RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

Emil Gârleanu (1878-1914)

A fost un talentat prozator şi publicist român şi a văzut lumina zilei la 5 ianuarie 1878, la Iaşi, în familia colonelului Emanoil Gârleanu.

„Soarta lui – spunea Gala Galaction – a fost soarta fluturelui care se trezeşte în faptul aurorei, zboară, zburdă şi se răsfaţă pe sânul florilor, petrece o seară rea, ameninţat să piară de câteva ori în guşa păsărilor cerului, iar a doua zi, muiat de rouă, cade în mâna unui copil care-l colectează pentru insectar”.

Va îmbrăca cariera armelor, devenind ofiţer, fiind îndrumat şi de tatăl său, cum îşi aminteşte scriitorul:

„Îmi aduc aminte cum ascultam toată ziua trâmbiţele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa… Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă cu tamburul major în frunte, un ţigan cât un munte, purtând pe cap o căciulă de urs, cât o baniţă de mare ...

Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut milităreşte pe tata, care mergea călare, în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat straşnic” (Emil Gârleanu, Cea dintâi durere, 1971, p.12)

În clasele primare a învăţat după Povăţuitorul copiilor de Ion Creangă, pe care l-a iubit mult şi l-a păstrat toată viaţa. În clasele superioare va învăţa cu multă silinţă literatura română datorită profesorului Drăghici, care l-a învăţat scrierile lui I. L. Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, Creangă, Slavici, poeziile lui Eminescu şi Coşbuc. Vacanţele şi le-a petrecut la bunica, într-o localitate de lângă Târgu-Frumos. În timpul verilor la bunici, el a cunoscut frumuseţile naturii, folclorul, realităţile satului şi oamenii. A hoinărit prin pădure, cunoscând împrejurimile şi pătrunzând în tainele vieţii plantelor, a gâzelor şi animalelor, adică în „lumea celor care nu cuvântă”.

Urmează cu râvnă şcoala militară, dar nu după mult timp o părăseşte, dovedindu-se un spirit visător, nedeprins cu ştiinţele exacte. De aceea, s-a transferat de la artilerie, la infanterie, unde l-a avut coleg pe viitorul prozator, Gh. Brăescu, care îi era tovarăş de escapade tinereşti, la care, în timp ce alţii beau, el consuma portocale. Ca persoană, Emil Gârleanu era un romantic, delicat şi sfios, blând şi de cele mai multe ori melancolic – toate înscriindu-se ca trăsături lirice.

În 1898, Emil Gârleanu primeşte gradul de sublocotenent de infanterie, fiind repartizat la Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” din Iaşi. De-abia  de-atunci el se va ocupa de literatură. Astfel, începe să frecventeze gruparea scriitorilor din jurul revistei „Arhiva” condusă de A. D. Xenopol. Doreşte, de asemenea, să urmeze Facultatea de litere, dar nu dovedeşte perseverenţă.

În acel timp, publică prima sa poezie, intitulată Iubitei, în „Arhiva” din iunie - august 1900. Va colabora, apoi, atât la această revistă, cât şi la ziarul „Evenimentul”, cu recenzii, versuri, schiţe, cronici literare şi plastice. Fiind descoperit de superiorii săi din armată, aceştia îl mută disciplinar la Bârlad, pentru că ei priveau defavorabil preocupările sale extra-militare. Aşa că Emilgar – pseudonimul său folosit, ca să nu fie descoperit – se afla în 1902 la Bârlad.

Atunci apărea ziarul „Paloda”, înfiinţat în 1881, la care colaborau G. Ionescu (G. Tutoveanu), Dimitrie Nanu, Atanasie Mândru, Corneliu Vasiliu (Corneliu Moldovanu). Alăturându-se acestui grup, Emil Gârleanu a luat parte la înfiinţarea publicaţiilor „Paloda literară” şi „Făt-Frumos”.

Prin Dimitrie Nanu şi N. Giurescu a cunoscut-o pe Marilena Voinescu, cu care stă doi ani logodit, până să se căsătorească, dar înainte de acest lucru, el va demisiona din armată. Cu Marilena Voinescu a avut o fată, Rodica, pe care a iubit-o mult şi căreia îi dedică volumul de schiţe, Din lumea celor care nu cuvântă.

Ca scriitor, Emil Gârleanu va îmbrăţişa principiile estetice ale timpului în care dominau ideile sămănătoriste. De aceea, la 15 martie 1904, Emil Gârleanu împreună cu Dimitrie Nanu şi G. Tutoveanu, înfiinţează la Bârlad revista cu această orientare, „Făt-Frumos”. Revista a propagat ideile naţionale ale lui A. C. Cuza, iar orientarea ei poate fi observată cu uşurinţă şi din proza publicată de Emil Gârleanu.

Tot acum, scriitorul Emil Gârleanu, va publica şi la „Semănătorul”, iar schiţele respective vor fi adunate în primul său volum Bătrânii (1905), în care el elogia viaţa „patriarhală”, oamenii din trecut, într-un cadru idilic, susţinut de boierii de neam. Lumea satului e zugrăvită în culori trandafirii, iar realităţile dure erau ascunse, conform tezelor sămănătoriste.

 La 1 februarie 1906, Emil Gârleanu se mută la Bucureşti, unde se va alătura „Semănătorului” şi implicit lui N. Iorga, care în acest timp îşi începuse lupta pentru limba românească. La 13 martie 1906, când mulţimea opreşte intrarea protipendadei în teatru şi îşi face apariţia armata, pentru a-i împrăştia pe manifestanţi, Emil Gârleanu se afla în preajma lui N. Iorga.

După retragerea lui N. Iorga de la „Semănătorul”, în 1906, acesta scoate publicaţia „Neamul românesc”, în redacţia căreia va lucra şi Emil Gârleanu, dar va publica puţin, întrucât este antrenat cât mai mult în probleme sociale, şi concepţia sa, nu corespundea cu a celorlalţi, el dovedindu-se mult mai realist.

În 1907, el se va alătura revistei lui Mihail Dragomirescu, „Convorbiri critice”. Apropierea de Mihail Dragomirescu are loc în urma unei cronici a acestuia la Bătrânii, din „Epoca”.

Mai întâi, era ocupat cu colaborările la „Viaţa literară şi artistică”, „Revista politică şi literară”(Blaj), „Albina”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Falanga literară şi artistică” şi „Românul” (Arad).

Schiţele, nuvelele şi povestirile ce vor apare în coloanele acestor publicaţii vor alcătui volumele Cea dintâi durere (1907), Odată (1907), Într-o noapte de mai (1908), 1877- Schiţe din război (1908), Punga (1909), Trei vedenii (1910), Nucul lui Odobac (1910), Amintiri şi schiţe (1910), şi Din lumea celor care nu cuvântă (1910). Multe dintre schiţele tipărite în reviste şi necuprinse în volumele antume, vor fi republicate în 1915, în volumele Visul lui Pillat, O lacrimă pe-o geană şi Privelişti din ţară, schiţe, însemnări.

O dată cu numirea sa ca director al Teatrului Naţional din Craiova, în 1911, începe o nouă etapă a vieţii lui. În ultimul an al existenţei sale, scriitorul se va reîntoarce la publicistică. Astfel, el înfiinţează la Craiova revista „Proza” care a apărut între 1 februarie şi 1 martie 1914. Numirea sa ca director al Teatrului Naţional din Craiova, de către ministrul C. A. Arion, venea în întâmpinarea unei aspiraţii de a se afla în slujba mişcării teatrale. La Craiova va pleca însoţit de Liviu Rebreanu, în calitate de secretar literar.

Emil Gârleanu a fost şi un iscusit istoric literar. El iscodea necontenit hrisoave, documente, cărţi rare. Averea sa era un maldăr de manuscrise descoperite şi biblioteca ce şi-o formase din cărţi cu autografe de la Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Veronica Micle, Miron Pompiliu etc., apoi broşuri, jurnale, colecţii de reviste. Din această deprindere a sa reiese spiritul lui iscoditor, setea de cunoaştere, dorinţa de a le descifra şi a le descrie, pentru a le face cunoscute lui Nicolae Iorga.

Emil Gârleanu a fost scriitorul trăirilor sensibile, iar drept crez artistic, i-a fost sinceritatea. Răstimpul de un deceniu în care a creat zece volume de beletristică, dovedeşte încrâncenarea scriitorului privind creaţia literară.

Cartea Din lumea celor care nu cuvântă (1910) îl defineşte pe Emil Gârleanul ca scriitor, întrucât ea se poate citi fără concesii şi fără dezamăgiri…

Contribuţia sa la crearea Societăţii Scriitorilor Români, la 2 septembrie 1909, este importantă. De altfel, înfiinţarea acestei societăţi a avut loc la 28 aprilie 1908, când a fost ales ca preşedinte Cincinat Pavelescu, iar ca secretar Emil Gârleanu.

În 1911, Societatea Scriitorilor Români are ca preşedinte pe Emil Gârleanu, care s-a zbătut până la reuşită să obţină recunoaşterea societăţii de către Parlament.

 La 16 - 29 aprilie 1911 a avut loc şezătoarea literară a scriitorilor la Arad. Printre cei ce-au venit la şezătoare era şi Emil Gârleanu. La sosire, acesta a declarat:

„La poftirea ce ne-a făcut-o ziarul «Tribuna» am răspuns cu toată graba ce ne dă idealul nostru pentru care luptăm cu toţii: unitatea culturală a tuturor românilor! În frământarea noastră pentru ajungerea acestui ideal avem nevoie nu numai de căldura inimilor noastre, ci şi de înţelepciune şi ea ne vine de la bătrânii neamului românesc”.

Redacţia „Tribunei” arădene a consemnat despre Emil Gârleanu că „are o apariţie simpatică, încât câştigă de la început. Ochii lui mari şi limpezi, paloarea feţei lui distinse, glasul lui moale, învăluit şi dulce, vorba lui moldovenească impresionează adânc”.

Firul vieţii lui Emil Gârleanu rupându-se la abia 36 de ani, când scriitorul se pregătea să treacă pragul maturităţii fizice şi chiar pe cel al creaţiei artistice, destinul său îl răpune în ziua de 2 iulie 1914 măcinat de o boală crudă, conştient că a luptat pentru ceea ce ştia bine că nu o să ajungă.