CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

The Great Song of Indifference[1]

Atunci cînd deschidem o carte de poezie (credem că) ştim ce e poezia. Cînd o încidem, sîntem confirmaţi (sau infirmaţi) în convingerile noastre, ceea ce, inevitabil, duce la modificarea acestora. Cu o infinitate de nuanţe între cele două extreme, aceasta a fost, rezumată pe fast forward, estetica receptării. Ceea ce poate duce la o pistă interpretativă. Dacă aceasta nu ne convine, putem adopta alta, mai la îndemînă. De pildă, luăm un prefixoid (nu dau bibliografie pentru folosirea termenului), să zicem post-, şi-l ataşăm unui termen convenabil, pe care nu-l definim, că nu avem spaţiu, şi căruia, fireşte, nu-i dăm referinţe, pentru că, nu-i aşa, toată lumea ştie despre ce e vorba. Şi, de asemenea, sugerăm (în nici un caz nu enunţăm) post hoc, ergo propter hoc.

Cele două motouri ale cărţii de faţă au în comun ideea facerii şi des-facerii: o mandala pe care o alcătuieşti cu migală, vreme îndelungată, pentru ca, atunci cînd e gata, s-o distrugi (mai elevat, s-o deconstruieşti) fără nici un fel de ezitare.

Ceea ce se vede de la bun început: lumea nu e, decît cu oarecare bunăvoinţă, frumoasă, locuibilă, acceptabilă, opţiunile persona-ei din poem sînt indiferente mergînd înspre ostilitate faţă de această lume, şi îşi asumă, în măsura posibilului, consecinţele lor: „la ora la care mamele visează că/ îşi mângâie copiii/ eu bântui pe străzi/ prin parcuri/ privesc insule şi lebede/ deloc graţioase/ beau bere fumez şi mâinile îmi miros a fier/ uneori nu înţeleg de ce sunt fericită/ dar de cele mai multe ori nu e cazul.”

Cuvîntul cheie (al interpretării, nu al poemelor) e asumare – una, cu orice preţ, a contradicţiilor din trecut, cu traumele pe care le-au generat („şi nici măcar să văd că totul e pierdut/ să ascult în continuare/ cu o faţă de beţivă odihnindu-se-n spaimă/ orice nu-mi sună-a trecut”), una a lumii prezentului, luată aşa cum e, cu ezitări de o clipă în faţa unor alternative, care, ca şi bufniţele, nu sînt ce par a fi („şi îţi asculţi minte cum ascute trecutul/ pregătindu-ţi ţeapa supremă/ zilele trec/ şi totul e un coridor lung pe care te plimbi/ pregeţi şi pregeţi şi pregeţi/ şi nu găseşti alt cuvânt/ decât vechitura asta bună/ şi calmă/ şi caldă/ care te înveleşte îţi dă de mâncare îţi cântă de leagăn/ te adoarme pe genunchi/ şi tu visezi că pregeţi în continuare/ în faţa mai multor uşi fără scăpare”) şi, pînă la urmă, acceptată: „nu ai ce să faci/ închizi ochii îi strângi şi continui să taci”.

Trecutul înseamnă, ipotetic, o formatare terifiantă, cam ca în The Wall, şi relatată rece, pentru că oricum nimic nu se mai poate schimba, şi compasiunea, nici atunci, nici acum, nu prea ajută: „e plină lumea de copii mari mamă/ nu te uita aşa/ tu i-ai făcut pe toţi/ le-ai tricotat minţile în aşa fel încât să intre la apă/ le-ai spus când dormeau să se ferească de îmbrăţişări/ să nu sărute decât pe furiş şi din vârful buzelor/ le-ai mai spus să râdă de orice oricât oricând/ şi cât pot ei de tare/ măcar ai făcut şi tu ceva bun pe lumea asta mamă/ dar ştiu eu bine/ că după fiecare porţie sănătoasă de râs/ îi închideai pe rând/ în câte o cameră albă şi foarte luminoasă/ îî puneai într-un colţ/ şi le spuneai/ să-şi îndese faţa până le încape în unghiul ascuţit/ până le ieşeau ochii din cap/ le prindeai un braţ/ îl răsuceai la spate şi apăsai până trosnea/ lasă mâna moale ziceai/ te mângâiai cu palma braţului răsucit pe obraz/ îi sărutai duios vârful degetelor şi nu muşcai/ niciodată n-ai muşcat mamă/ doar le ziceai să se împingă mai mult în perete/ şi data viitoare să râdă mai tare”

Rezultă de aici un autoportret la fel de rece, ceva ce accepţi aşa cum e, sau îţi vezi de drum, că încurci locul. O imagine de sine şi, în subsidiar, a poeziei, de o violenţă controlată şi, aş zice, eficientă: „n-am să spun nimic despre mine aici/ nimic despre viscere/ nimic despre sprâncene/ nimic despre felul în care spăl/ sau nu/ vase/ rufe/ pe jos cu oricine ar vrea în felul ăsta să ajungă la ceva/ despre care se crede/ că prin expunere devine cu atât mai intim/ mai adevărat/ mai poem/ un căcat/ …/ sau despre rochia de dantelă pe care n-am s-o port niciodată/ pentru că mă fut în ea de dantelă/ şi nimic despre porci purici hârciogi cupru sau alb/ nimic despre bani/ nimic despre copii/ n-am să consum nicio ieşire la rampă/ şi tot căcat o să mi se pară şi de acum încolo/ cel mai frumos cuvânt/ atunci când e rostit cu gura plină de fum/ în faţa unui pahar de tărie”

Provoacă empatie, dar nu o cere şi, mai mult, probabil că reacţionează agresiv dacă o întîlneşte, deşi nostalgia ei e prezentă: „e aşa ca şi cum ai simţi o fericire/ despre care ai auzit odată demult/ şi despre care ştii că nu mai vine/ şi păsările zboară zboară nu se mai opresc”. Ca în povestea hasidică în care, generaţie după generaţie, au fost uitate aprinderea focului, rugăciunea, locul din pădure unde trebuiau să se întîmple toate acestea, şi a rămas doar povestea. Ceea ce a fost de ajuns.

După toate acestea, ar trebui evidenţiată structura cărţii: urmează o a doua secţiune, a fost odată şi odată n-a fost, unde se schimbă şi modalitatea poetică (poem în proză, notând stări, senzaţii, relatînd o istorie personală, un road novel sui generis, o poveste întreţesută cu una mai largă, întreţesut, de asemenea cu comentarii, introduse prin îi vorbeam despre el în gând, îmi imaginam că, vis) şi tonul, un pic mai senin, mai detaşat, pentru ca în secţiunea a treia, cu un titlu cît se poate de explicit, Am citit de curând că fericirea cuiva depinde exclusiv de chimia din corp… şi că nivelul nu se schimbă decât pentru perioade foarte scurte… apoi revine. No matter what…, să revenim în punctul de plecare.

Ca în filmul Casieriţa: „ce m-ar putea opri să intru/ mă întreb gândindu-mă la teatrul pentru nebuni/ doar pentru ei/ nici măcar un picior în cap în faţă în arcadă/ aş intra şiroind/ o sărbătoare grotescă prematură/ m-aş aşeza la bar şi aş cere rânjind o sută de vodcă/ mi-aş pune un picior sub mine/ şi mi-aş scoate din rucsac un pistol/ aş începe să-l dezmembrez pe tejghea/ sub ochii barmanului/ şi ai celor câţiva beţivi care ar crede că visează/ întotdeauna îmi vine să fac aşa înainte de o lovitură/ e ca un fel de biposie de dinaintea utopsiei/ mă face să simt oasele lucrului/ pe care vreau să-l iau în stăpânire pentru a-l elibera/ de tot/ favoarea finală/ binele suprem/ barmanul îmi pune paharul în faţă/ dă să toarne/ şi mă întreabă gheaţă/ aud viaţă şi încep să rîd montând la loc pistolul/ nu/ răspund/ plătesc şi ies cu el la tâmplă fără să beau nimic”.

O poezie care merge cu un pahar mare de tărie şi cu Lily Was Here pus la maximum.

[1] Mina Decu, Desprindere, Bistriţa, Charmides, 2018.