică. Din sacul de cuvinte mai rar folosite, scoate unul (jind) pe care îl potenţează apoi, căruia îi redă viaţă, pe care îl umple de neaşteptate trăiri şi înţelesuri.

Jind este romanul unei realităţi dramatice din România de astăzi, pentru a cărei îndreptare se vede că statul încă nu a găsit leac.

Demnă de remarcat şi traducerea profesionistă, din limba maghiară, a doamnei Ildiko Gabos-Foarţă.

[1] Böszörmeny Zoltan, Jind, Editura Brumar, Timişoara, 2019