POEZIE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Trecere încetul cu-ncetul


Într-o zi o să-mi bag capu-n moarte,
Ca-ntr-o fîntînă,
Să-i strig pe cei ce s-au dus.
Și sper că-mi vor răspunde cu bine,
De sus.
Cu pene tihnite și cu mîini întinse,
Și prinzătoare.
Oare cît din mine deja-i acolo,
Cînd se mai moare?



Platnic


Mă fac chezașă pentru înariparea ta.
Te voi ridica
Pe scut de jale,
Cu liliacul izbîndei.
Sîntem mai tineri decît mînia,
Albiți numai puțin,
De nu-mă-uitaua părerilor noastre,
Pentru care încă plătim
Cinstit.



Norei


O să ajungem să ne dorim să nu mai fim,
Cînd somnul nu ne va mai mirui oboseala,
Și nu ne va mai spune, pe numele mic, luna.
Vezi cum se duce frica?
O să vină zi cînd cei mai mulți dintre copacii pe care îi știm
Vor fi deja plecați.
Nu spun că vor fi acolo,
Spun doar că o să devină îndeajuns de pustiu,
Inimii,
Încît să ne îngăduim să renunțăm,
Ca și cum ne-am duce mîna la ochi,
Dînd negrul pe întuneric blînd.



Virgulă și cuminecătură


Poate sînt prea jos cu ochii capului,
Să mă vezi, și să rupi buruieni, din grădina de hulă,
Pe care-o sădiseși deja.
Dar ochii inimii îmi stau la capătul mîinii,
Cu care ți-am scris rotundul vieții,
După ce-am coborît, stație mică, în calea ta,
Cu blazon de răzbunare a altuia,
Numărînd cadența pasului tău,
La virgulă și la cuminecătură.



Ajunge carnea ta


N-am să primesc niciodată carnea Altuia din mîna ta.
Îmi ajunge carnea ta, legănată-n potirul viselor mele.
Te schimbi cum focul,
Atingi hîrtia,
Te schimbi cum focul, tandru, ajunge pe coama sa.
O să tac la marginea ta, înainte de intrare.
O să tac dacă o să mă-nveți mila,
Și iertarea de noi,
Dobîndite, sărbătorește,
Din ziua a zecea de după floare,
Din ziua a noua pînă la fruct,
Din noi. 



Neroditoare ființe


Am rămas la cheremul zilei.
De fiecare dată cînd se termină cu întunericul,
Ne acoperim ochii,
Noi, neroditoarele ființe, cu grădini de ascuns,
După care încă strigă, batjocoritor, viața,
Cum că ne-am uitat restul pe pult,
La-mpărtășirea cu sărătura luminii.



Spre adăstare


Țestoasă, grija mea pentru tine
Se preface c-adună furnici în stratul de gălbiori.
O să discut cu cîinii tăi, ei te știu cel mai bine,
O să-mi ascut și ochiul, precum cuvîntul,
Și o să te-ndes în boccele de flori
De colilie, șuierătoare,
Spre paza nopții,
Și o să-ți cumpăr fiori, din tîrg, spre adăstare,
Să te bată norocul
Cu ramuri lungi de-alun
De dinainte de rod,
Spre rod, spre nori.



Mă dau actinie


Grijesc bucuria din carnea mea,
Îți hîșîi trecerea,
Și mă dau actinie,
Și cal de mare,
Din intendența săratului,
Cu rudă, lacrimă,
Cît timp încă îmi poți fura
Boarea mijirii tale,
Cometic,
În viața mea.



Cimitir de privit din tren


Pînă acum, te știam doar ca cimitir de privit din tren,
Și ca hic sunt leones, unde nu se înnoptează.
Așa se plătește sumețirea nasului:
Uite cum îmi diversific harta.
Acum, locul tău s-a nidat în carnea mea,
Și crește, avînd cîteva săptămîni de la miracol,
Și m-aud cum mă oțărăsc cu cîntec de leagăn,
Înspre dorința mea,
Să tacă,
Atunci cînd îți privesc numărul de telefon,
Și-mi socotesc lumina scuzilor agonisiți,
De merge de-o sărătură a buzei,
Înspre buza ta,
Cea deprinsă cu seceta locului
De care nu mă ferisem îndeajuns de bine,
De s-a ajuns aici, la încă o constatare geografică,
Pe harta giudețului,
Și la vorbit în limbi,
Meșteșugit,
Înspre dropia îmbătrînirii,
Gestantă.



Două părți aproape egale


Vocile mele nu sînt dintre cele vechi ale spadei.
Ne răsfață pămîntul, cu dovezi de iubire,
Ca niște conduri de cașmir.
Fă ceva cu mînia,
Las-o de portocală altora – se aude,
Uite mielul care nu se va fi salvat de Paște – răspund –
Nu te atinge de intemperiile furiei mele,
Adînc zdrobitoare,
Cînd este.
Am visat că eram călare pe-un cal de carne,
Din fără-oase.
Cum să nu port supărare numerelor ieșite la ruletă,
Cînd visasem un set de altceva
Pentru sîmbătă-dimineața asta,
Pentru viața-mijlocul ăsta,
Pentru acum,
Împărțită de centura de siguranță a zilei
În două părți aproape egale, prin singurătate.