ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu
eseisă, Arad

Ibsen repovestit pentru prostuţi

Familia Ibsen, scenariu colectiv inspirat din textele lui Henrik Ibsen. Regia şi scenografia: Cristian Ban; costumele Arina Varga; light design: Lucian Moga; mişcare scenică: Maura Cosma; percuţie: Sara Gheorghe. Distribuţie: Alina Vasiljeviç, Iulia Alexandra Dinu, Cecilia Donat Lucanu, Angela Petrean Varjasi, Iulia Pop Dragoş, Roxana Sabău, Carmen Vlaga Bogdan.

Dramaturgul realismului din ţările scandinave, cum e inclus Henrik Ibsen în studiile de literatură universală, aduce în scenă drame şi traume psihice intense. Femeile din piesele norvegianului, fie că vorbim de Nora (O casă de păpuşi), Hedda (Hedda Gabler), Ellida ori Bolette (Femeia mării) sau Helene (Strigoii) trăiesc drama singurătăţii, a falsei fericiri, şi au, mai devreme sau mai târziu, revelaţia că nu sunt iubite îndeajuns.

Regizorul Cristian Ban porneşte de la piesele amintite şi propune câteva dialoguri „rupte” din piesele lui Ibsen. Atunci, ca şi acum, femeile sunt prizoniere într-o societate patriarhală, se validează în societate prin statutul de soţii şi mame devotate, se sufocă în căsnicii de convenienţă ori văd salvarea proprie prin accederea la un statut social înalt, care vine la pachet cu sume importante de bani. Nora falsifică semnătura tatălui şi obţine un împrumut de la Krogstad pentru a-şi salva soţul bolnav. Când Krogstad îi cere să intervină pe lângă soţul ei, numit director de bancă, pentru a nu fi concediat, neînduplecatul Helmer Torvald o numeşte pe Linde, prietena Norei, ignorând rugămintea fierbinte a propriei soţii. Iată un scurt rezumat gen Crestomaţie de literatură universală. Şi care este departe de a mişca. Căci avem doar povestea condensată şi mai puţin emoţia jocului. Pentru a trăi emoţia mergem la teatru, altfel am putea citi cartea mai confortabil, în fotoliul de acasă.

„A fost foarte important pentru mine ca acest spectacol să fie la fel de puternic pentru cineva care nu a citit Ibsen niciodată, dar şi pentru cineva care cunoaşte opera lui. Familia, rolul femeii, crizele de cuplu, ratarea sunt temele care l-au făcut celebru pe Ibsen, sunt tocmai temele care m-au interesat şi pe mine şi pe care le aduc în prim-plan prin acest spectacol”, mărturiseşte regizorul Cristian Ban în caietul-program al spectacolului.

Monologurile lungi sunt fatale în teatru. Plictisesc îngrozitor dacă nu sunt „ambalate” inteligent. Regizorul distribuie doar femei, chiar şi în rolurile masculine. De fapt, roluri e cam mult spus, căci nu sunt partituri elaborate, Wangel, Arnholm, Torvald, ci mai degrabă scurte dialoguri pornind de la piesele lui Ibsen. Angela Petrean Varjasi, în rolul Wangel, trece rampa şi joacă neafectat, natural, folosindu-se inteligent de limbajul non-verbal. La fel, Cecilia Lucanu Donat face o Ellidă sensibilă şi puternică. Hedda (Alina Vasiljevic), Kristine (Roxana Sabău), Bolette (Iulia Pop Dragoş), Helene (Carmen Vlaga Bogdan) sau Nora (Iulia Pop Dinu) joacă artificial, nu sunt mai mult decât nişte femei îmbrăcate în rochii ce le avantajează silueta pe scenă (un pariu câştigat de creatoarea costumelor, Arina Varga).

Să muţi spectatorii din sală şi să-i urci pe scenă nu este suficient ca să produci emoţie. De altfel, nu cred că acest lucru şi-a propus montarea. Ci mai degrabă o privire sprinţară, ironică asupra modului conformist în care sunt citite azi piesele lui Henrik Ibsen. Totul este redus la câteva clişee cu care scriitorul norvegian e perceput: nordul cu oameni reci, bărbaţi autoritari, ape învolburate ce se lovesc de ţărm, fiorduri îngheţate, posibile traume psihice ale femeilor care se complac în false relaţii etc. În dialogul dintre Nora şi Helmer, acesta din urmă o întreabă: „N-ai fost fericită?” Iar răspunsul Norei e: „Nu, am fost veselă... Atât. Şi tu erai foarte drăguţ.”

Propunerea de acum nu depăşeşte un spectacol-studiu, de nivel de facultate de teatru, în care studenţii explorează caracterele ibseniene, jucându-se „pe roluri”. Traumele psihice sunt reduse la suspine şi la puf-puf-uri de spray pe scenă, asezonate cu o gamă de diminutive: tăticuţul, tovărăşicuţa, soţiorul, domniţa, vorbuliţe, crăciunelul, făptuleţe, inimioara. Să fim veseli ca să nu fim trişti. O oră şi patruzeci de minute.

Propunerea teatrului arădean nu depăşeşte un spectacol - studiu, de nivel de facultate de teatru, în care studenţii explorează caracterele ibseniene, jucându-se „pe roluri”.

Cecilia Lucanu Donat, o Ellidă puternică şi sensibilă, care trece rampa.

Foto:Laurian Popa