DIALOG

„Ne-am scufundat, atât în Brazilia cât şi în întreaga lume, într-o perioadă de pesimism şi de teroare, în care viziunile catastrofiste se înmulţesc”

Interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Luis S. Krausz

Luis S. Krausz,
profesor de literatură ebraică şi evreiască la Universitatea din São Paulo, romancier şi traducător

Ciprian Vălcan: Potrivit informaţiilor pe care le-am primit de la prietenii mei brazilieni, bunica dumneavoastră este originară din Basarabia. Ce amintiri s-au păstrat în familia dumneavoastră despre perioada petrecută în România?

Luis S. Krausz: Familiile bunicilor mele materne se trăgeau, de fapt, din Hotin şi din Edineţ, oraşe care i-au aparţinut în mod formal României abia începând cu anul 1918, dar care, până atunci, făceau parte din Imperiul Rusesc. Aşadar, puţinele amintiri ale bunicilor mele erau mai degrabă asociate cu Rusia decât cu România, ţinând cont faptul că bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, a venit în Brazilia chiar înaintea Primului Război Mondial, iar bunica, la puţin timp după sfârşitul războiului. Situaţia evreilor sub stăpânirea ţarului era groaznică, exista multă discriminare şi persecuţie, iar acesta este motivul pentru care bunicii mei au plecat din Basarabia. Astfel încât n-a avut loc o cultură familială a memoriei legate de Basarabia. Dimpotrivă, s-a creat un efort în sensul de-a şterge complet un trecut plin de suferinţă, de-a desfiinţa o memorie tragică. Ca să vă daţi seama, bunica mea, care a absolvit gimnaziul rusesc, nu i-a învăţat pe descendenţii ei un singur cuvânt în acea limbă. O singură amintire personală mi-a transmis-o ea: călătoriile cu sanie, prin zăpadă şi ninsoare, purtând haine groase de piele. Precum şi un obicei, pe care nu l-am agreat niciodată: cel de-a bea ceai din pahar.

C. V.: Aţi studiat la prestigioase universităţi din Statele Unite şi Elveţia. Cum s-a conturat vocaţia dumneavoastră de cercetător al literaturii ebraice şi al literaturii evreieşti?

L. S. K.: Totul a pornit de la căutarea propriilor mele rădăcini. În Brazilia anilor ’70 şi ’80 din secolul trecut, învăţământul era pe de-a întregul focusat în direcţia unui viitor falnic pe care, se presupunea, dictatura militară îl pregătea pentru ţară. Asta a însemnat de fapt că, în instituţiile de învăţământ, predominau ştiinţele exacte şi naturale, în detrimentul celor umane, care erau considerate inutile de sistemul proto-fascist în care trăiam şi care, obsedat de creşterea economică, încuraja industrializarea sălbatică a ţării şi distrugerea unor forme de convieţuire percepute drept arhaice. De altfel, ceea ce putem observa azi în Brazilia este, într-o anume măsură, întoarcerea aceluiaşi coşmar, marcat de triumful unei mentalităţi obtuze, depăşite, materialiste şi mioape. Oricum o fi fost, am ajuns supraîncărcat la ai mei douăzeci şi ceva de ani de o povară de cunoştinţe tehnice de care nu eram deloc interesat, dar care aveau drept scop să-mi înlesnească accesul la piaţa muncii. În acelaşi timp, exista în mine o mare curiozitate, o mare sete pentru alte lucruri precum limbi străine, literatură, cultură şi muzică clasică. Universul Bildung-ului germano-austriac, şi confluenţa sa cu universul evreiesc, exersa o atracţie irezistibilă asupra mea. Din fericire, bunicii mei paterni, care erau evrei din Viena, se aflau legaţi în mod visceral de universul acela, care era cultivat la ei acasă cu un devotament aproape religios. Am vrut să mă apropii de umanismul european, atât de desuet printre brazilienii din generaţia mea. În timp ce lucram la o întreprindere de import de cauciuc, şi mai târziu ca profesor de engleză la şcoala Berlitz, am urmat cursuri serale de latină, greacă şi ebraică la Universitatea din São Paulo, ca să capăt o pregătire umanistă şi, după multă străduinţă, am obţinut o bursă de studii ca să-mi continui studiile în SUA şi, mai târziu, în Elveţia. Aşadar mi-am dus viaţa pe un făgaş nou. Am absolvit un master în Studii Clasice în Elveţia şi, odată întors înapoi în Brazilia, am început să lucrez ca jurnalist cultural şi traducător literar. Am decis, mai târziu, să fac un doctorat în Brazilia, şi pentru acesta l-am ales drept subiect pe scriitorul evreu austriac Joseph Roth. Astfel am pătruns într-un univers care era deja al meu dintotdeauna şi unde rămân până în ziua de azi.

C. V.: Care sunt autorii de care v-aţi ocupat cel mai mult? Se regăsesc printre ei şi scriitori originari din România?

L. S. K.: În activitatea mea academică, munca mea se împarte în două direcţii diferite: pe de o parte, literatura evreiască din Mitteleuropa, reprezentată de autori ca Joseph Roth, Stefan Zweig, Franz Werfel, Bruno Schulz şi alţii mai puţin cunoscuţi. Pe de altă parte, mă interesează mult literatura ebraică a lui S.Y. Agnon, Aharon Appelfeld şi David Vogel, evrei din Europa centrală care au scris în limba ebraică. Agnon, de altfel, a câştigat premiul Nobel din anul 1967. Dar bineînţeles mă ocup şi de literatura ebraică şi israeliană mai recentă şi contemporană, în care se poate observa uşor atât influenţa austro-ungară şi mitteleuropeană cât şi o anume influenţă rusească – ceea ce, din nou, are de-a face cu rădăcinile mele. Printre scriitorii români care mă interesează, în afară de Mircea Cărtărescu, i-aş menţiona pe Max Blecher şi Gregor von Rezzori.

C. V.: În paralel cu preocupările dumneavoastră academice, aţi construit şi o valoroasă operă de prozator, care i-a determinat pe criticii literari să vă socotească unul dintre cei mai importanţi romancieri brazilieni ai momentului. Aţi ştiut dintotdeauna că veţi fi scriitor sau aţi dobândit treptat conştiinţa acestei vocaţii?

L. S. K.: Da. În aceeaşi perioadă în care îmi dădeam silinţa să-mi duc viata pe un făgaş nou, eliberându-mă de tot ce înghiţisem din cultura tehnocratică impusă în şcolile braziliene pentru a face spaţiu unor substanţe noi, care îmi erau mai plăcute, viziunea, visul acesta s-a materializat, arătându-mi că, ceea ce îmi doream cel mai mult, de fapt, era să devin scriitor. Chemarea aceasta a sosit totuşi târziu, aveam vreo 21-22 ani. Până atunci, am suferit mult, fiind un adolescent extraordinar de confuz şi debusolat.

C. V.: Puteţi să prezentaţi publicului din România romanele dumneavoastră?

L. S. K.: Romanele mele se ocupă de subiectul dislocării şi al exilului, al alienării omului faţă de anturajul său, se ocupă de acest spectacol înspăimântător care este să locuieşti într-o megalopolă ca São Paulo, care îndură probleme extrem de grave, se ocupă de nostalgia pentru o Europă care deja nu mai există, se ocupă de viaţa între două limbi, se ocupă de căutarea unui sens în existenţa umană, se ocupă de întrebarea înspăimântătoare legată de locul care îi este rezervat fiecăruia dintre noi în mijlocul dezorientării generalizate în care trăim. Se ocupă, de asemenea, de vechi poveşti care ne slujesc drept călăuze în acest lung mers prin întuneric care este viaţa.

C. V.: În copilărie, ne place să ne imaginăm cum va fi lumea în vremea maturităţii noastre. Corespunde lumea în care trăim astăzi aşteptărilor dumneavoastră din copilărie?

L. S. K.: Sigur că nu. În timpul euforiei generate de creşterea economică, care era parte din cotidianul nostru sub dictatura militară, eram bombardaţi fără oprire de imaginile unui viitor glorios. Şcolile şi mass-media inculcau tot timpul, în minţile populaţiei, idei legate de un aşa zis „progres”, prin care lumea urma să devină din ce în ce mai bună. În ziua de azi, Brazilia înfruntă probleme extrem de serioase, care pe atunci erau de neînchipuit. Chestiunea nedreptăţii sociale, care tinde să se acutizeze dacă e să luăm în considerare propunerile actualului guvern; chestiunea violenţei, care de asemenea tinde să se adâncească; catastrofa distrugerii naturii, care era deja extrem de gravă şi care acum devine şi mai rea; şi, mai ales, crescânda senzaţie că viitorul va fi mai rău, şi nu mai bun, decât prezentul. Ne-am scufundat, atât în Brazilia cât şi în întreaga lume, într-o perioadă de pesimism şi de teroare, în care viziunile catastrofiste se înmulţesc. Un asemenea univers lipsea complet din orizontul copilăriei mele, dar, din păcate, se afla acum în centrul preocupărilor copiilor mei. Pe măsură ce timpul trece, ne dăm seama de propria noastră incapacitate de-a schimba lumea, ne dăm seama că nu suntem decât o picătură într-un şuvoi, şi că acest şuvoi devine din ce în ce mai gros şi mai poluat. Chiar şi aşa, trebuie să mergem înainte, cu micile noastre înzestrări, înfruntând realitatea, încercând să facem ceea ce e posibil şi, mai ales, să ducem munca noastră mai departe, chiar fără să avem nicio certitudine că ea va avea vreun rezultat.

Traducere din limba portugheză braziliană:

 Ferdinand Brotstadt