logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 

Ştefan Bolea
poet, prozator, eseist, Cluj

 

Sânge şi spirit[1]

 

logoArmando Valladares (n. 1937) este un poet cubanez contemporan, fost deţinut politic (timp de 22 de ani) în timpul regimului Castro. Valladares a fost condamnat la închisoare în 1960 (la vârsta de 23 de ani), fiind acuzat de terorism pentru că a refuzat să afişeze în biroul său un semn cu menţiunea Eu sunt cu Fidel. Referindu-se la anii săi de prizonierat, poetul notează: „Pentru mine au însemnat 8000 de zile de foame, de bătăi sistematice, de muncă grea, de încercare solitară şi singurătate, 8000 de zile de luptă pentru a dovedi că sunt o fiinţă umană, 8000 de zile în care să dovedesc triumful spiritului asupra epuizării şi fricii..., 8000 de zile de luptă ca să nu devin ca şi ei” (p. 89). Volumul Cavernas Del Silencio a fost publicat în 1983, la un an după eliberarea scriitorului, datorată unei solicitări directe a lui François Mitterand. Versiunea româ­nească a acestei cărţi, Caverne de tăcere, îi aparţine poetei Alice Valeria Micu (o traducere empatică şi precisă); Imelda Chinţa prefaţează volumul şi ne introduce în atmosfera poeziei lui Valladares, luându-i acestuia un scurt interviu.

Valladares nu este un poet excepţional, fiind adeptul unei scriituri simple, oarecum naive; dar calitatea poemelor sale este direct proporţională cu intensa sa ardere şi cu autenticitatea sa indenegabilă. Într-o lume în care aparenţa predomină în faţa esenţei (pentru a ne exprima în termenii lui Feuerbach), esenţa trece deseori neobservată, fiind ridiculizată, pentru că ne-am obişnuit cu hegemonia falsităţii. Or, un poet încarcerat, care scrie la propriu cu sânge, nu spre a poza faustic, ci pentru că aceasta era singura cerneală disponibilă, merită luat în serios, în ciuda virtualelor scăderi ale tehnicii sale. „Scrie cu propriul sânge şi vei vedea că sângele este spirit”, opina Nietzsche, militând pentru visceralitate şi anti-platonism, pentru trup şi pentru imanenţa acestei lumi. Valladares probează şi concretizează metafora nietzscheană – deturnând-o – în poezia Cea mai bună cerneală: „Mi-au luat totul – / pentru că îmi rămânea oricum surâsul/ şi orgoliul de-a mă simţi un om liber/ şi în inima mea o grădină/ etern înflorită/ Mi-au luat totul/ condeiele,/ creioanele/ dar mi-a rămas cerneala vieţii/ – propriul meu sânge – / şi cu acesta scriu totuşi versuri.//” (p. 33). „Mi-au luat totul”, dar nu m-au luat pe mine din mine însumi. Valladares arată – cu un anumit orgoliu izvorât din disperare – că are mai mult, posedându-se pe sine însuşi, reactualizând ideea scripturală conform căreia stăpânirea Sinelui este mai importantă ca dominarea lumii (Mt 16: 26): „Nu contează că tu ai/ puşcă şi baionetă/ eu am aici, în celula mea/ întunecată şi gratii/ o putere interioară/ pe care tu nu o vei avea niciodată./ Nu contează că tu ai/ cheile trupului meu/ dacă eu port în inima mea/ IUBIREA ŞI LIBERTATEA//” (Eu am mai mult, p. 34).

Dacă autenticitatea este principala virtute a scriiturii, marea temă a cărţii este noţiunea de libertate. Precum Kafka, scriitor ce descoperă libertatea interioară în universul carceral („Celula mea în temniţă – fortăreaţa mea”), poetul cubanez înţelege libertatea din perspectivă existenţialistă drept legată de responsabilitate. Valladares îşi asumă disidenţa, iar exemplul este admirabil, fiindcă ştim cu toţii că sub dictatura cotidianităţii, fiinţa umană este de regulă sugrumată de laşitate: „Libertatea nu-i o pâine/ uneori pe cartelă – / nici un strop de bere/ sau ceva de fumat./ Libertatea este atunci când:/ scrii ceea ce gândeşti/ strigi împotriva ceea ce urăşti/ chiar dacă plăteşti cu anii/ de tortură literele/ uneori să mori între zăbrelele/ acestei singurătăţi//” (Liber...?, p. 43). Se creează un paradox interesant: poetul încarcerat este cel mai liber existent în timp ce oamenii care au cerul liber deasupra capului sunt nişte marionete, care funcţionează pe frică şi prefăcătorie. Astfel: „«Sunt un om liber»/ este o minciună pe tăcute.//” (Uitare, p. 45); „... ţi-am împrumutat ochii mei/ ca să poţi vedea limitele închisorii tale” (Paranteze, p. 47). Am putea reformula: dacă te crezi liber eşti incapabil să vezi cât de lungă ţi-e lesa.

Comunismul capătă o alură sinistră în poezia lui Valladares, cu totul în contra trend-ului generaţiei născute după ’90, care refuză echivalarea dintre totalitarism şi comunism din frondă sau din ignoranţă. Umanismul a fost „explicat cu baionete” (Cuvântul care le lipseşte, p. 49), soldaţii cubanezi care luptă de partea URSS-ului în Angola sunt „sclavi” sau soldaţi ai „urii” (Elegie pentru un soldat cubanez mort în Angola, pp. 54-5). Ca să ilustreze lipsa de omenie a sistemului penitenciar cubanez, poetul relatează un incident, care aminteşte de Antigona sau de Fiul lui Saul: „Când rudele au venit după trup/ să-l înmormânteze/ autorităţile le-au spus/ că acesta nu şi-a ispăşit pedeapsa,/ iar în consecinţă cadavrul/ era al lor/” (Verigi, 60). Cei care îşi doresc un epilog „roşu”, asemănător finalului producţiei Labirintul lui Pan de Guillermo del Toro, ar trebui să-l citească pe Valladares: „Iată-i pe comunişti venind/ cu puştile şi baionetele/ cântă Internaţionala/ implacabila soldăţească/ «vin soldaţii lumii/ uniţi ca să ucidă».// Urcă scările deja/ Tremură neliniştită ziua de mâine/ Cântă Internaţionala// Şi vin după sângele nostru//” (Iată-i că sosesc, p. 72).

Armando Valladares şi-a construit opera pe trauma încarcerării, la fel cum şi-a construit viaţa pe curajul de a spune nu. Chiar dacă scriitura sa nu impresionează la nivel formal, iar uneori fondul este alterat de un mod mai simplist de exprimare, autenticitatea poeziei sale (pe care o putem esenţializa prin exemplul patetic al celui ce-şi deschide vena pentru a procura cerneală) nu ne lasă rece. Ar fi minunat dacă Editura Şcoala Ardeleană ar continua traducerea operei lui Valladares cu memoriile sale, care au cunoscut un succes internaţional, Împotriva oricăror speranţe. Un jurnal al vieţii în Gulagul lui Castro.

 

[1] Armando Valladares, Caverne de tăcere, tr. Alice Valeria Micu, pref. Imelda Chinţa, Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2018