POEZIE

Irina Nechit
poetă, Chişinău

Margine


Pe pământul cald se culcă un câine
îmbătrânit înainte de vreme
un cocoş dă din aripi zile şi nopţi în şir
o fată se aşază pe marginea prăpastiei
îşi lasă capul pe spate
şi dă din picioare.



Mirosul soarelui


De când eram în pântece
vorbeam despre asta,
încă nu aveam coarde vocale
nu aveam gingii
nu ştiam că există cuvinte,
fiecare plutea într-un pântece
şi vorbea despre asta,
încă nu ni se formase cerul gurii
nu se vedea omuşorul în fundul gâtului
nu aveam limbă
dar spuneam cuvinte limpezi:
va veni o zi
va veni o zi
va veni o zi
şi ziua a venit
şi anii au rămas departe în urmă
şi toţi plâng deasupra noastră
apoi ne lasă la frig
spre dimineaţă se duc să doarmă puţin
în alte odăi,
să se odihnească înainte de prohod,
iar noi coborâm încet,
ultima dată ne punem în genunchi,
ei cred că suntem absolut ţepeni,
că stăm întinşi cu mâinile pe piept
iar noi ne punem în genunchi
privind cum răsare soarele,
a venit ziua când îl putem vedea
fără să deschidem ochii,
e atât de aproape că-i simţim mirosul,
fiecare din noi îşi lipeşte capul
de soarele uriaş
stăm aşa frunte la frunte cu soarele
şi vorbim despre asta.



Foşnete


Vrei să clatini perdeaua?
Încearcă, doar nu e grea ca o lespede. 
Vrei să deschizi uşa?
Împinge-o, doar nu e poartă de fier.
Din atâtea foşnete, şuiere, zvâcnete, 
licăriri de coarde vocale îngereşti
cum aş putea să recunosc glasul tău? 
Încă nu te hotărăşti să apari la ceas târziu
în forma unei coloane de lumină,
încă nu îndrăzneşti să mă chemi pe nume. 
Te-am visat în spatele casei noastre de la ţară,
şedeai pe un scăunel, înfăşurată în şalinci,
vântul îţi arunca în faţă
stropi de ploaie,
iar tu scrâşneai din dinţi şi ascuţeai cuţite, 
priveai cum bate vântul
şi ascuţeai cuţite.
De ce taci mereu în visele mele,
de ce stai cu buzele strâns lipite,
buze vinete 
strâns lipite,
nu mai trebuie să tai păsări
nu mai trebuie să tai verdeţuri
nu mai e nimic de tăiat
lasă cuţitele
uită-le,
o masă goală a rămas
în ograda noastră,
o masă lungă 
fără capăt,
peste ea cad aşchii stinse de meteoriţi,
peste ea se lasă norii cenuşii.
Îmi vine uneori să instalez în apartament
nişte radare pentru foşnete,
geamul e întredeschis,
perdeaua se clatină uşor,
vrei să mă vezi
vrei să mi te arăţi
vrei să-mi spui ceva, mamă?



Călimara


Călimara a spart pavajul ieşind neagră la suprafaţă,
trei pene stau înfipte în ea,
mai înalte decât orice trecător

La lumina zilei par neclintite
adunând praful oraşului,
noaptea le trezeşte vântul

Poleite cu aur
penele încep să se rotească
puţin înclinate
strălucind pentru oamenii care se pregătesc de somn

Cine le va ridica cine va scrie pe caldarâm:
mă gândesc la viaţa mea înainte-i noapte adâncă 

Călimara din mijlocul pieţei
se umple de întuneric



Drum de munte


Ne-au dat câteva clipe
să ne uităm unul la altul
să ne privim de la distanţă,
norii gonesc pe cer
ierburile se clatină în bătaia vântului,
soarele ba dispare
ba se arată izbind muntele
cu torente de lumină,
umbre conturate precis
umbre mari de nori
lunecă pe pământ,
nu mai aud motorul,
îmi lipesc fruntea de geam,
parcă rămân singură în autobuz,
se lasă liniştea,
munţii se dau la o parte
lăsându-mă în faţa unui câmp rotund,
parcă cineva ţine în căuşul palmelor
câmpul acela,
oi cu miei
pasc iarbă verde ca diamantul,
un câine latră spre mine
dar nu-i aud lătratul,
sub dâmb
aşezat la umbră
priveşti în zare,
credeam că n-o să te mai văd, tată,
dar uite că munţii s-au despicat
şi câmpul rotund mi se arată
presărat cu brânduşe care nu se ofilesc,
şi tu cu oile şi meii
eşti acolo,
aşezat la adăpost
să nu te bată vântul,
timpul se opreşte,
autobuzul îşi ia din nou viteză
după ce scapă de serpentine,
avem doar câteva clipe să ne privim, tată,
vezi, cerului i s-a făcut milă de noi
şi ne-a aşteptat să facem un schimb de priviri
prin seninul desăvârşit,
apoi norii prind iarăşi a goni
ca nişte armate dornice să cucerească
noi pământuri,
autobuzul accelerează şi te pierd din vedere,
un munte înalt îmi acoperă geamul.



Uneori vara


Mama mea caută un copil.

La lumina zilei îl vede în patul înzăpezit
sau în camera pentru oaspeţi
unde portretul lui
îngălbeneşte pe perete.

Mama mea nu vrea să-l sperie pe copil
şi iese încet din casă.

Uneori vara ochii mamei se umplu
de lacrimi de bucurie
când soarele o orbeşte
şi ea nu mai vede altceva
decât un copil alergând prun curte
rupând primele vişine coapte
scâncind sub gardul viu de trandafiri.

Noaptea mama îşi pierde copilul.

În toate visele ei rămâne singură
la capătul unui drum.
Caută în praf nişte urme mici
dar abia spre dimineaţă apare ca din pământ
o fetiţă cu fundă neagră pe cap.

Eu am trezit-o pe mama.